ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

POTICNEALA NENOROCITĂ A ISTORIOGRAFIEI

Începând cu a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, toate aceste informaţii cu privire la procesul întemeierii Ţării Româneşti au fost amplu analizate de istoriografia constituită ca ştiinţă.

Un mare partizan al descălecatului lui Negru Vodă a fost ilustrul istoric A. D. Xenopol, care considera că adevărata cauză a poposirii lui Negru Vodă la sud de Carpaţi ar fi constat în prigonirea religioasă la care a fost supus din partea coroanei maghiare catolice.

Contestatarul prin excelenţă al descălecatului a fost însă istoricul Dimitrie Onciul, care a considerat că “tradiţia descălecatului Ţării Româneşti a fost alcătuită de cronicari în secolul al XVII-lea”. Totuşi, fiind la rândul său contestat de alţi istorici, Dimitrie Onciul şi-a schimbat de mai multe ori opinia. În cele din urmă, pentru a se opune lui A.D. Xenopol, pe care-l considera “cel mai hotărât apologet al şcolii vechi”, Dimitrie Onciul a încercat să lege descălecatul lui Negru Vodă de imperiul vlaho-bulgar al Asăneştilor. „Statul lui Negru Vodă al tradiţiei noastre îşi are originea chiar în Imperiul româno-bulgar al Asăneştilor”, de care a ţinut multă vreme şi din care s-ar fi desfăcut după 1241. După opinia sa, Asăneştii „au pus temelia statului român în stînga Oltului şi lor li s-au închinat banii din Craiova. Ei au dat Ţării Româneşti institu­ţiile ei bizantino-bulgare, care nu pot fi aduse din Amlaş şi Făgăraş”. Asăneştii ar fi întemeiat astfel „cea dintîi organizaţie de stat românească; cea mai probabilă explicare ar fi că pe timpul Asăneştilor s-a instituit aici, după analogia banatului oltenesc, un voievod ca locţiitor sau vasal al lor”.

Această teorie a lui Dimitrie Onciul a fost criticată de istoricii vremii, în primul rând de Bogdan Petriceicu Haşdeu, care şi-a susţinut astfel propria teorie potrivit căreia cei care au contribuit decisiv la întemeierea Ţării Româneşti au fost de fapt Basarabii; potrivit lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, Basarabii “ar fi trecut din Oltenia în Făgăraş pe la 1160—1180, ar fi ocupat apoi Muntenia, pe la 1200 -1210, după care s-au întins încet spre mare, pe la 1270-1280. Bogdan Petriceicu Haşdeu afirmă, de asemenea, că statul Ţara Românească nu a fost întemeiat de un singur domn, fiind opera succesivă a mai multora, dintre care cel mai însemnat a fost Basarab”.

Bogdan Petriceicu Haşdeu caracteriza opinia lui Dimitrie Onciul cu privire la legătura dintre Imperiul Asăneştilor şi Negru Vodă drept “o poticneală nenorocită”, expresie ce poate fi acordată fără teama de a greși multor opinii similar ale unor istorici mai mult sau mai puțini celebri. De fapt, după apariţia lucrărilor lui A.D. Xenopol şi Dimitrie Onciul, istoricii s-au împărţit în două tabere: unii care susţineau teoria descălecatului, iar ceilalţi care nu o susţineau.

Evident, nu are prea mare importanţă ce argumente pro sau contra au prezentat toți istoricii care şi-au exprimat opiniile între momentul de cotitură al disputei Xenopol-Onciul şi epoca prezentă. Pentru exemplificare pot fi spicuite doar câteva.

Astfel, A. Sacerdoţeanu afirma în mod corect că locuitorii Ţării Româneşti au fost organizaţi din timpuri foarte vechi în mici alcătuiri politice care „s-au tot contopit unele cu altele, astfel încât, în momentul în care le menţionează izvoarele istorice, nu sunt nici mici, nici neînsemnate, ci pot sta oricând pe picior de egalitate cu oricare formaţiune politică europeană contemporană. Ele sunt însă rezultatul unei evoluţii locale, şi nu născute dintr-o impulsiune străină… Deci domnia acestor ţări nu trebue socotită decât ca autohtonă, născută şi evoluată în acelaşi ţinut… Din câte ne sunt cunoscute până acum, putem afirma cu hotărîre că în Ţara Românească nu poate fi vorba de vreun descălecat. Chiar dacă au existat relaţii strânse între Ţara Românească şi teritoriile de peste munţi (Haţeg, Amlaş şi Făgăraş), prima nu poate fi creaţia acestor teritorii. Cât priveşte faptul că în Haţeg se întîlnesc numiri ale primilor voievozi ai Ţării Româneşti (Litovoi, Bărbat, Basarab), aceasta nu demonstrează originea lor haţegană, ci numai o probabilă stăpînire a lor”.

La rândul său, istoricul Ştefan Pascu confirma ipoteza descălecatului, afirmând că, într-adevăr, a existat un voievod român în Făgăraş, „chemat Negru Vodă sau altfel”, care a dat lupte cu ungurii şi, fiind învins, a trecut munţii însoţit nu numai de români, dar şi de saşi; totuşi, istoricul citat a considerat că cei care au trecut munţii “nu aveau motive să plece din Transilvania la 1290, când se bucurau de privilegii; de aceea susţine că au putut pleca prin anul 1277 când a avut loc o puternică răscoală a lor, răscoală pe care o consideră simultană cu răzvrătirea lui Litovoi (la care ar fi luat parte şi românii din Făgăraş) şi cu mişcarea din Moldova sau nordul Transil­vaniei. Mişcările fiind înăbuşite, „mulţi dintre aceia ce participaseră la ele vor fi siliţi să părăsească ţara şi să treacă munţii” prin 1277-1278. Cât priveşte pe voievodul făgărăşan „Negru Vodă sau cum îl va fi chemat”, acesta a continuat lupta până în 1290 sau 1291, când – fiind deposedat de Făgăraş, care a fost încredinţat lui Ugrinus – a fost nevoit să-şi părăsească posesiunile de la nordul munţilor, „stabilindu-se definitiv în sudul Carpaţilor unde va fi avut şi mai înainte posesiuni, alcătuind împreună cu cele făgărăşene «ţara românilor» pomenită la 1222”. (18) Aşadar, istoricul Ştefan Pascu, propune două „descălecate”: unul pe la 1277-1278 şi altul la 1290-1291.

Cel mai aprig contestatar al descălecatului a fost însă istoricul Constantin C. Giurescu, care afirma tranşant că “înteme­ierea Munteniei nu se datoreşte unor descălecători veniţi din Făgăraş, ci reunirii sub o singură stăpînire românească a diferitelor formaţiuni poli­tice, cnezate şi voievodate, din dreapta şi din stînga Oltului. Ea nu s-a făcut dintr-o dată, într-un singur an, ci a cerut mai multe decenii (…) Ţara Românească s-a născut din dezvoltarea voievodatului lui Seneslau „prin forţele locale”, avînd la bază starea economică înfloritoare şi o populaţie numeroasă.”

Un alt contestator al descălecatului lui Negru Vodă a fost istoricul P. P. Panaitescu, care a insistat mai ales asupra rolului factorului economic. “Întemeierea este un fenomen complex, în primul rînd social, şi ea nu poate fi înţeleasă decât în legătură cu dezvoltarea societăţii româneşti: creşterea populaţiei, diferenţierea ei în clase sociale de stăpîni ai pământului şi ai muncii ţăranilor dependenţi, crearea oraşelor, a drumurilor de negoţ…, formarea ierarhiei feudale, toate bazate pe existenţa unui popor românesc omogen ca limbă, în stare să conceapă şi să apere o organizaţie de stat proprie.” Istoricul citat era de părere că “întemeierea Ţării Româneşti prin reunirea micilor formaţiuni statale se va fi îndeplinit în acelaşi fel ca în Rusia „unde unul din cneji sau duci, acela al Moscovei, a devenit reprezentantul celorlalţi faţă de hanul tătarilor, a obţinut din această cauză supremaţia şi, mai pe urmă, unificarea Rusiei sub sceptrul său.”

În fine, la rândul său, fără a acorda o importanţă decisivă descălecatului lui Negru Vodă, istoricul Nicolae Stoicescu a pus un accent mult mai mare pe realităţile economice şi demografice în ceea ce priveşte întemeierea Ţării Româneşti. “Probele materiale – afirmă autorul citat – aduse de cercetările de la Breaza, Cetăţeni-Stoeneşti şi Curtea de Argeş demonstrează o vieţuire intensă şi unitară pe ambele laturi ale munţilor Făgăraş mult înainte de crearea statului feudal independent la sud de Carpaţi. Ţinînd seama de această imitare de viaţă de pe cele două versante ale Carpaţilor, aşa-zisul „descălecat” poate fi înţeles ca mutarea scau­nului, a centrului politic dintr-o parte în alta a Carpaţilor în cadrul acele­iaşi comunităţi şi al aceleiaşi formaţiuni politice cu tradiţii străvechi pe ambii versanţi carpatini. De aceea ni se pare perfect întemeiată opinia că „ceea ce tradiţia numeşte descălecat nu este altceva decât un curent de emigrare de populaţie din Transilvania la sud de Carpaţi, care, deşi nu el a creat statul Ţara Românească – formaţiuni politice româneşti existînd aci cu mult înainte de data descălecatului – a avut un rol însemnat în creşterea potenţialului uman al organizaţiilor politice româneşti de la sud de Car­paţi, a fost un factor important în unificarea lor.”