SECŢIUNEA:

DE PRIN LUME ADUNATE

DE PRIN LUME ADUNATE

PEŞTERA BOLII

Locul unde ciudăţeniile se împletesc cu misterele şi cu istoria

La câţiva km de Petroşani, pe drumul spre Haţeg, pe partea dreaptă a drumului se află un mamelon cu înălţimea de 900 m, unde odionioară s-a aflat cetatea dacică Băniţa; singurul versant accesibil este cel de nord, acolo unde dacii au contruit un impresionant sistem de fortificaţie, un zid lung de 115 m, gros de 2 metri, după modelul arhicunoscut: Murus Dacicus. În partea de nord-est se afla cândva o poartă monumentală cu trepte de calcar încadrată de balustrade de andezit. Largimea portii la intrare este de 2,50 m, in partea opusa de 3,30 m, iar lungimea de 4,50 m. Dincolo de poartă, pe trei terese se afla cetatea. În interiorul cetăţii au fost descoperite urmele unui sanctuar dacic cu dale de piatră precum la Sarmizegetusa, temelii ale unor construcţii de lemn, un turn de veghe, o platformă de luptă. La baza mamelonului curge râul Băniţa, care se uneşte cu pârârurile Jigoreasa şi Bolii.
Tot acolo se află Peştera Bolii (nume care provine de la un nobil pe nume Bolia, care, dat fiind faptul că a luptat cu turcii prin secolul al XIV-lea, a primit aceste pământuri). O peşteră a misterelor cu galerii largi, cu poduri şi cu un amfiteatru în mijloc, cu picturi rupestre stranii (vezi foto, dar nu mă întrebaţi ce se află ascuns în punga de plastic de deasupra) ale unor fiinţe ciudate, cu porţiuni luminate artistic, dar şi cu porţiuni învăluite în întuneric. Loc de refugiu pentru haiducii de la finele Evului Mediu, dar şi pentru căutătorii de comori care căutau comorile dacilor (despre care se afirmă că se află dincolo de o uşă de fier peste care s-au prăvălit nişte stânci). Prin 1984 în peşteră s-a produs o minune: pe un perete al peşterii a apărut o imagine a Maicii Domnului (vezi foto) perfect conturată, motiv pentru care peştera a devenit loc de pelerinaj; uneori chiar se fac slujbe în amfiteatru, lângă un altar natural închinat Sf Varvara.
Memoria oamenilor a reţinut faptul că acolo încă se aud cântări ale dacilor, dar mai ales că peştera este locul în care încă zăboveşte fantoma Jupânesei, o femeie de o frumuseţe fără seamăn care a trăit acum vreo două secole şi ale cărei adieri (cam reci) nu au cum să lase indiferent vreun muritor ce trece prin zonă (muritorul trebuie să fie, evident, bărbat şi să nu fi fost cununat).
„I se spunea Jupâneasa – aflăm dintr-un articol apărut în “Formula As” de acum câţiva ani -, dupa ce moştenise întreaga zonă …Bătrânii vorbeau despre Jupâneasa ca despre o fire domnoasă şi cam apucată, mereu sulemenită, gătită cu mare fast şi de o frumuseţe fără seamăn. Numai că, aşa bogată, aşa de pretenţioasă şi de frumoasă, nu-şi găsea nicicum perechea. Se ruga fierbinte Sfintei Fecioare Maria să-i aducă în cale un prinţ frumos, care s-o peţească şi s-o iubească” (op cit).

(Foto şi text: Cristian Gănescu)