ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

DIPLOMA IOANIŢILOR

JUDEŢUL VÂLCII ESTE AL LUI VÂLC, VÂLC ÎNSEAMNĂ LUP – ÎN UNGUREŞTE FARKAŞ.

În cadrul moşiilor s-a dezvoltat un cadru socio-economic şi religios de tip tradiţional-sacru; principiile sale de bază trebuiau respectate de toţi membrii comunităţii. Acest cadru era diferit de cel al unui sat, ultimul fiind bazat pe proprietatea asupra pământului a unei clase bogate din care ulterior s-au ales boierii.
Denumirea acordată obştilor de moşii era în concordanţă cu realităţile geografice şi cu cutumele acelor timpuri, astfel că denumiri precum Codrii Cosminului, Câmpul lui Vlad, Codrii Lăpuşnei, Valea lui Ioan, Codrii Herţei nu trebuie să surprindă, întrucât indică faptul că în zonele respective s-au format obşti de moșii mai mult sau mai puţin întinse.
Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că factorul primordial în denumirea obştilor a fost factorul uman, nu locul unde s-a constituit obştea. În acest sens, istoricul Alex Mihai Stoenescu remarca cu perfectă îndreptăţire faptul că „cele mai multe sate româneşti poartă nume la plural, nume care deci nu indică nici locul, nici stăpânirea, ci comunitatea de locuitori. Dacă ne uităm pe o hartă a Olteniei vom observa predo¬minanţa denumirilor la plural: Drăgăneşti, Călimăneşti, Scorniceşti, Bălceşti, Băileşti sau Drăgăşani, Hurezani, Petroşani, Novaci ş.a., care dă indiciul unei constituiri foarte vechi, nu pe principiul proprietăţii, al locului, ci ca urmare a unei asociaţii umane. Ele înseamnă „ai lui Căliman” (Călimăneşti), „ai lui Novac” (Novaci), „ai lui Drăgan” sau „ai lui Dragu” (Drăgăneşti, Drăgăşani), fapt care are un reflex contemporan şi în ono¬mastica specifică acestor zone: prenume şi nume de persoane – Dragu, Căliman, Novac etc.”
La rândul său, istoricul Florin Constantiniu remarca în sa Istorie sinceră a poporului român, că “obştea grupa iniţial pe descendenţii unui strămoş comun, un moş (cuvânt de origine geto-dacă, dovadă vechimea acestei organizări), de la care a derivat cuvântul moşie, care desemna pământul stăpânit în devălmăşie de ceata de neam. Intrarea în obşte se făcea prin căsătorie sau „înfrăţire”, iar mai târziu, prin cumpărare de pământ, dar toate numai cu aprobarea comunităţii. Obştea sătească avea un suport teritorial, comunitatea umană şi pământul formând un ansamblu unitar. Atât de strânsă a fost legătura dintre om şi pământ, chiar în condiţiile atât de vitrege ale migraţiei popoarelor, încât în limba română – singura între limbile latine – termenul care desemnează organizarea politico-teritorială – ţară – derivă din lat. terra (pământ), în timp ce în franceză, italiană, spaniolă şi portugheză el derivă din lat. pagus (sat): pays, paese, pai’s. Obştea sătească a fost cel mai important element al continuităţii etnice şi teritoriale.”
Treptat, din uniunile de obşti s-au format teritoriile autonome denumite iniţial judeţe (conduse de un jude) şi cnezate (conduse de un cneaz) Din unirea acestora din urmă s-au format mai multe “ţări” (din latinescul “terra”) Istoricul Nicolae Iorga a numit aceste ţări prin expresia “rumânii populare”, iar sursele documentare ale vremii le-au numit “vlăhii”, adică arealuri locuire de vlahi – termen prin care erau desemnaţi autohtonii în perioada respectivă. Denumiri precum Ţara Haţegului, Ţara Loviştei, Ţara Severinului, Ţara Făgăraşului etc. indică zona în care erau amplasate aceste teritorii autonome, conduse de conducători autohtoni. Doar în arealul carpato-danubiano-pontic existau la debutul secolului al treisprezecelea aproximatic 20 de astfel de ţări sau rumânii populare, evident fără a le mai pune la socoteală pe cele aflate la sudul Dunării.
Într-o primă etapă de constituire, atât obştile de moşii (pe cale de a deveni obşti săteşti în sensul indicat de istoriografie) cât şi judeţele, precum şi “ţările” care s-au format din unirea acestora au fost conduse de persoane “civile” (care nu au fost de sânge albastru), alese din rândul moşilor; datorită însă faptului că a intervenit necesitatea apărării „ţărilor” de inamici din ce în ce mai puternici şi mai numeroşi, s-a impus constituirea, echiparea şi antrenarea unor corpuri de oaste, în fruntea cărora au fost numiţi conducători militari; titulatura prin care a fost desemnat un astfel de conducător militar a fost împrumutată din limba slavă: voivod.
Dacă în prima etapă conducătorul militar denumit voivod era subordonat judelui, în a doua etapă a dobândit o importanţă din ce în ce mai mare, astfel că în cele din urmă a devenit conducătorul suprem al unui areal.
(…)
După cum indică Diploma ioaniţilor, în anul de grație 1247 raporturile de putere se schimbaseră radical prin apariţia unui capăt de pod supus coroanei ungare: Banatul de Severin. În teritoriile stăpânite de vlahi existau mai multe ţări, denumite voievodate sau cnezate, după cum urmează: Cnezatul lui Ioan cuprindea cu aproximaţie teritoriile actuale ale judeţelor Dolj şi Olt. Voievodatul lui Lup(u) sau Vâlcu (schimbat de maghiari în Farcaş) ocupa cu aproximaţie judeţul Vâlcea. Voievodatul lui Litovoi era dispus de-a lungul judeţelor Gorj (Ţara Lytua) şi Hunedoara (Ţara Haţegului) Voievodatul lui Seneslau se întindea în Muntenia de astăzi, de-a lungul judeţelor Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Prahova, pecum şi a unei părţi din judeţele Teleorman şi Ilfov.
Istoricul Alex Mihai Stoenescu nota la rândul său, întregind tabloul situaţiei din anul 1247, că “identificarea cnezatului lui Farcaş cu judeţul Vâlcea i-a aparţinut lui Nicolae Iorga în perioada cursurilor de istorie ţinute la Şcoala de Război (Academia Militară) în primăvara anului 1929: „Judeţul Vâlcii e «al lui Vâlcea», precum Romanaţ (nu judeţul Romanaţului) e judeţul lui Roman (sufixul slav – aţ, ca în Costolaţ, Craguievaţ, Cruşevaţ, Stolaţ.) Dar Vâlcea vine din Vâlc, şi Vâlc înseamnă Lupu (v. vâlcolac, loup-garou). Şi în ungureşte, Lupu înseamnă şi Farkaș. Deci judeţul lui Farkaș e judeţul Vâlcii, Vâlcea. Cum vâlcea (vale mică) vine în română din latinescul vallicella sau vallicula-ae, diminutivul de la vallis (vale), cuvântul trebuie să fi existat înainte în limba românilor şi apoi tradus în slavă şi în maghiară cu ocazia contactului etnic, slavii de la est, ungurii de la nord.”
Fiecare dintre cnezatele şi voievodatele menţionate de Diploma Ioaniţilor a avut propriul său centru de putere, unde se afla scaunul de domnie. În acest sens, istoricul Alex Mihai Stoenescu avea perfectă dreptate atunci când afirma că “este o datorie a arheologiei române – dar mai ales a statului, prin instituţiile sale specializate – de a lucra pentru identificarea centrelor acestor cnezate, pe care doar le bănuim la Râmnicu Vâlcea sau la Curtea de Argeş. Este regretabil că arheologii au descoperit urmele de construcţie ale unei curţi seniorale la Curtea de Argeş, datând din jurul anului 1200, şi o serie de obiecte aparţinând secolului ante¬rior, şi nu se face nimic pentru continuarea cercetărilor şi identificarea scaunelor cnezatelor româneşti din Oltenia.”