ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

PRIMII MIGRATORI: BULGARII ŞI SLAVII

După anul 602, când s-a produs prăbuşirea limesului dunărean, arealul carpato-danubiano-pontic a fost teatrul migrării mai multor valuri de populaţii; dintre acestea cele mai importante au fost avarii, slavii, bulgarii, maghiarii şi cumanii.

Avarii au fost o populaţie asiatică, originară din Mongolia, care s-au aşezat în Câmpia Pannonică, de unde ulterior au exercitat o dominaţie agresivă asupra Europei centrale şi au întreprins incursiuni împotriva Imperiului Bizantin; în cele din urmă, avarii au fost învinşi de împăratul german Carol cel Mare.

La rândul lor, urmându-i îndeaproape pe avari, slavii au migrat de la nordul Mării Negre, au tranzitat arealul carpato-danubiano-pontic şi s-au stabilit la sudul Dunării, între Dunăre şi Balcani. După cum afirmă istoricul Şerban Papacostea, “plecaţi din zonele occidentale ale Ucrainei, de pe Niprul Mijlociu şi Superior, în secolele V-VI slavii se aflau în regiunile de la nord şi nord-est de Carpaţi. Ei trăiesc într-un final de preistorie, cu şefi militari în fruntea unor triburi ce migrează spre regiuni mai bogate ori mai puţin populate. Îi tentează mai ales Imperiul Bizantin, care exercită asupra lor mirajul bogă­ţiei. După prăbuşirea hunilor, pe la sfârşitul sec. V şi începutul sec. VI sla­vii întreprind primele raiduri la răsărit de Carpaţi. Dunărea este trecută pentru prima dată de tribul slav al anţilor în anul 518. Sub Justinian incursiunile slavilor devin mai frecvente, pentru ca în 550-551 triburile slave să ierneze pentru prima dată la sud de Dunăre. În drumurile lor slavii au întâlnit aşezări romanice, atât în Moldova, cât şi în Câmpia Dunării: ei numesc ţinutul din Câmpia Munteană „Vlaşca” (Ţara vlahilor) Potrivit descoperirilor arheologice migraţia slavilor a afectat mai întâi zona nord-estică a Basarabiei şi nordul Moldovei, apoi lunca Siretului şi Câmpia Munteană.

Migraţia slavilor şi aşezarea acestora la sudul Dunării a despărţit populaţia autohtonă în două mari grupuri.  Istoricul Şerban Papacostea consideră că “populaţia se­dentară moeso-romanică din dreapta Dunării a fost asimilată de slavi. Grupurile păstoreşti au fost dislocate şi s-au regrupat în zone montane, isto­ria consemnându-le mai apoi ca vlahi sau aromâni. Colonizarea de către slavi a Peninsulei Balcanice a înclinat balanţa demografică din teritoriile nord-dunărene în favoarea romanicilor, care ajung numericeşte superiori slavilor rămaşi acolo. Dar, prin pătrunderea slavilor în Balcani romanitatea nord-dunăreană devine o insulă în marele ocean slav. În contact cu slavii romanitatea orientală a căpătat cele mai însemnate particularităţi care o deosebesc de romanitatea occidentală.”

Şi bulgarii au tranzitat la sfârşitul secolului al şaptelea teritoriul carpato-danubiano-pontic, venind de la nordul Mării Negre; în cele din urmă, ei s-au stabilit la sudul Dunării, unde au întemeiat un stat. De fapt, procesul migraţiei bulgarilor, care au făcut parte dintre seminţiile de limbă turcă, a început la jumătatea secolului al II-lea după Iisus Hristos, când s-au stabilit între Don şi Volga (Bolga – de aici denumirea Bolgari).

În această zonă bulgarii au locuit, după cum afirma istoricul Constantin C. Giurescu, “până pe la începutul veacului al V-lea, când se constată că erau împărţiţi în două ramuri: bulgarii utriguri şi bulgarii cutriguri, numiţi astfel după cei doi conducători ai lor. Ultimii se aşează în cursul secolului al V-lea (după moartea lui Atila) la nordul Mării Negre, unde ocupă Crimeea şi oraşul Bosporus (astăzi Kerci) Spre sfârşitul acestui secol şi în cursul celui următor, bulgarii năvălesc de aici în mai multe rânduri în Imperiul bizantin, întorcându-se cu pradă şi robi. Pentru a curma aceste năvăliri, împăraţii de la Constantinopol ridică împotriva lor pe avari şi ramura cealaltă, răsăriteană a bulgarilor, anume pe utriguri. În luptele care se dau, cutrigurii sunt învinşi şi trebuie să sufere dominaţia avară. Această situaţie durează până în vremea lui Kubrat (585-643), hanul bulgar care izbuteşte, se pare, tot cu ajutor bizantin – acum avarii erau prea puternici, deci trebuiau loviţi – să devină independent. El întemeiază la sfârşitul secolului al Vl-lea un stat la nordul Mării Negre, care nu durează însă multă vreme. După moartea lui Kubrat, în anul 643, cei cinci feciori ai săi îşi împart, potrivit obiceiului, stăpânirea între ei. Tocmai acum însă năvălesc dinspre răsărit chazarii, popor de origine turcă şi de religie mozaică, împotriva cărora fiii lui Kubrat nu pot rezista. Unul dintre ei, Isperih (Asparuh) îşi ia hoardele care-i aparţineau, trece Donul, Niprul şi Nistrul şi ajunge în Bugeac, deci în partea de miazăzi a Moldovei dintre Prut şi Nistru.”

Totuşi, nefiind în siguranţă nici în teritoriile dintre Prut şi Nistru, bulgarii îşi continuă migraţia în zona Deltei – într-o locaţie numită “Peuce” – sau în apropierea Niculiţelului (lângă Tulcea), iar apoi trec la sudul Dunării, fiind acceptaţi în cele din urmă de conducătorii Imperiului Bizantin în postura de “foederaţi”, cu rolul de apăra graniţele de triburile barbare. Nu înainte de a se închina, fireşte, Împăratului Constantin al II-lea. Sub conducerea unui conducător legendar pe nume Isperih, bulgarii construiesc în anul 679 o mare tabără întărită, cu o suprafaţă de 23 kmp, pe care izvoarele documentare bizantine au denumit-o Plisca (astăzi satul Aboba din regiunea Şumula-Varna). Istoricul Constantin C. Giurescu afirmă că, treptat, bulgarii cuceresc “întreg ţinutul dinspre Dunăre, Balcani şi Marea Neagră, supunând triburile slave, şapte la număr, care se găseau aici. Acestea se pare că n-au opus rezistenţă, ba chiar s-au înţeles cu nou-veniţii pentru a păstra împreună ţara împotriva altor duşmani. Bulgarii formau grosul armatei, cavaleria, iar slavii infanteria şi aveau ca obligaţie principală paza graniţelor.”

În cele din urmă, fiind mai numeroși, slavii i-au asimilat complet pe bulgari, chiar dacă de la numele acestora din urmă a rămas numele țării: Bulgaria. Ca etnie de origine turcică, bulgarii au dispărut complet, astfel încât în ziua de astăzi există sub 1% populație bănuită a fi urmașa vechilor bulgari, iar în lexicul limbii bulgare moderne nu există mai mult de cinci cuvinte despre care se crede că ar fi de origine bulgară.