SECŢIUNEA:

DE PRIN LUME ADUNATE

POTOPUL – O PERSPECTIVĂ ȘTIINȚIFICĂ

Potopul din vremea lui Noe a marcat un uriaş hiatus între lumea originară, a creaţiei lui Dumnezeu şi lumea pe care o cunoaştem astăzi. După potop s-a modificat totul. Efectele potopului au fost devastatoare, marcând sfârşitul civilizaţiei ce se formase anterior. În răstimpul potopului s-a produs formarea munţilor şi configurarea continentelor, care au ajuns să arate precum în ziua de astăzi.
Cu privire la toate aceste aspecte Henry M. Morris este foarte categoric: „despicarea simultană a tuturor izvoarelor adîncului celui mare sugerează nu numai năvălirea unor mari mase de ape înmagazinate anterior, ci şi a unor revărsări gigantice, precum şi mişcările tectonice adiacente, de proporţii inimaginabile. Întregul eveniment a fost un cataclism atît de unic şi de indescriptibil încît sfidează aproape orice încercare de a descifra toate fenomenele ce trebuie să fi fost implicate. Biblia ne spune însă că uneia din cele mai importante întrebări ale geofizicii, şi anume chestiunea orogeniei, despre unde şi cînd s-au format munţii, trebuie să i se răspundă concret în lumina marelui potop.
Desigur, au existat munţi în lumea creată la origine, dar ei erau de o înălţime relativ mică, şi cu pante line, şi nicidecum culmile abrupte şi nelocuibile ale lumii prezente. Apele Potopului au acoperit aceşti munţi cu cel puţin 15 coţi (probabil 22,5 picioare). Totuşi, o dată ce topografia antedeluviană a fost nivelată de apele devastatoare, iar pămîntul inundat complet, au început să se nască munţii uriaşi. Astfel, lanţurile muntoase, actuale ale pămîntului s-au format în timpul potopului şi ulterior”. (25)
Deşi această ultimă constatare a lui Henry M. Morris contrazice în mod radical teoriile formulate de realismul industrial, ele au doza lor de adevăr, iar adevărul nu se poate baza decât pe datele ştiinţifice unanim acceptate. Orogenia, adică ridicarea munţilor şi mai mult decât atât, chiar şi deriva continentelor, precum şi schimbarea arhitectonicii pământului s-au produs în timpul potopului şi imediat după aceea. Ele şi-au avut cauza în eliberarea, în răstimpul potopului, a unor uriaşe forţe tectonice combinate cu o activitate vulcanică foarte intensă. “Marile ridicări de munţi şi depresiunile corespunzătoare ale bazinelor oceanice au fost însoţite, cu necesitate şi din abundenţă, de alte activităţi tectonice – denivelări, cute, adîncituri, şi mişcări terestre de multe feluri. Actualele centuri seismice şi activităţi vulcanice permanente pot fi înţelese cel mai bine ca fiind efectele reziduale ale marilor ridicări postdeluviene. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vulcanismul încă semnificativ al pămîntului. Erupţia izvoarelor adîncului celui mare, cum s-a observat deja, a inclus aproape sigur mari revărsări vulcanice. Reajustările postdeluviene, în special naşterea munţilor, au declanşat, în mod sigur, eliberarea în şuvoaie a acumulărilor adiţionale de magmă, acestea fiind reflectate de uriaşele platouri şi câmpii de lavă recente de pe întreg pămîn¬tul, precum şi de numărul mare de vulcani stinşi abia recent, ca să nu menţionăm numărul considerabil al celor încă activi. Astfel, o mare parte din activitatea geofizică recentă şi continuă a pămîntului, în special cutremurele şi erupţiile sale vulcanice – pot fi atri¬buite mişcărilor cataclismice iniţiate de potop şi de efectele lui reziduale. Chiar şi conceptul tectonicii plăcilor, dacă se va dovedi valid în final, ar fi cel mai bine înţeles în lumina potopului şi a efectelor sale ulterioare. Adică uriaşele energii necesare pentru despicarea continentelor şi transbordarea lor pe plăci litosferice uriaşe la distanţe de mii de mile ar putea fi explicate prin prisma energiilor eliberate în timpul potopului, altminteri ele ar rămîne total enigmatice pentru geologi”. (25)
De asemenea, nu este exclus ca la potop să se fi produs modificări dramatice ale orbitei de revoluţie şi ale înclinării axei de rotaţie a pământului, modificări cu privire la care Biblia oferă informaţii că nu se vor mai produce însă în viitor. Baza acestei ultime afirmaţii poate fi găsită tot în Vechiul Testament, în vesetul 22 din captitolul 8 din Geneza, în care Dumnezeu afirmă următoarele: „Cât va fi pămîntul nu va înceta sămănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea”. Aceasta înseamnă, după cum remarca Henry M Morris, că “axa de rotaţie a pămîntului şi orbita de revoluţie, care deţin în mare măsură control asupra tuturor celorlalte procese terestre în situaţia lor actuală, vor rămâne până când nu se va încheia perioada de supraveghere a omului şi de reconciliere a lui cu Dumnezeu” (25).
Potopul a distrus orice formă de civilizaţie anterioară. Astfel – afirmă Henry M Morris – “dacă s-au păstrat oase de oameni sau vestigii materiale, în mod aproape sigur ele au fost îngropate atît de adînc şi la întîmplare în sedimente, încît dezgroparea lor ulterioară devine foarte improbabilă. Oamenii se întreabă adesea de ce, în cazul că potopul a distrus lumea antedeluviană, nu găsim mai multe fosile umane. În realitate, întrucît geografia continentelor şi a oceanelor era complet diferită înainte de potop, se prea poate ca numeroase rămăşiţe umane antedeluviene să se afle acum la mare adîncime în sedimentele de pe fundul oceanic; se prea poate ca altele să fi fost îngropate adînc în rocile stratificate ale scoarţei pămîntului. Totuşi, dato¬rită mobilităţii umane, majoritatea antedeluvienilor s-au salvat probabil de la îngropare, înecîndu-se în cele din urmă în puhoiul de ape, iar trupurile lor dezintegrîndu-se după ce s-a uscat pămîntul. Ar trebui escavate în medie peste 26 de miliarde picioare cubice de rocă sedimentară (sau un bloc de rocă de 1 milă lungime, o 1 milă lăţime şi o adîncime de 947 picioare, sau un bloc de rocă de 1 km lungime, 1 km lăţime şi 728 m adîncime), pentru a putea găsi măcar o fosilă umană antedeluviană. Nu te poţi aştepta aşadar să găseşti fosile ale omului antedeluvian, decît poate printr-o şansă providenţială. Astfel, sutele de descoperiri arheologice din întreaga lume nu reprezintă în nici un caz culturile antedeluviene. Ele reprezintă fără excepţie migraţiile şi aşezările postdeluviene. Această concluzie este în concordanţă şi cu plasarea lor unanimă în epoca pleistocenă sau pliocenă târzie, ceea ce, în termenii geologiei biblice, înseamnă postdiluviană”.