AEGYPTIACA

 VRĂJITORII

Întreaga cultură spirituală a vechilor egipteni era suprasaturată de magie, de lucrări magice sau vrăjitoreşti sau de folosirea, în cele mai diferite scopuri, a puterilor conferite de tehnicile iniţiatice. Vechii specialişti ai conectării afirmau că la baza tuturor lucrărilor magice se afla o forţă obiectivă, un fel de fluid universal, numit Hike. Ulterior, Hike a fost personificat printr-un zeu. Termenul Hike, folosit de vechii egipteni, poate fi omologat cu termenul folosit încă din Evul Mediu, de “Lumină astrală”, “Liqour Vitae” sau “Anima Mundi”.

Toţi magicienii şi vrăjitorii Egiptului antic aveau convingerea fermă că, prin mijlocirea ritualurilor magice, puteau acţiona direct asupra energiei Hike. Hike era considerată a fi liantul dintre lumea oamenilor şi lumea zeilor, iar mijlocul de acţiune cel mai eficient, prin care se putea lucra asupra energiei universale Hike, a fost cuvântul.

Pe de altă parte, credinţa străveche că totul este plin de zei, de entităţi spirituale de cele mai diferite forme şi înfăţişări, i-a condus pe iniţiaţii egipteni la concluzia că, prin intermediul acestora, pot influenţa totul, atât în lumea oamenilor cât şi în lumea zeilor. “Pentru egipteanul de odinioară – scria Serge Suneron de la Institutul Francez de Arheologie Orientală, unul dintre comentatorii moderni ai fenomenului magiei în vechiul Egipt -, nu exista nimic neînsufleţit; şi noi şi întreaga lume care ne înconjoară, suntem suportul, manifestarea unor forţe conştiente, uneori agresive, adesea indiferente şi întotdeauna redutabile; acolo unde noi vedem, mai cu seamă în fenomenele fizice, nişte forme de energie în curs de transformare, egiptenii văd jocul complex al unor forţe adesea personale, izvorâte din oameni, din zei, din morţi sau din duhuri – jocul unor forţe vii, deci capabile să gândească, accesibile prin rugăciune sau prin raţionament, sensibile la ameninţări, vulnerabile şi cu care, în orice caz se poate găsi o cale de înţelegere”.(27)

Pentru vechii magicieni egipteni, lumea spirituală era populată de fel de fel de făpturi de diferite calibre, forme, înfăţişări, tendinţe şi orientări – orientări pe care am putea să le numim ideologice în cazul în care binele şi răul reprezintă ideologii universale îmbrăţişate de toate fiinţele din univers, fie vizibile, fie invizibile percepţiei umane; fiecare fiinţă spirituală trebuia luată în serios în cel mai înalt grad şi tratată ca atare, în funcţie de mobilul şi de interesul de moment.

Activitatea de bază a unui magician din vechiul Egipt consta în identificarea acestor forţe invizibile, necorporale, dar conştiente şi inteligente, descoperirea mobilului care le determină să acţioneze într-un fel anume şi încercarea de a le controla, de a le învinge sau cel puţin de a cădea la o înţelegere cu ele.

Istoricii din ziua de astăzi sunt de părere că magia a apărut ca urmare a slăbiciunii omului în faţa naturii. Cercetarea vechilor forme de magie dezvăluie însă contrariul: magia este departe de a reprezenta presupusa slăbiciune a omului în faţa naturii, a cosmosului în ansamblul său – prin cosmos înţelegând şi aspectul ortoexistenţial, locul de reşedinţă al fiinţelor spirituale, de la spiritele naturii la zei.

Mai degrabă, magia reprezintă o formă foarte complexă prin care oamenii au încercat să influenţeze, să manipuleze şi să controleze aspectul ortoexistenţial al cosmosului. De fapt, prin practicile magice oamenii au căutat să obţină foloase, atât materiale, cât mai ales spirituale; printre acestea se numără:  îndepărtarea unor boli fizice sau mentale prin practica exorcizării; controlul asupra elementelor naturii prin incantaţiile de aducere a ploii; câştigarea bunăvoinţei sau sprijinului unor fiinţe spirituale prin practicile magiei ceremoniale; distrugerea sau anihilarea unui inamic periculos prin practicarea magiei analogice sau simpatetice; comunicarea cu spiritele morţilor prin practica necromanţiei.

Pentru ca un muritor să fie capabil să se dedice unei practici magice, indiferent în ce scop era orientată, trebuia să fie sau să devină pur din punct de vedere ritual. Iar pentru a deveni pur din punct de vedere ritual, trebuie să se supună unor practici catarctice complexe, indispensabile practicării magiei. Astfel, pentru a deveni puri, preoţii egipteni se rădeau pe tot corpul, se îmbăiau de patru ori pe zi, nu întreţineau relaţii sexuale decât în anumite perioade, ţineau o dietă foarte strictă, în care interdicţiile alimentare erau multiple şi variate. La rândul lor, vracii, vrăjitorii, magicienii (astăzi se face distincţie între vrăjitori şi magician, dar se poate stabili cu greu o limită de demarcaţie în ceea ce priveşte practica magiei în vechiul Egipt), – printre care şi cei numiţi Hikekay, adică cei ce posedau sau lucrau cu forţa Hike -, chiar şi mirenii care practicau magia şi care, oricum, nu erau puţini, erau obligaţi, prin natura lucrului cu forţele magice, să respecte aceleaşi interdicţii ca şi preoţii. Astfel, înainte de a se apuca de vreo practică magică, orice practicant trebuia să se purifice prin nenumărate băi, fumigaţii cu smirnă sau cu tâmâie, să ţină o mulţime de interdicţii alimentare, sexuale, de vestimentaţie, să evite compania unor oameni impuri etc.

Majoritatea textelor magice care s-au păstrat – cum este, de exemplu, Cartea Vacii Cerului – avertizează că magicianul trebuie să se purifice, înainte de a se apuca de practica propriu-zisă. “De vrea cineva să rostească această formulă în propriul său folos, să-şi dea mai întâi cu ulei şi cu unguente şi să ţină în mână o cădelniţă plină cu tămîie; să-şi dea cu natron de-un fel în dosul urechilor, să ţină natron de alt fel în gură; să se îmbrace în straie noi, după ce se va fi spălat în apa ieşită din matcă, după ce se va fi încălţat în sandale albe şi-şi va fi zugrăvit pe limbă, cu cerneală proaspătă, chipul zeiţei Maat”.

În afara purificării obligatorii, magicianul trebuia să respecte o serie de norme de protecţie personală, întrucât lucrul cu sau asupra forţelor spirituale, de la spiritele naturii la zei, implica nu numai o mare responsabilitate, ci şi aventurarea pe un teritoriu primejdios. Costumaţia unui magician din Egiptul antic este o dovadă clară că magia era mai mult decât o meserie sau un hobby de moment al unui aventurier. Magicienii, la fel ca şi preoţii, nu purtau haine de piele sau de provenienţă animală, ci doar veşminte curate de in sau de papirus şi sandale din scoarţă de palmier. Atunci când invocau forţe ale lumii infernale, magicienii se prezentau goi sau cel puţin desculţi. În afara veşmintelor propriu-zise, ei purtau felurite panglici de in sau de papirus, petice, pânze îmbibate în felurite răşini, cu înscrisuri apotropaice pe care erau notate numele sau simbolurile zeilor şi texte magice. Nu este exclus ca, printre panglicile ce ornau strident costumaţia unui magician egiptean să fi făcut parte, la mare cinste, petice sau fâşii din pânză, “împrumutate” de la veşmintele ce acopereau statuile zeilor din temple. (16)

O mulţime de amulete sau de talismane, de toate formele şi dimensiunile, pe care erau gravate simboluri sacre, chipuri de zei sau evenimente din mituri, completau ţinuta, destul de încărcată, a unui magician. În mână, magicianul ţinea nelipsitul toiag care, uneori, era fabricat din fildeş, pe care erau gravate chipuri de animale, chipuri de zei, descântece, sigle, peceţi. De cele mai multe ori, pentru ca identificarea cu zeii să fie completă, magicienii trebuie să fi purtat masca zeului patron sub a cărui oblăduire se realiza operaţiunea magică, sau, măcar, o mască ce înfăţişa chipul unuia dintre principalii zei ai Panteonului. La începutul actului magic se aduceau jertfe, se ardea tămâie, smirnă sau alte substanţe odorante, care aveau darul de a proteja, dar şi de a pune în relaţie pe oficiant cu planul ortoexistenţial cu care dorea să intre în legătură. Nu este exclus ca vechii magicieni să fi folosit plante halucinogene de tipul mescalinei sau mătrăgunei, care să le fi facilitat un extaz de tip şamanic şi, în consecinţă, contactarea mai rapidă a entităţii spirituale căreia dorea să-i solicite sprijinul sau căreia dorea să-i aducă ofranda.

În funcţie de entitatea spirituală căreia îi cerea sprijinul, magicianul alegea ofrande dintre produsele pe care ograda unui egiptean mediu le putea produce: sânge de liliac pentru zeul Seth, creier de berbec sau păsări de curte pentru zeul protector al nomei (regiunii) unde locuia, peri din blana unei maimuţe pentru zeul Thoth, inimă de pisică pentru zeiţa Bastet. În “cabinetul de lucru” al unui vrăjitor egiptean tronau, printre multe alte obiecte indispensabile profesiei, statui de diferite forme şi mărimi, care reprezentau, în poziţii hieratice, principalii zei ai Panteonului. Mai existau o sumedenie de vase de diferite forme, în care se ardeau smirnă, tămâie şi alte substanţe odorante sau, dimpotrivă, foarte urât mirositoare. De obicei, substanţele urât mirositoare aveau rolul de a alunga duhurile rele, care se declarau “scârbite” de asemenea mirosuri pestilenţiale şi părăseau corpul unui bolnav. Dacă duhurile rele se declarau “scârbite”, ce să mai spunem de oameni… Uneori, pentru ca efectul să fie şi mai puternic, mai ales în cazurile în care problemele ce trebuiau rezolvate erau delicate, se făceau fumigaţii prin arderea unor pietre preţioase sau semipreţioase, care răspândeau un miros destul de înecăcios, dacă nu chiar greţos, pentru gusturile oamenilor epocii moderne.