AEGYPTIACA

TEMPLELE

Templele egiptene nu erau locuri de rugăciune sau de reculegere. Cultul în temple avea rolul de a întreţine viaţa cosmică, ordinea creaţiei şi echilibrul universal. Toate acestea nu puteau fi menţinute decât datorită activităţii continue a zeilor. Orice egiptean ştia că universul este permanent ameninţat de puterile haosului. Pentru ca universul să se menţină în stare de funcţionare, se realiza cultul în temple. De aceea, încetarea cultului în temple putea avea consecinţe catastrofale pentru întregul cosmos.

Cel mai bun exemplu de arhitectonică a unui templu egipean îl constituie templul de la Abu-Ghorab, construit în perioada Imperiului vechi de faraonul Neuserrau din Dinastia a cincea. Templele construite în epocile următoare au respectat acelaşi canon fix stabilit la începutul istoriei statului egiptean. Templul reginei Hatchepsut, templul lui Amon-Mon-Khonsu de la Kharnak sau templul lui Ammon de la Luxor sunt alte exemple notabile de temple egiptene. La fel, templul lui Osiris de la Abydos, construit de faraonul Seti I, reprezintă un monument de mare importanţă în cultura spirituală a vechilor egipteni. (61)

Exista un întreg ritual pentru construirea unui templu. De cele mai multe ori, faraonii – care erau consideraţi fiii zeilor – primeau de la un zeu, în vis sau în stare extatică, porunca de a construi templul. Ei primeau, în acelaşi timp, şi planurile de construcţie ale templelor.

Templul era un microcosmos care reproducea întregul cosmos. Fiecare detaliu al cosmosului era reflectat în simbolistica templului. Tavanul simboliza cerul şi firmamentul – zodiile şi decanii -, pardoseala pictată cu elemente vegetale simboliza pământul, iar coloanele sculptate cu basoreliefuri simbolizau vegetaţia luxuriantă şi rodnicia vieţii terestre. Pe pereţii templelor erau pictate scene din mituri. În concluzie, templele erau “cosmosuri” amplasate pe întinderea “haosului”.

Pentru vechii egipteni, a merge la templu echivala cu a “urca”. De aceea, începând de la poarta templului, amplasamentul construcţiei urca neîncetat, culminând cu locul cel mai înalt, care era sanctorum (echivalentul pentru sanctum sanctorum), locul tainic unde se afla statuia zeului. Pentru a ajunge în faţa porţii templului, egipteanul de odinioară trebuia să străbată un drum străjuit de sfincşi, drum care mergea de la est la vest, urmând traseul bărcii solare a lui Ra dinspre răsărit spre apus. Direcţia drumului semnifica trecerea de la sacru la profan, de la lumină la întuneric, de la lumea oamenilor la lumea zeilor. Drumul care ducea la templu era numit de egipteni drumul zeului, iar grecii îi spuneau dromos – calea sacră. Templul era înconjurat de un zid gros de piatră, care avea rolul, pe de-o parte, de a apăra incinta împotriva intruşilor şi, pe de altă parte, de a apăra spaţiul sacru de forţele conduse de balaurul Appophis, agentul haosului. Templul însuşi era un imens laborator magic, în care avea loc alchimia spirituală ce asigura menţinerea ordinii cosmice cu ajutorul zeilor. (16)

Poarta de la întrarea în templu era apărată de doi piloni masivi – bakhen, cum îi spuneau egiptenii sau phylon, cum îi spuneau grecii. Phylon-ul era alcătuit din două blocuri masive de piatră, fiecare bloc având aproape cincisprezece metri grosime. Blocurile de piatră, la cele mai multe temple, erau goale pe dinăuntru, adăpostind o scară interioară şi câteva încăperi cu destinaţii diverse, de la locuinţa pentru preoţi la cămări de alimente. Phylon-ul reprezenta un munte cu două vârfuri, dintre care răsărea Soarele.

Poarta templului semnifica începutul zilei, Soarele fiind semnul vieţii eterne. Pătrunderea în templu avea aceeaşi semnificaţie ca şi răsăritul Soarelui în fiecare dimineaţă: “creatio continua”. Pe piloni fluturau steaguri imense, de culori diferite, care indicau călătorilor că în acel loc avea loc joncţiunea lumii de dincolo cu lumea oamenilor. Alte steaguri vopsite în culori apotropaice – alb, roşu, albastru, verde – împiedicau forţele conduse de balaurul Appophis, agentul haosului, să pătrundă în incinta sacră. În jurul templului se aflau capele mici, chilii, coteţe pentru păsările care trebuiau sacrificate, hambare, grânare, încăperi destinate preoţilor sau administraţiei templului, case de oaspeţi, hanuri şi un fel de restaurante. Dincolo de poarta principală se ajungea într-o curte rectangulară – numită usket – care constituia zona de acces public. De fiecare parte a curţii se afla un rând simplu sau dublu de coloane care formau un portic. Tot acolo existau capele mai mici şi chioşcuri. Printre ele, la loc de cinste, figura “casa naşterii zeului” – o capelă mică în care, după cum afirmau sacerdoţii templului respectiv, s-a născut zeul patron al templului. Această capelă, numită “mammisi” sau “typhonia”, se afla sub patronajul zeiţei naşterilor Tueris. Tot acolo se mai aflau diferitele încăperi pentru scris – scirptorum-urile – unde preoţii şi scribii copiau textele sacre pe suluri de papirus.

Credincioşii egipteni puteau pătrunde numai până într-o sală cu tavanul înalt, susţinută de coloane masive; la greci, această sală a primit numele de sală hipostilă, stylpos însemnând în greceşte coloană. În această sală erau aduse ofrande zeilor. (16)

Următoarea zonă a templului, aflată dincolo de curtea rectangulară în care puteau intra toţi credincioşii, era zona de “acces limitat”. Aici nu puteau pătrunde decât “preoţii cei puri”, numiţi uabu. Sala hipostilă era despărţită de zona cu accesul limitat de o poartă masivă care era încuiată pe timpul nopţii. La intrare străjuia o inscripţie pe care scria: “Cei ce intră aici trebuie să fie puri”. Zona cu acces limitat era o sală imensă, în care se putea pătrunde pe planuri înclinate ascendent. De aici se putea pătrunde în sanctorum, adyton sau “locul care nu trebuie cunoscut niciodată”, numit de egipteni set seshta. Acolo, într-un vestibul, se afla sanctuarul bărcii, locul unde se afla barca zeului. Barca era o construcţie mică, din lemn, ce putea fi purtată pe umeri de preoţi cu ajutorul unor brancarde. În spatele acestei zone se afla statuia zeului.

Statuia zeului, de dimensiuni reduse sau, cel mult, de mărimea unui om, era pusă într-o nişă săpată într-un monolit de granit. Uneori, statuia era amplasată într-un dulap din lemn. De jur împrejurul statuii se aflau numeroase obiecte necesare cultului zilnic. Statuile zeilor din adyon (sanctorum) – care nu trebuie confundate cu statuile obişnuite ale zeilor, care erau amplasate pretutindeni – erau din lemn, încrustat cu numeroase simboluri. Ele erau poleite cu aur. În sanctorum, teoretic, nu putea pătrunde decât faraonul. Datorită faptului că faraonul nu putea fi în acelaşi timp în toate templele de pe cuprinsul ţării, el delega preoţii pentru a săvârşi cultul zeilor. Formula preoţilor care oficiau cultul zeilor începea cu expresia: “Faraonul m-a trimis să-l slujesc pe zeu”.

Vechii iniţiaţi egipteni erau de părere că statuile erau purtătoarele “sufletelor” Ka sau Ba ale zeilor. Ka este un termen care desemna ceea ce înţelegem astăzi prin corp eteric, iar Ba ceea ce înţelegem astăzi prin suflet. Astfel, nu numai oamenii au Ka, adică corp eteric, ci şi zeii. De fapt, zeii au mai multe Ka-uri. Ra are nu mai puţin de paisprezece Ka-uri.

Zeii se manifestau în statuile din temple, prin coborârea sufletului Ka sau Ba. Ritualul coborârii sufletului unui zeu într-o statuie era un act magic de importanţă deosebită pentru vechii egipteni. El se realiza magic prin invocarea zeului şi prin “invitarea” lui în suportul material. Zeul cobora din palierul său ortoexistenţial în lumea oamenilor, iar aura lui învăluia statuia din templu.

În sanctorum, acolo unde se afla statuia zeului, nu pătrundeau decât preoţii de rang înalt, al căror număr era foarte mic. Ei erau pe deplin purificaţi înainte de a intra în contact direct cu o forţă aurică de o asemenea putere. Cu ocazia marilor sărbători religioase, statuile zeilor erau scoase din Sanctorum şi arătate mulţimilor.

Vechile texte egiptene fac aluzie la minunile realizate de statuile zeilor. Statuile din sanctorum-urile templelor provocau diferite efecte: se mişcau, răspundeau la întrebările credincioşilor etc. Cercetătorii moderni au tras concluzia că vechii sacerdoţi egipteni erau nişte şarlatani care, prin intermediul unor păpuşi vorbitoare şi al unor ventriloci profesionişti, minţeau şi manipulau poporul. Sigur că este posibil ca, în perioada de decadenţă a religiei egiptene şi a instituţiei preoţeşti, să se fi produs şi asemenea fraude. Trebuie ţinut cont însă de faptul că mulţimile pot fi minţite o dată, de două ori, de douăzeci de ori, un an sau o sută de ani, dar nu pot fi minţite cinci mii de ani fără întrerupere. Ceva tot s-a întâmplat; generaţii întregi de credincioşi egipteni n-ar fi venerat cu cea mai mare seriozitate statuile din temple, dacă ar fi fost la mijloc numai ventrilocii sau preoţii şarlatani. Explicaţia, din punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice, este una singură: datorită faptului că statuile erau animate de sufletele Ka ale zeilor, puteau provoca diferite efecte care, în epoca antică, erau considerate drept miracole. Evident, nu numai în epoca antică, ci şi în cea modernă.

După cum a fost menţionat, mare parte din zeii Egiptului erau fiinţe spirituale care se manifestau pe unul dintre palierele ortoexistenţiale inferioare (inferioare în sensul că sunt situate chiar în vecinătatea palierului material) ale cosmosului, în special pe palierul infraeteric. Fiind foarte aproape de palierul fizic, pentru aceste fiinţe nu era vreo problemă să interacţioneze cu lumea materială. Ceva asemănător se produce în ziua de astăzi în cazul fenomenelor de poltergeist (poltergeist este un termen german, folosit încă din Evul Mediu creştin, pentru a desemna “spiritele gălăgioase” care se manifestă în diferite locuri; deşi termenul de poltergeist este de origine germană, astăzi este folosit mai mult de autorii de limbă engleză, germanii folosind termenul spuk – bântuire).

După cum se ştie, parapsihologia modernă a clasificat fenomenul de poltergeist în categoria fenomenelor bioenergetice, alături de psihokinezie. Psihokinezia, la rândul ei a fost definită drept mişcarea unor obiecte sub acţiunea unor cauze exogene. Aceste cauze pot fi de natură fizică (datorate influenţei psihice a unei persoane din lumea materială) sau transfizică (datorate infuenţei transfizice ale unei fiinţe aflate pe unul din palierele ortoexistenţiale ale cosmosului). Cazurile de poltergeist, definite de parapsihologie drept o “infestare activă a unor locuri sau a unor persoane”, presupun, în majoritatea cazurilor, producerea de zgomote inexplicabile din punct de vedere fizic, deplasarea la fel de inexplicabilă de obiecte sau levitaţii în spaţii închise (locuinţe) în total dezacord cu legile fizicii clasice (38).

După cum afirmă unul din cercetătorii moderni ai fenomenului, Adrian Pătruţ, în ultima perioadă de timp poliţia franceză a anchetat peste o sută de cazuri de fenomene de poltergeist (sau fenomene care se pot încadra în această categorie). Mai toate cazurile au prezentat mai multe tipuri principale de manifestări: bombardament cu obiecte (grindină de pietre sau de cărbuni încinşi, care se abat din senin peste casa cu pricina, sparg ferestre etc); rapturi (ciocănituri în pereţi, uşi sau mobilier) sau voci (de la sunete impersonale la voci ale unor persoane care declară că sunt defuncte şi cer anumite lucruri); deplasări sau levitaţii de obiecte (uşi care se închid de la sine, obiecte care zboară prin încăperi, unele par a fi aruncate cu forţă, se sparg în mii de cioburi, deşi sunt greu casante, altele cad fără a se sparge, deşi sunt casante; în timpul deplasării prin aer, obiectele au traiectorii anormale, unele chiar stau suspendate în aer). În general, obiectele aportate în încăperi închise par a se forma în aer; în multe cazuri sunt calde la atingere. Cele mai stranii cazuri de poltergeist sunt însoţite de fenomene termice atipice – focuri care aleargă pe podea, aprinderea hainelor unor persoane din apropiere etc – sau de “fenomene persuative directe”: urme de ciupituri, de zgârieturi, de lovituri, de muşcături prezente la persoanele care au fost martore la un astfel de caz. (38)

Fără nici o îndoială, astfel de fenomene nu se produc doar în zilele noastre. Ele s-au petrecut, la o altă scară, şi în vremurile de demult, în templele egiptene. Preoţii şi iniţiaţii egipteni au fost martori ai unor evenimente mult mai intense şi mai dramatice, produse în preajma statuilor din sanctorum-urile templelor, la o altă scară decât cele cercetate astăzi de parapsihologia modernă. Oricum, nici una dintre statuile de aur care, secole de-a rândul, au constituit suporturi materiale pentru sufletele Ka sau Ba ale zeilor din sanctorum-urile templelor n-a fost descoperită de arheologi. Ca şi cum, la finele antichităţii, o mână ageră s-a grăbit să şteargă orice urmă.