SECUNDA DE LUMINĂ

cristian gănescu - editura alaya 9

AEGYPTIACA

49058140_1969312816471694_6534961769301934080_n

SECUNDA DE LUMINĂ

627x0

Pentru a putea pătrunde înţelesul procesului subtil al coagulării unei concepţii despre lume (weltanschauung) şi, cu atât mai mult, al concepţiei ezoterice, trebuie întreprinsă o scurtă digresiune în structura aurică a fiinţei omeneşti. Pentru aceasta, trebuie apelat la cercetările contactorilor (antici sau moderni) cu privire la structura aurică a fiinţei omeneşti.

După cum se ştie, pentru contactorii antici şi moderni şi, implicit, pentru întreaga concepţie spiritualist-ezoterică, în afara trupului material, fiinţa omenească este compusă din mai multe structuri energetico-informaţionale desemnate global prin termenul de aură, după cum urmează: corp eteric, corp astral, corp mental inferior, corp mental superior, corp mental luminat, spirit (identificat în epoca modernă cu sinele, cu supraconştientul sau cu supra-eul). Evoluţia spirituală a fiecărui om are drept scop final cunoaşterea sinelui propriu, a supra-eului, ceea ce din punctul de vedere al psihologiei analitice promovată de psihologul german Carl Gustav Jung constituie ultimul stadiu al „procesului de individuaţie”. Fiecărei etape a procesului de individuaţie (de evoluţie spirituală) îi corespunde un weltanschauung (o concepţie despre lume).

Procesul este, în linii generale, următorul: pentru a ajunge la scopul final, care este cunoaşterea spiritului, a sinelui, oamenii trebuie să-şi dezvolte structurile aurice menţionate: corp eteric, corp astral, corp mental inferior etc. Fiecărei structuri aurice îi corespunde un tip de weltanschauung – o “concepţie despre lume” în sensul atribuit de Carl Gustav Jung – sau o “darsana”, în sensul atribuit de concepţiile mistice orientale. Există aşadar un weltanschauung al corpului fizic, un weltanschauung al corpului eteric, un weltanschauung al corpului mental şi aşa mai departe.

Pentru înţelegerea mai amplă a acestor aspecte ce scapă unei analize de tip materialist, trebuie făcut apel la experienţa de cunoaştere a unui mistic hindus pe nume Aurobindo Ghose, cunoscut şi sub numele Sri Aurobindo (1872-1950), familiarizat atât cu concepţiile ezoterice ale occidentului, unde a studiat în tinereţe, cât şi cu doctrinele clasice ale Indiei (în special Vedanta), mai ales în cea de-a doua parte a vieţii când a devenit unul dintre cei mai redutabili luptători ai timpului său pentru independenţa Indiei de sub tutela Imperiului Britanic.

Aşadar, devenind în ultima parte a vieţii sale un foarte bun cunoscător al concepţiilor ezoterice ale occidentului şi ale orientului, Aurobindo Ghose afirma că oamenii au ca „instrumente de cunoaştere” mai multe paliere ale mentalului sau, altcumva spus, mai multe „mentaluri” diferite, fiecare fiind generator al câte unei concepţii specifice (adică cea ce Carl Gustav Jung desemna prin termenul weltanschauung); aceste “mentaluri” corespund, mai afirma Aurobindo Ghose, structurilor aurice menţionate.

După cum se exprima autorul citat, primul registru prin care omul poate cunoaşte lumea este cel al mentalului fizic (sau mintea fizică, rezultat al corporalităţii omului), care este legat exclusiv de aspectele materiale ale existenţei. Majoritatea covârşitoare a oamenilor funcţionează la nivelul acestui prim registru de înţelegere a lumii, făurindu-şi un weltanschauung specific.

După cum se exprima Aurobindo Ghose, acest prim palier al mentalului (sau prim mental al omului) este cel mai stupid dintre toate. „Mintea fizică este cea mai încăpăţânată, cea mai mărginită, cea mai conservatoare şi cea mai fricoasă parte a fiinţei omeneşti„. Mintea fizică este acel element din om care se înspăimântă la cea mai mică zgârietură, care dramatizează orice eveniment banal. Ea manifestă o neîncredere aproape patologică pentru tot ce este nou, construind munţi de dificultăţi pentru tot ce depăşeşete rutina sa cotidiană şi conservatorismul său stupid. Mintea fizică este acea parte componentă a fiinţei oamenşti care îşi imaginează mereu cele mai rele lucruri, ridicând un zid, de multe ori impenetrabil, împotriva deschiderii spre noi experienţe. Mintea fizică este aspectul „întunecat” al fiinţei noastre, care aduce toate nenorocirile, fiind responsabilă de mişcările de dominare, de cucerire, de ambiţie, de dorinţa de a poseda, de “beţia” puterii. Mintea fizică este în relaţii foarte strânse cu aspectul trupesc, cu organele şi cu celulele organismului. Organele şi celulele trupului au, fiecare, o conştiinţă proprie, foarte bine organizată şi structurată, trează, care ştie să aleagă sau să respingă. În fond, natura nu putea lăsa la libera alegere a fiecărui individ dacă vrea sau nu să trăiască, dacă vrea sau nu să se dezvolte. Patternurile informaţionale sau arhetipurile conţinute la acest nivel al fiinţei omeneşti sunt cele care imprimă comportamentul de bază al fiecărui individ: lupta pentru supravieţuire şi perpetuarea speciei.

Legat de mintea fizică, tot la nivelul bazal al structurii fiinţei omeneşti dar legat de corpul eteric, se află inconştientul; acesta este situat la nivelul primar la care, spunea frumos Aurobindo Ghose, „cândva, în zorii Timpului, Viaţa a ieşit din ceva ce ar putea fi numit Moarte„. La acest nivel stau „învăluite”, sub forma unor arhetipuri, principalele reflexe, angoase, frici şi obişnuinţe ale speciei omeneşti. Aici se află, după cum spunea Aurobindo Ghose în acelaşi limbaj poetic, „o Stâncă de bază, care este Moartea fundamentală, din care s-a smuls cândva Viaţa.

Deasupra acestei prime stânci fundamentale a fiinţei omeneşti, dar legată de mintea fizică prin fire nevăzute, se află ceea ce psihanliza modernă a denumit prin termenul de subconştient. În subconştient se află reziduurile trecutului îndepărtat sau apropiat, acele forţe care au permis evoluţia vieţii şi a conştiinţei în materie, precum şi ascensiunea de la ne-viu la viu. La acest nivel se află toate impulsurile agresive ale începuturilor, care au permis saltul calitativ spre umanitate. Acestui nivel primar al subconştientului, nu este însă cazul să i se dezvolte nici un fel de “cult” psihanalitic, analizele psihanlizei nefăcând altceva decât să scormonească în cenuşa vechilor etape ale istoriei umanităţii, din care n-au cum să scoată ceva atât de înălţător precum se crede. Iar a atribui (aşa cum a încercat Carl Gustav Jung) acestor două niveluri „bazale” ale fiinţei umane – inconştientul şi subconştientul – funcţii progresiste sau producţii spirituale de înaltă clasă, nu este în nici un fel conform cu realitatea. Nici miturile, nici religiile, nici marile arhetipuri creatoare nu au cum să-şi aibă originile la aceste niveluri, aşa cum au crezut psihanaliştii. Atât miturile, cât şi religiile îşi au originea la un nivel mult mai înalt al fiinţei omeneşti.

Dincolo de nivelul minţii fizice, mai afirmă Aurobindo Ghose, se află domeniul propriu-zis al mentalului. Mentalul propriu-zis – care nu trebuie confundat cu mintea fizică, cea fricoasă şi prăpăstioasă, dar nici cu inconştientul şi subconştientul – are mai multe compartimente sau niveluri, care uneori au fost considerate elemente de sine stătătoare şi autonome. Aceste compartimente sunt: mentalul concret sau analitic, mentalul sintetic sau superior, mentalul luminat şi mentalul intuitiv. Compartimentele mentalului se formează trepat, în decursul evoluţiei spirituale a unui om, fie prin suprapunere, fie prin juxtapunere.

Primul compartiment sau nivel al mentalului este mentalul intelectiv sau analitic. Unii l-au numit intelect (în acest sens, intelectul nu este acelaşi lucru cu raţiunea, deşi în limbajul comun pot semnifica acelaşi lucru). Mentalul analitic, intelectul, vede lucrurile liniar, succesiv, adică „logic”. El nu poate decela prea multe sensuri la un lucru sau la un eveniment, căci i se pare că are de-a face cu o contradicţie. Mentalul analitic decupează câte o secvenţă de spaţiu şi timp (de exemplu, evoluţia speciei umane sau istoria Egiptului faraonic), pe care încearcă să o analizeze pe îndelete, în termenii antinomici de alb şi negru, bine şi rău, fals şi adevărat. Mentalul analitic generează o concepţie despre lume – un weltanschauung – ceva mai elevată decât cea generată de mintea fizică, concepţie ce trece dincolo de sensurile imediate, legate exclusiv de lumea materială.

Al doilea aspect al mentalului, mentalul sintetic sau superior, care este în plină activitate abia la acei oameni care au răgazul să filosofeze, are la bază înţelegerea. Dar, spre deosebire de înţelegerea mentalului analitic, care apare abia la sfârşitul demersului cognitiv antinomic şi liniar, în cazul mentalului superior, înţelegerea vine încă de la început: concluziile apar la început datorită unor străfulgerări.

Al treilea compartiment sau nivel al mentalului este mentalul luminat. Ceea ce în cazul mentalului superior era numai o străfulgerare, în cazul mentalului luminat se manifestă ca un adevărat şuvoi. Străfulgerările ce se manifestau doar sporadic în cazul mentalului superior, se transformă, o dată cu formarea metalului luminat, în şuvoiul de lumină generat de înflorirea capacităţilor creatoare, rod al Cuvântului care încearcă să se exprime în cuvinte. Cei care au căzut „pradă” unei astfel de deschideri spre înalt – iar în această categorie nu putem să nu-i includem pe marii poeţi ai umanităţii, de la W. Goethe şi J. Milton, la M. Eminescu – s-au exprimat printr-o adevărată avalanşă de imagini poetice, în care, uneori, cuvintele sunt prea sărace pentru a exprima emoţia artistică exuberantă.

Al patrulea compartiment sau nivel al mentalului este mentalul intuitiv; pentru mentalul intuitiv, cunoaşterea este, pentru a cita expresia folosită de Aurobindo Ghose, “un fulger ce ţâşneşte în tăcere”. Intuiţia este o “reamintire a adevărului”, o anamnesis. Cunoaşterea prin intermediul mentalului intuitiv nu constă în descoperirea a ceva nou, căci nu e nimic nou de descoperit, ci o reamintire. Cunoaşterea intuitivă este un „şoc” de identitate. Cunoaşterea prin intermediul mentalului intuitiv, spune Sri Aurobindo, este „lenta recunoaştere a unei secunde de lumină„. Şi, de aceea, se poate spune că există vieţi ale unor oameni care n-au durat decât o secundă … de lumină, tot restul scufundându-se în uitare. În acea unică secundă de lumină, aceşti oameni au cunoscut totul, printr-un flash intuitiv foarte intens.

Deasupra nivelului mentalului intuitiv există doar conectarea la conştiinţa universală, locul de origine al marilor creaţii artistice, locul de unde creatorii de mituri şi de religii şi-au extras cunoaşterea. Religia, revelaţia, miturile îşi au aici locul de obârşie. Cei ce pot accede la acest nivel au o vedere continuă, văd mari întinderi de spaţiu şi timp, iar contrariile nu mai sunt negaţii sau antinomii, ci elementele variabile ale armoniei cosmice. Cei care ajung în acest punct se identifică cu cunoaşterea. Pentru a folosi o metaforă, se poate spune că oamenii obişnuiţi, care au drept instrument de cunoaştere mintea fizică, pot vedea Soarele privindu-l din depărtări, situaţi fiind pe poziţii diferite. În funcţie de unghiul din care privesc Soarele, oamenii interpretează în mod diferit ceea ce văd. Cei care se pot situa în Soare – a căror viaţă a fost schimbată într-o secundă de lumină -, n-au nevoie de explicaţii sau de teoretizări, căci ei se pot identifica, pur şi simplu, cu Soarele. În măsura în care există, ei înţeleg. Iar această înţelegere este instantanee, printr-o privire imediată şi completă.

Consecinţa acestei analize pentru studiul istoriei şi a miturilor este evidentă: fiind aflaţi pe trepte diferite şi având “intrumente de cunoaştere” diferite, hermeneuţii înţeleg aceste domenii în mod diferit. De aceea, interpretările care s-au dat istoriei sau vechilor mituri au oscilat în funcţie de nivelul la care se află cel care a realizat exegeza: unii se află pe nivelul minţii fizice, al subconştientului sau al inconştientului, alţii se află pe nivelul mentalului analitic, alţii pe cel al mentalului superior, alţii la nivelul mentalului luminat sau intuitiv.

Cei mai mulţi hermeneuţi se situează însă pe nivelul minţii fizice; ei încearcă să descifreze istoria, miturile şi producţiile spirituale ale trecutului din perspectiva nivelului inconştientului sau al subconştientului. Sistemul de referinţă specific minţii fizice este chiar concepţia materialistă actuală. Producţiile hermeneutice generate de activitatea minţii fizice corespund, în esenţă, sensului „fizic”, literal, al textelor. Tipul de hermeneutică literală, cea mai răspândită dintre toate, aparţine persoanelor legate de planul material, cercetătorilor pentru care aspectul fizic este singurul posibil.

Cercetătorii din această categorie nici nu pot concepe că, dincolo de litera textului, se poate ascunde şi altceva. Este evident că această largă categorie de interpreţi nu a reuşit să acceadă decât la nivelul primar al istoriei sau miturilor. Ei nu au putut remarca decât aspectele legate de caracteristicile instrumentului prin care funcţionează ei înşişi: satisfacerea libidoului, dorinţa de putere, beţia posesiunii. De exemplu, ei au interpretat cele expuse de vechile mituri exclusiv în mod fizic, înţelegând doar că acestea prezintă fenomene meteorologice sau naturale. Pentru ei, ceea ce vechii mitografi desemnau prin termenul de zei sunt doar reprezentări naive ale unor forţe ale naturii, fenomene meteorologice sau, în cel mai bun caz, divinizări postmortem ale unor oameni vestiţi pentru faptele lor de vitejie.

Mai nou, generaţia modernă de interpreţi-hermeneuţi, sedusă iremediabil de aspectele tehnice ale culturii contemporane, nici nu mai are nevoie de astfel de „sublimări” hermeneutice, afirmând doar că vechile mituri prezintă în exclusivitate nave extraterestere şi ufo-nauţi.

A doua mare categorie de hermeneuţi este formată din cei care interpretează miturile şi producţiile spirituale ale trecutului prin intermediul mentalului analitic, socotind, cu deplină îndreptăţire din punctul lor de vedere, că sensul acestora nu poate fi decât alegoric. Mulţi dintre interpreţii din această categorie fac haz de interpretările “rudimentare” ale celor din prima categorie. Cercetătorii respectivi trec de sensul literal al vechilor mituri, căutând semnificaţiile „adânci”. Pentru ei, miturile sunt alegorii, mai mult sau mai puţin explicite, prin care oamenii din vechime încercau, în felul lor naiv, mito-poetic, să explice lumea.

A treia mare categorie de hermeneuţi este formată din cei care au drept instrument de cunoaştere mentalul superior. Mentalul superior generează o concepţie asupra lumii ceva mai profundă, diferită calitativ de toate celelalte. Hermeneuţii care „lucrează” pe acest nivel sunt capabili să pătrundă mult mai adânc în sensurile şi semnificaţiile ezoterice şi filosofice ale miturilor. Interpreţii din această categorie afirmă la unison că vechile texte sacre au un sens eminamente filosofic.

În fine, a patra categorie de hermeneuţi este formată din cei care au ajuns să aibă drept instrument de cunoaştere  mentalul luminat şi mentalul intuitiv. În ziua de astăzi sunt foarte puţin hermeneuţi capabili să se conecteze, chiar şi pentru scurt timp, la şuvoiul de lumină generat de activitatea mentalului luminat şi care au reuşit să înţeleagă, într-un mod complet şi pe deplin comprehensibil, toate „variaţiile de fază” ale vechilor mituri. Pentru aceştia, sensul miturilor nu poate fi decât mistic. Acesta este ultimul sens inteligibil. Sensul următor ţine de un domeniu despre care pot vorbi numai marii specialişti ai conectării pe care i-a avut umanitatea, cei care s-au identificat cu Soarele, la care nu mai există distincţia între cunoscător şi obiectul de cunoscut.

45152536_562887617476012_2980168937863380992_n