În memoria tatălui meu,

scriitorul

George Gănescu

(16.05. 1936-18.11. 2015)

În definitiv, ce poate fi mai plăcut decât somnul, decât uitarea aceea care încheagă toată fiinţa într-un punct, într-unul singur, în abandonare şi nefiinţă?
Da, experimentaţi Ideea care devine. Treceţi acum în eternitate… Iar Ideea care mi-a încolţit în minte – idee ce ar fi rămas neconcretizată, dacă disperarea n-ar fi concentrat în ea toată potenţialitatea fiinţei mele – a devenit acum realitate şi este pe cale să anuleze un simbol al forţelor distructive. (MISIUNEA)

  GEORGE GĂNESCU

KNOCK-OUT

&

SFERA MAGICĂ

 

Şi iată că, într-o anume perioadă a Timpului, aproape pe nesimţite, acel joc cu balonul rotund – denumit football sau fotbal – a fost abandonat.

Treptat, treptat, tribunele stadioanelor au început să se golească, până ce rămas cu desăvârşire pustii în zilele consacrate, altădată, întrecerilor fotbalistice. Adică, atunci când două echipe echipate corespunzător se înfruntau cu ardoare şi când multă energie se consuma pe gazonul mai mult sau mai puţin verde, mai mult sau mai puţin nivelat. Atunci când, în tribune, pasiunile atingeau cote atât de înalte, încât spectatorii păreau că transmit acelui obiect sferic ceva din chinul sau din bucuria sufletelor lor înfierbântate. Iar acel obiect sferic se comporta de-o manieră nu numai capricioasă, dar, uneori, de-a dreptul ilogică. Era când prost dispusă, când bine dispusă; când năbădăioasă şi inconsecventă, când ascultătoare şi zglobie; când perfidă şi trădătoare, când fidelă ca o femeie de vârsta a treia. Mai era inaccesibilă, alunecoasă, indiferentă, părtinitoare, imparţială sau pur şi simplu lipsită de cel mai elementar bun simţ – cum altfel se poate numi o minge care se îndreaptă ca un glonţ spre păianjen, pentru ca, în ultima clipă s-o cotească aiurea în aut?! Ce forţă îi schimba traiectoria sau o forţa să se răsgândească, precum anumiţi oameni politici?

Ceea ce, nu cu mulţi ani în urmă păruse de neconceput, deveni, la un moment dat, o realitate. Nu se mai juca fotbal!

Da, spre bucuria deplină a nevestelor, a iubitelor, a logodnicelor, a mamelor, a fiicelor – şi a altor fiinţe de acelaşi sex, care nu intrau în categoriile menţionate, precum şi-a unor fiinţe de sex opus, care, normal, se încadrau în alte grupuri de antipatizanţi – jocul de fotbal a fost abandonat, fără o motivaţie bine definită, fără o cauză unică şi precisă.

Drept recunoştiinţă pentru că se rezolvase problema singurătăţii în lungile după-amieze la sfârşit de săptămână, nevestele, iubitele, logodnicele, mamele şi celelalte „victime” ale balonului rotund, hotărâră să ridice, pe cheltuiala lor, enorme obeliscuri, în mai toate oraşele importante ale lumii civilizate, unde fotbalul fusese, multă vreme, sportul-rege.

Erau, aceste construcţii, mai mult decât simple monumente comemorative. Erau, indiscutabil, simboluri ale unor nemulţumiri îndelung refulate, adresate celor care, ani după ani, campionate după campionate, insensibili la satisfacerea plenară a unor obligaţii domestice sau conjugale, se adunau grămezi-grămezi pe stadioane, pentru a se bucura ori pentru a suferi la spectacolele oferite de acel obiect sferic şi săltăreţ, numit minge sau balon şi înconjurat de simpatie sau de antipatie, de iubire sau de ură, dar, foarte rar, de indiferenţă.

După ce fotbalul şi-a dat astfel sfârşitul, în aclamaţiile aproape generale ale tandrelor şi gingaşelor gospodine, viaţa pe pământ a intrat pe un făgaş denumit de ele normal, iar de ei, exact pe dos. Mai ales că dânsele, printr-o transformare ciudată, au început să fie interesate tocmai de acel sport pe care, până nu de multă vreme, îl acuzaseră de a le fi lipsit de prezenţa virilă şi de afecţiunea palpabilă a celor aleşi să le aducă fericirea terestră, în cele mai îmbietoare momente ale săptămânii – în weekend-uri.

Unii analiştii au presupus că era vorba de o reacţie tardivă şi disimulată de răzbunare; alţii au considerat că era vorba de o dorinţă îndelung reprimată, care, iată, găsise acum ocazia să se defuleze… Un psiholog a încercat să aprofundeze fenomenul şi a dat o explicaţie mai complicată: „Un simptom al fobiei – deci şi al fotbalfobiei – este antipatia. Sentimentul opus este atracţia, simpatia. Nu-i ceva neobişnuit să se treacă dintr-o extremă în alta, chiar dacă, de regulă, se produce doar o substituţie de simptom, adică apariţia altuia mai sever în locul celui eliminat. În cazul de faţă, este probabil o formă de psihoterapie inconştientă. Personal, mă îndoiesc că această metodă va da rezultate pozitive pe termen lung. Să vedem însă ce se va întâmpla în continuare”…

Ceea ce a început să se „întâmple”, nu i-a încântat câtuşi de puţin pe cei sau cele care doreau să se aştearnă total şi definitiv uitarea peste fotbal.

La început, au fost doar câteva tatonări, câteva iniţiative timide, care au sondat terenul cu prudenţă. După aceea, încercările firave au prins contur şi, ceea ce la început a părut o glumă fără urmări, a devenit dintr-o dată o treabă serioasă : au început să se constituie tot mai multe cluburi feministe – Pro Femi Fotbal -, în care se făcea o propagandă susţinută şi îndrăzneaţă pentru dezvoltarea fotbalului feminin.

Prin urmare, exista pericolul ca amazoanele secolului XXI să-şi părăsească îndatoririle casnice, în favoarea unui sport pe care, până atunci, îl ponegriseră, mai mult sau mai puţin vehement. Iar acele cluburi feministe constituiau, fără doar şi poate, un semnal de alarmă.

Un semnal de alarmă care conţinea, în esenţă, o singură, dar obsedantă întrebare : Dacă ia amploare sportul cu balonul rotund printre nestatornicele şi imprevizibilele reprezentante ale sexului slab, ce rol vor mai avea bărbaţii în viaţa lor?

Răspunsul a fost categoric :

Desigur că unul substanţial diminuat, se ştie doar ce mutaţii profunde poate să producă în sufletele fragile şi influenţabile sentimentul puterii. Puterea pe care ţi-o dă certitudinea că faci parte dintr-o armată neoficială de suporteri, care, în anumite momente, simt aproape la fel, se agită aproape la fel, strigă aproape la fel, suferă aproape la fel şi se bucură aşijderea. Mai precis, de oameni care vibrează pe aceeaşi lungime de undă şi, prin aceasta, devin o forţă redutabilă. Care forţă, prin extrapolare, ar putea crea bărbaţilor mari probleme, în multiple domenii. Dacă fotbalul devine un fenomen de masă pentru sexul pasiv ( juxtapunerea adjectivului „slab” sau „frumos” substantivului „sex” este probabil o glumă al secolului XIX, când libertatea de expresie devenise una din caracteristicile Romantismului; corect, diferenţa fiziologică reală dintre bărbat şi femeie este dată, fără nici o îndoială, de elementul concret „activ” sau elementul concret „pasiv” ),urmările ar putea fi dezastruoase.. Cine s-ar mai ocupa de gospodărie? Cine ar mai primi, purta şi finaliza sămânţa bărbăţiei lor? Cine ar mai schimba scutecele bebeluşilor? Cui ar mai face ei scandal, acasă, pentru a-şi descărca nervii – preluaţi, cu zâmbetul pe buze, de la şeful veşnic cusurgiu? Pentru cine s-ar mai realiza telenovelele? La cine ar mai găsi domnii supradotaţi sau neînţeleşi consolare în nopţile cu lună plină…?

E greu de ştiut cât adevăr au conţinut aserţiunile analiştilor care au susţinut acele puncte de vedere. Cert este că, sub presiunea opiniei publice predominant masculină, dublată de un subtil şantaj economic, campionatele de fotbal feminin n-au mai avut loc. În final, cluburile care militau pentru un fotbal practicat exclusiv de femei s-au desfiinţat, înainte de a-şi fi îndeplinit ţelul propus – ceea ce l-a determinat pe un comentator sportiv să scrie cu oarecare maliţiozitate : „Concepţia şi-a dat otpustul, aproape concomitent cu durerile facerii care ar fi trebuit să dea naştere progeniturii”.

Propaganda declanşată de bărbaţi a fost atât de incisivă şi eficientă, încât chiar şi copiii au fost convinşi că, „a lovi cu piciorul un obiect sferic umplut cu aer este demodat şi plictisitor.” De altfel, ei, micuţii, pentru a se juca, puteau să-şi folosească chiar mai bine mâinile, care sunt, se ştie, membre superioare, în locul picioarelor, care sunt doar membre inferioare… În plus, n-o să mai fie urecheaţi de părinţi că şi-au distrus pantofiorii sau ghetuţele în jocul cu mingea. Prin această ofensivă, se părea că despărţirea bărbaţilor de fotbal devenea definitivă, ireversibilă.

Totuşi, ulterior, golul lăsat de dispariţia fotbalului n-a fost ocupat de handball, cum poate ar fi fost firesc, ci, foarte ciudat, de popice. De ce anume de popice, nu se ştie. Aici, analiştii nu au mai putut da nici o explicaţie. S-au mulţumit să dea vina pe subconştient. Au afirmat că acolo zac mai mult de optzeci la sută din enigmele sufletului omenesc. Iar dacă sunt enigme, nu se pot explica. Încă nu. Mai simplu nici că se putea. De altfel, când un fenomen care priveşte psihologia umană nu se poate explica, se face trimitere la subconştient, care, spun unii – şi aici s-ar putea să aibă dreptate – este purtătorul misterelor abisale şi vinovat de impulsurile inextricabile, care ne determină uneori să reacţionăm de-o manieră stupefiantă, atât pentru noi , cât şi pentru alţii.

Prin urmare, încetul cu încetul, popicele au cucerit tot mai mulţi simpatizanţi. Până în miez de noapte, chiar şi-n cartierele cele mai periferice, au început să se desfăşoare întreceri interetaje, interscări, interblocuri, intercartiere… Au urmat, firesc, campionate interşcoli, interfacultăţi, interoraşe, interjudeţene… În final, cele naţionale şi internaţionale s-au impus de la sine, iar nu după mult timp, aproape că au căpătat amploarea şi prestigiul pe care-l avusese fotbalul odinioară. Noua pasiune a cuprins toate categoriile de persoane. Grupuri de copii, puberi, adolescenţi, maturi, vârstnici, pensionari pe caz de boală, pensionari pentru limită de vârstă etc. au început să se întreacă în nenumărate concursuri – popicele şi bila erau, fireşte, dimensionate în funcţie de vârsta participnţilor.

Numai că, aşa cum se întâmplă deseori, cu timpul au rămas să se întreacă doar cei cu certe calităţi şi rezerve de energie sau spirit competitiv înnăscut, ceilalţi mulţumindu-se să privească.

La rândul lor, femeile, vrând-nevrând şi-au reluat vechile preocupări, au redevenit adică fiinţele ispititoare şi gureşe de altădată, iar bărbaţii s-au împărţit în: popicmen, microbmen şi neutrimen – ultimii fiind cei care, scrâşnind din dinţi, continuau să-şi ajute consoartele la treburile casnice.

Nu se ştie exact data la care regulamentul jocului cu popice a început să se modifice, în vederea satisfacerii unor gusturi din ce în ce mai rafinate… Cert este că el s-a tot modificat. Astfel, jgheabul a mai câştigat în lungime şi lăţime, pentru ca, la un moment dat, să se transforme într-un miniteren, cu o poartă adecvată.. Mai întâi, la sală, apoi în aer liber…

Dispunerea celor nouă piese cilindrice a fost, normal, schimbată, iar jocul a început să capete, din ce în ce mai mult, caracteristicele întrecerilor colective pe spaţii largi. În cazul de faţă, două echipe căutau să doboare, într-o perioadă temporală prestabilită, cât mai multe popice, cu ajutorul unor sfere uşoare din plastic, conduse cu ajutorul unor crose speciale. Asta la început, deoarece, după un timp, s-a renunţat la ultimele, practica dovedind că sferele pot fi destul de bine conduse şi cu picioarele – ba chiar mai bine decât cu bastoanele respective.

După un timp, nimeni nu s-a mai mirat când mâinile jucătorilor n-au mai avut voie să atingă sferele. Era perfect normal să se întâmple aşa, chiar şi numai pentru a nu semăna prea mult cu alte discipline sportive, care permiteau folosirea, în egală măsură, a mâinilor şi picioarelor.

Transformările s-au făcut în etape, iar modificarea frecventă a normelor de joc a impus de la sine schimbarea corespunzătoare a echipamentului şi a terenului de joc, care s-a tot extins, având în vedere şi apariţia celei de-a doua porţi…

 Noul sport a căpătat astfel un plus de atractivitate, prin traiectoria neprevăzută pe care, uneori, o lua obiectul sferic la contactul cu ghetele dure şi cam insensibile. Hazul era deplin atunci când sfera – dificil de controlat din cauza greutăţii reduse – , în loc să se îndrepte spre poarta adversă, o lua în direcţia porţii ce trebuia apărată. Cum dezavantajul era şi de o parte şi de alta, jucătorii nu prea se sinchiseau de propria lor pregătire în privinţa preciziei, lăsând cam la voia hazardului să decidă cine să fie câştigător şi cine învins. Numai că, după o vreme, spectatorii au început să se plictisească de ceea ce se numea acum jocul hazardului, iar organizatorii, îngrijoraţi de încasările din ce în ce mai scăzute, au găsit de cuviinţă să aducă şi alte inovaţii.

 De pildă, ghetele obişnuite au fost înlocuite cu unele confecţionate dintr-o piele mai moale, apte să „simtă” sfera, pentru a-i da direcţia dorită. Deoarece alunecările şi căderile pe gazonul deseori alunecos erau frecvente, pe talpa acestor ghete s-au fixat nişte suporturi micuţe, dispuse după un model bine gândit, care să permită jucătorului o stabilitate maximă pe verticală.

 Sfera uşoară a fost şi ea „îmbrăcată” într-alta mai grea şi mai solidă, putând astfel să fie condusă cu mai mare precizie de la o poartă la alta.

 Ca urmare a acestor schimbări, având în vedere siguranţa şi eficienţa din ce în ce mai mare a jucătorilor care conduceau sferele, au apărut, ca o necesitate legică, apărătorii – doi mai avansaţi, ultimul cam pe linia porţii.

Popicele, normal, au fost aranjate în spatele ultimului apărător, adică în poartă. Dacă sfera îl depăşea pe portar şi dobora un popic, se considera un punct. Dacă dobora două popice, se raportau două puncte.. Simplu, nu?

Jucătorii alergau acum după sfera colorată – după Sfera magică – iar când intrau în posesia ei, căpătau subit o idee de-a dreptul fixă : să ochească şi să doboare cu ea măcar un popic din poarta adversă.

Totuşi, această variantă a jocului avea o mare deficienţă. De câte ori bătea un vânt mai puternic şi cădea vreun popic, se iscau confuzii. Dacă, de exemplu, în chiar acele clipe, era şutată şi sfera pe spaţiul porţi, cine era „vinovat” de doborârea popicului în cauză? Vântul sau sfera?

După dezbateri furtunoase în forurile de specialitate, pentru eliminarea deficienţei amintite, s-au scos din joc toate popicele. S-a apreciat că o întrecere sportivă cinstită nu trebuie să se transforme într-un joc de noroc, iar popicele pot redeveni, ca sport, ceea ce au fost înainte.

Prin această măsură, responsabilitatea celui care apăra poarta a crescut considerabil, el devenind unul dintre cei mai importanţi jucători de pe teren, omul care trebuia să se opună din răsputeri la pătrunderea sferei dincolo de linia albă, care indica spaţiul ce trebuia apărat, formată acum din două bare verticale, una orizontală şi o plasă specială cu senzori. Când sfera depăşea linia şi atingea plasa, se auzea o sirenă şi, automat, pe un ecran uriaş se afişa scorul. Jocul a devenit astfel mult mai interesant şi spectaculos, mulţi comentatori sportivi afirmând că niciodată nu existase un joc sportiv atât de antrenant. În sprijinul acestor afirmaţii s-au adus cifre statistice, relevându-se numărul din ce în ce mai mare de spectatori care veneau acum pe stadioane.

Decanul de vârstă al cronicarilor sportivi dintr-o ţară cu tradiţii în materie, domnul Fleancă, a încercat să facă o apropiere între acest joc şi unul în mare vogă cu mulţi, mulţi ani înainte, de care amintea o veche revistă de specialitate, pe care o găsise din întâmplare în biblioteca unui bunic de-al său.

„Acest joc – a precizat domnul Fleancă – se numea Football, nu Sfera magică. Este drept că atunci se folosea alt număr de jucători , iar terenul avea alte dimensiuni.Însă sfera era asemănătoare, fiind confecţionată tot din piele, în care se afla o cameră de cauciuc subţire, umplută cu aer. Regulamentul de joc era oarecum diferit, existau unele deosebiri în ceea ce priveşte detaliile. Principial însă, Football-ul şi Sfera magică se aseamănă foarte mult”.

Afirmaţia respectivă a fost luată în derâdere de confraţii mai tineri ai cronicarului octogenar, care, cu această ocazie a primit şi o poreclă : Domnul Ramolică.

În concepţia lor, mai vârstnicul coleg se ramolise pur şi simplu, habar n-avea pe ce lume trăieşte. Pentru că, spuneau ei, nu era posibil ca cel mai popular şi îndrăgit joc sportiv al timpurilor moderne să fi fost cunoscut şi jucat de bunicii bunicilor lor, care aveau alte preocupări, cu totul alte preocupări…

Astfel, mulţi dintre ei erau ocupaţi cu greve, cu proteste, cu mitinguri, cu războaie sau, din contră, militau pentru pace, pentru un mediu mai curat, pentru existenţa cea de toate zilele, pentru o viaţă mai bună, pentru civilizaţie. Alţii, dominaţi de un accentuat spirit gregar, cu o luciditate precară şi un autocontrol slab, îşi consumau cea mai mare parte din viaţă venerând personalităţi politice, artistice, sportive sau aşa-zis „spirituale”, uitând sau ignorând că idolatrizarea celor muritori este un păcat care, mai devreme sau mai târziu, este sancţionat de către Divinitate.

Mai existau şi din cei înrudiţi cu oamenii cavernelor, care plănuiau şi comiteau crime oribile sau acte teroriste în numele unei religii sau unui crez politic… Pentru aceşti troglodiţi, a omorî oameni nevinovaţi, a simţi mirosul sângelui, devenise o necesitate, la fel de mare ca drogul pentru narcomani – care, deşi comiteau rareori crime, reprezentau şi ei un pericol social.

 „Aşa că, domnule Fleancă, oamenii acelor vremuri nu mai aveau timp să se ocupe şi de inventarea şi practicarea unui sport atât de spectaculos şi civilizat, precum cel în discuţie.”

„Şi dacă totuşi aveau?” s-a încăpăţânat să întrebe domnul Fleancă, insensibil la argumentele mai tinerilor colegi.

În cele din urmă, pentru a pune capăt disputei, a fost consultat cel mai performant creier artificial, iar acesta, spre surprinderea aproape generală, a dat câştig de cauză domnului Fleancă.

 Fără să ia în seamă părerile unora sau altora, calculatorul a răspuns precis şi la obiect : „Fără nici un dubiu, Sfera magică sau jocul cu mingea la picior, seamănă destul de mult cu football-ul, care a existat ca joc colectiv şi s-a practicat, în diferite variante, din vremuri imemoriale… Întrecerea avea loc între două echipe constituite dintr-un număr determinat de jucători, fiecare dintre aceştia încercând să introducă mingea în poarta adversă, lovind-o cu piciorul, dar neavând voie s-o atingă cu mâna, cu excepţia ultimului apărător. Durata unui meci era reglementată de un regulament care… „