IMPERIUL RUM AL OAMENILOR ROŞII

 – 1 –

PROLOG

Imperiul „Râm” sau „Rum” a fost locuit de oamenii „roşii” denumiţi ulterior „rumuni” (rum sau rumen înseamnă tot roşu).

Oecumena arhetipală (spaţiul vital) al Imperiului Rum avea Munţii Carpaţi şi Podişul Transilvaniei în centru: Munţii Balcani la sud, Peninsula Crimeea, Nistrul (Niprul sau chiar Donul) şi Pontus Euxin (Marea Neagră, care în străvechime era numită Marea Aşchenaz) la est şi sud-est, versanţii Carpaţilor nordici (din Ucraina de astăzi – un stat artificial creat de serviciile secrete de informaţii prusace la sfârşitul secolului al xix-lea, păstrat însă de Ohrana – serviciile de informaţii ţariste ca stat tampon între Germania şi Rusia) la nord, Câmpia Panoniei şi Dunărea mijlocie la vest şi teritoriul actual al Serbiei, Muntenegrului şi Bosniei (inclusiv “Muntele verde al României” – U Zelenoj Romaniji – din Bosnia şi o parte din ţărmurile Mării Adriatice) la sud-vest.

Imperiul Rum sau râm a dăinuit mai bine de 1000 de ani. Sursele documentare slavone (de ex. Voskresenskaia letopis – letopiseţul moldo-rus din anul 1504) denumeau acest imperiu „Starîi Râm” (Roma veche locuită de romanii „vechi”, strămoşii celor „noi” din Peninsula Italică) sau pe scurt „Râm” (la care s-au referit Miron Costin şi ceilalţi cronicari moldoveni, care afirmau că „de la Râm ne tragem”, dar Râm nu înseamnă Roma din Pen. Italică, cum afirmă eronat istoriografia).

Imperiul Rum s-a născut imediat după răscoala dacilor împotriva ocupantului roman în anul 117 şi şi-a încheiat existenţa aproape o mie de ani mai târziu, fiind sfărâmat de împăratului bizantin Vasile al doilea, după bătălia de la Srediţa (sofia de astăzi) din anul 1118.

Unul dintre întemeietorii Ţaratului româno-bulgar, Ioniţă Asan denumit „cel frumos” (Ioniţă Kaloioannes) a încercat refacerea vechiului Imperiu Rum (redenumit de istoriografie  cu titulatura „al doilea Imperiu Bulgaro-Valah”), dar a fost asasinat în anul 1204. Urmaşii săi direcţi au fost români, dar în jurul anului 1250 ţaratul a început să fie condus de etnici salvi denumiţi impropriu bulgari – adică proveniţi din preajma fluviului Bulg – Rusia de azi (unde întemeiaseră cu câteva sute de ani în urmă primul Imperiu Bulgar). Ultimul împărat român pe tronul celui de-al doilea Ţarat româno-bulgar a fost cel denumit de istoriografie Boris, dar pe care-l chema Borilă (de la boreas, vântul din ţinuturile hiperboreenilor).

După aproape o sută de ani, o parte din acest imperiu uriaş – parte care, teritorial, poate fi inclusă în graniţele României Mari – a fost refăcută de Negru Vodă cel tânăr (a existat şi un negru vodă cel bătrân – cel bătrân însemnând „cel vechi”, „cel de demult”, care a întemeiat mânăstirea Câmpulung în 1215, fapt susţinut în continuare de călugării de acolo, dar nerecunoscut de istoriografie, care afirmă că respectiva manastire a fost construită o sută de ani mai târziu, data de pe frontispiciu fiind pentru istoriografie doar o eroare). Negru vodă cel tânăr a fost înscăunat în anul 1290 la Câmpulung (Muscel) cu titulatura „v hrista boga blagoveanomu blagocestivomu i hristo liubivomu samoderjavnomu, io radul negru voevod bojiu milosti gospodariu vseia zemli ungrovlahiskiia za planinski i ot almaş i fagăraş herţegu”. Urmaşul său a fost Mihail vodă, cel menţionat în Letopiseţul Cantacuzinesc, dar pe care istoriografia refuză să-l ia în considerare, considerându-l „ficţiune” sau „legendă”, dar care a fost adevăratul învingător al regelui maghiar Carol Robert de Anjou în bătălia de la Posada în anul 1330.

După un război de aproximativ 40 de ani, Negru Vodă cel tânăr a unificat ceea ce fusese rispit – aceasta fiind prima unire, dar după decesul său, moştenirea sa a fost iarăşi risipită. În anul 1600 Mihai Viteazul (poreclit de maghiari „Dacul cel rău”) a realizat, pentru scurt timp, a doua unire, iar în 1918 sub Regele Ferdinand, a fost realizată a treia unire.

Aşadar este vorba despre reunificarea unui teritoriu politico-administrativ care forma o unitate în străvechime.

Aceste afirmaţii pot fi susţinute cu ajutorul unei lucrări scrisă de un cleric ortodox cunoscut sub numele Ştefan Ieromonahul, care a publicat în anul 1839, pe baza unor documente, cronici, anale, pomelnice şi pisanii bisericeşti astăzi pierdute, o monografie despre Cuviosul Nicodim şi despre cea mai importantă ctitorie a sa, mănăstirea Tismana. În cadrul acestei monografii, Ieromonahul Ştefan a prezentat o istorie a arealului carpato-danubiano-pontic radical diferită de cea prezentată de istoriografie; din acest motiv nici nu este luată în considerare de istoriografie. Ttitlul monografiei Ieromonahului Ştefan este grăitor: “Viaţa preacuviosului părintelui nostru Nicodim Sfînţitul” – “Lucrată de Ieromonachul şi duhovnicul Ştefan din Tismena, la anul 1839, dupre cea tipărită la 1763 de Episcopul Râmnicului, Kir Partenie şi dupre unu manuscriptu vechiu”.

Iată fragmentul din monografia Ieromonahului Ştefan care se referă la situaţia Ţării Româneşti în perioada menţionată: “Şi aşa – scrie Ieromonahul Ştefan în monografia sa – rugându-se sântul (este vorba despre Cuviosul Nicodim de la Tismana n. n.) pentru norodul cel christianesc, iarăşi a luat descoperire D-zeească, zicându-i: ca să nu se mai roage pentru norodul cel rău şi îndărătnic şi neascultător şi defăimător poruncilor legei cei D-zeeşci, ci să treacă preste râul Dunărei în pământul Ungro-Vlachiei, adică într’aceste cinci Judeţe ale Bă­niei Severinului, ce este dincoace de Olt. Căci nu­mai aceste cinci Judeţe, Banatul şi Ardealul se numea pe acele vremi Ungro-Vlachia, şi se stăpânea de Domni Români, cei bine credincioşi şi iubitori de Christos. Iară cele 12 Judeţe de dincolo de Olt şi cu Moldavia Goţia Schitelor se numea, şi se stăpâ­nea tot de Domni Români. Dar varvari înkinători de idoli împreună cu toţi Romanii lui, şi pentru că era supuşi ei Schiţilor, adecă Tătarilor, de aceia se numeşce prin istoriile veki Goţia Schiţilor, până în Tătaria. Ci însă mai înainte până nu era supuse cele 12 Judeţe cu Moldavia Schiţelor adică Tăta­rilor, se stăpînea de doi Domni. De unul bine cre­dincios şi iubitor de Christos, iară de altul, varvar rău credincios, înkinător idolilor. Şi sculându-se cu răsboi unul asupra altuia, pentru stăpînire şi pen­tru credinţa, ce era împerekiată între dînşii, precum de acesta pre larg arată istoria sântului marelui mucenic Nichita Gotul, ce se pomeneşce în 15 dile ale lunii lui Septemvrie, carele era din nemul Domnilor celor bine credincioşi. Ci Romanii cei bine credincioşi, împreună cu Domnul lor cel drept cre­dincios şi iubitorii de Christos, nemai putând răb­da muncirile şi răsboaele şi izgonirile de la Domnii şi boerii cei răi credincioşi, cari atuncea era mulţi foarte, căci una era cu Tătarii, au trecut preste munţii Carpaţi în Ardeal şi Banat şi în pământul Ungariei cu toate familiele lor şi s’a supus Imperatului Romei; având sub stăpânirea lor, precum s’a zis, Banatul Ardealului, Bănia Severinului. Iar sântul după cea mai sus zisă descoperire D-zească, ca sa treacă în pământul Ungro-Vlachiei, căci va prin trânsul şi pre norodul pământului acestuia, a-l mai întări în dreapta credinţă christienească, prin începerea zidirilor sântelor monastiri şi biserici cu sânte jârtfelnice, ce se vor face prin trânsul de bine credincioşii Domni şi boeri, şi de alţi făcători de bine drepţi credincioşi, de a fi al doilea epochă, adică (viac) dupre cum scrie şi la predoslovia lunei Noemvrie. Că trei epoche, adecă viacuri a avut ţările acestea. Intâi epocha, când s’au luptat cu rezboaele; al doilea epocha zidirea sântelor mănăstiri; al treilea epochă tălmăcirea cărţilor pre limba Românescă. Iară la epochul cel dintăi din pricina războaelor celor mari şi dese, ce avea cei mai sus zişi varvari, Goţii şi Sciţii, adecă Tătarii, cu Impăratii Români şi cu Domnii cei drept credincioşi christiani. Toate sfintele jertfelnice cu bisericile, cu mănăstirile, cu Mitropoliile, cu Episcopiile, cu totul să stricase până la pământ, şi nici o Biserică Chreştinească cu sânt jertfelnic nu mai era în pămenturile acestea, adică, în Moldavia, în Valachia şi dincoace de Olt, întru aceste cinci Judeţe ale Băniei Severinului. Şi foarte se împuţinase pământurile ace­stea de christiani, din pricina mai sus zişilor varvari, înkinători de idoli, încă mai nainte până a nu se strica Rusia de Batie Împăratul Tătarilor, care acest Batie, mergând cu oştiri mari în pământul Ruşilor şi prin slobozire D-zească, pre toată Rusia o au stricat şi o a luat sub stăpânire şi robire …”

Evident, numitul Batie, “împăratul” tătarilor din expunerea Ieromonahuli Ştefan a fost un personaj istoric real, care a trecut prin foc şi sabie Rusia. “Nu după trecerea a multă – mai afirmă Ieromonahul Ştefan – vreme, iarăşi Batie împăratul Tătarilor s’a sculat cu mari oştiri, însuşi el, şi asupra împărăţiei Romei. Şi mergând întîi asupra pământului Ungariei, s’a înpărţit oştirile în tot pământul acela al Ungariei şi al Banatului şi al Ardealului, şi lovindu-se cu oştirile lui Vladislav Craiul Ungariei şi al Banatului şi al Ardealului şi al Băniei Severinului; sa omorît acel becesnic Batie, Împăratul Tătarilor cu securea de însuşi Vladislav Craiul Ungariei, adică al Românilor. Şi atuncea a scăpat Rusia de sub stăpânirea Tătarilor. Ase­menea şi Moldavia şi cele 12 judeţe ale Valachiei de dincoace de Olt. Căci după omorîrea acelui Batie şi Radu Negru V. V. fratele mai sus zis Vladislav craiul, adică, Domnul Românilor din Ardeal, din Bănia Severinului, din Banatu, din Ungaria, a eşit cu oştiri din Ardeal pre apa Oltului, şi au tăbărîtu pe rîul Argeşului, unde mai în urmă au aşedatu aci scaunul şederei Domniei Sale. Şi prin vitejia sa şi a ostaşilor sei, ajutându-le prea milostivul D-zeu, a gonit pre toţi Tătarii cu mai marii lor, dintr’acele 12 judeţe de preste Olt. Iară Românii, lăcuitorii de acolo, ce se numeau Goţi, ce era până atuncea sub stăpânirea Tătarilor, măcar că era unii din  ei varvari şi înkinători de idoli, precum s’a zis mai sus, dar fiind tot o limbă cu Românii ostaşi, cari eşise din Ardeal, toţi s’a supus lui Radu Negru V. V. şi priimind dreapta credinţă christianescă, s’a botezat toţi de la mic până la mare, prin sântul botez cel pravoslavnic. Şi aşa s’a alcătuit şi s’a făcut Românii tot-una, dintr’aceste ţeri, zise adică: cele două-spre-zece ju­deţe de preste Olt cu Bănia Severinului şi Ardealul şi Banatul. Apoi tot atuncea puţin mai în urmă, după eşirea lui Radu V. V. Negru, au eşit şi Dragoş Voevod tot din Ardeal la Moldavia, şi tăbarând la Suceava, a aşezat scaunul domniei sale acolo. Şi unindu-se amendoi numiţii Domni, şi prin ajutorul prea milostivului D-zeu, a gonit desăvârşit pre Tătari. Şi s’a făcut atuncea linişte mare despre Tătari în Valachia, în Moldavia, şi în Rusia, după omorîrea mai sus zis becisnicul Batie, Împăratul Tătarilor.”