CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

CÂND „MUZICA” A ÎNCETAT

După încheierea războiului de independenţă, când “muzica” ce-i plăcea domnitorului Carol I a încetat să se mai audă, au apărut câteva evenimente neplăcute ce i-au avut în centrul atenţiei chiar pe ostaşii Armatei I cu sediul la Craiova.

Ostaşii Armatei I erau nemulţumiţi de faptul că bravura lor nu a fost în mod corect reflectată la nivel naţional şi că, astfel, nu li s-au recunoscut meritele; în fond, datorită efortului şi vitejei lor, au căzut principalele redute de la Griviţa, Rahova, Plevna. Drept consecinţă, în semn de protest, ostaşii Armatei I nu au participat la parada care a consfinţit câştigarea independenţei, când trupele româneşti au trecut pe sub Arcul de Triumf din Bucureşti. În schimb, la Craiova s-a realizat o paradă locală, la care au participat doar ostaşii Armatei I.

Pentru a atenua tensiunile ivite, Principele Carol a venit personal la Craiova, unde a stat aproape 3 săptămâni. Situaţia s-a aplanat când domnitorul Carol I a recunoscut în mod public meritele ostaşilor craioveni din Armata I, oferind medalii şi înaintări în grad ofiţerilor şi, deloc surprinzător, loturi de pământ soldaţilor. Oricum, drept compensaţie pentru eroismul ostaşilor din Armata I în războiul de independenţă (eroism la care a fost martor direct), de-a lungul îndelungatei sale domnii, Carol I a avut o slăbiciune specială pentru Craiova, deschizând de multe ori visteria regală pentru finanţarea unor proiecte edilitare de mare importanţă – majoritatea dintre ele fiind şi astăzi în picioare şi, mai mult decât atât, devenind chiar embleme ale oraşului.

După câştigarea războiului de independenţă pe câmpul de luptă, a urmat partea politică. Tratatul de pace dintre cele două imperii, cel rus şi cel otoman, a fost semnat la San Stefano, pe 3 martie 1878. Ulterior, la Conferinţa de pace de la Berlin, României i s-a recunoscut independenţa de către Imperiul Ţarist (la presiunile Marilor Puteri occidentale).

Rusia, potrivit năravului de care nu s-a dezbărat niciodată, a tergiversat negocierile, nerecunoscând tratatele semnate anterior cu România. În cele din urmă au fost alipite Rusiei judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad din sudul Basarabiei, care reintraseră în componenţa Moldovei în 1856; în schimb, România a primit Dobrogea şi Delta Dunării.

Fireşte, domnitorul Carol I a fost extrem de nemulţumit de aranjament, dar a fost nevoit să accepte prevederile tratatului, mai mult la îndemnurile rudelor sale princiare prusace şi, în special, ale cancelarului Otto von Bismack.

Nemulţumirile şi problemele domnitorului Carol (devenit Rege al României în anul 1881) şi, implicit ale Guvernului României condus de marele patriot care a fost Ion C. Brătianu (de departe, cel mai luminat politician pe care l-a avut România în epoca modernă), cu privire la prevederile Tratatului de pace erau însă minore în comparaţie cu ceea ce pregăteau ruşii. Marea problemă cu care s-au confruntat Principele Carol I şi Guvernul României a provenit tot din partea ruşilor, care după încheierea războiului n-au mai dorit să mai părăsească teritoriul României. Dat fiind faptul că regele Carol şi Guvernul României condus de Ion C Brătianu au decis să opună rezistenţa împotriva armatei de ocupaţie rusească, conflictul a escaladat. În aceste condiţii, Carol I fost sfătuit să  părăsească Bucureştiul şi să se retragă cu oastea în Oltenia. “Rezistenţa lor îndârjită – comentează istoricul Alex Mihai Stoenescu acest subiect – a declanşat represiunea rusească şi, fapte mai puţin descrise în istoriografia românească, trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi, în faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie, cînd trupele ruseşti istovite şi decimate de luptele din sudul Dunării, riscau să fie măcelărite în Muntenia. Afirmaţia ar putea părea exagerată, dar dacă vom analiza această eventualitate din perspectivă militară – fiind vorba evident de un conflict militar, nu diplomatic – atunci vom observa că trupele ruse din România depindeau în totalitate de aprovizionările şi rechiziţiile pe de teritoriul nostru – să nu uităm că ne aflam încă în epoca de glorie a cavaleriei! -, că lovitura armatei concentrate în Oltenia venea din flanc şi că trupele ruse se aflau între ape – Dunăre, Prut, Olt -, în timp ce orice afluire dinspre nord spre sud de trupe proaspete fusese oprită. Nu în ultimă instanţă, o ocupaţie a teritoriului românesc, mai ales în Muntenia, ar fi reprezentat atunci o expunere a militarilor ruşi la agresiunea urbană bine organizată a unor grupuri şi mulţimi de cetăţeni care se ocupau de aproape trei decenii cu revoltele, insurecţiile, loviturile de stat.” (48)

Evident, în fruntea grupurilor de cetăţeni nemulţumiţi se vor fi aflat toţi acei eroi care au luptat în războiul de independenţă şi mai ales, urmaşii haiducilor şi pandurilor din Oltenia. Guvernul condus de Ion C. Brătianu a pus la cale un program intens de gherilă urbană împotriva ruşilor ce staţionau pe teritoriul României şi ocupaseră Bucureştiul. “Pe timpul scurtei ocupaţii ruseşti a Capitalei – scrie Alex Mihai Stoenescu – , se înregistrează frecvente asasinate de ofiţeri ruşi făcute de ţigani, folosirea prostituatelor (inclusiv aduse din Bulgaria) pentru infectarea militarilor străini, întrebuinţarea cărnii de cîine pentru bucătăriile trupelor, furtul cailor de tracţiune, a pieselor metalice de la căruţe, a muniţiei de infanterie.” (48)

În cele din urmă, datorită pe de-o parte intervenţiei Marilor Puteri occidentale, iar de cealalată parte sfatului generalilor ruşi care se temeau de o înfrângere militară greu de digerat în Muntenia, trupele ţariste s-au retras dincolo de Prut. “Comportamentul politic necinstit al Rusiei – scrie Alex Mihai Stoenescu -, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit în ochii românilor. Constantin Bacalbaşa avea să noteze: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia este sfîrşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întîmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea de la 4 aprilie revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”. Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din primul război mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până la al doilea război mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române până dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producînd o incredibilă gonire a trupelor sovietice din ţară în 1958.”

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI