VALAHII SE TRAG DIN DACI, IAR BOIERII DIN SLAVI

19   CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

cristian gănescu - editura alaya 4

VALAHII SE TRAG DIN DACI,

IAR BOIERII DIN SLAVI

16

Drama ţăranilor români a început cu mult timp înainte de domnia fanarioţilor, dar a fost exacerbată la limite aproape paroxistice pe timpul acestora. Dacă pe timpul Kraiului Iova sau chiar a lui Negru Vodă încă se constată existenţa moşiilor tradiţionale, în care ţăranii stăpâneau liberi pământul (de unde provine denumirea de moşneni în Valahia şi cea de răzeşi în Moldova), în veacurile următoare situaţia s-a deteriorat constant, ajungându-se la situaţii de un dramatism strigător la cer. De-a lungul acestor secole opoziţia ţărani-boieri a devenit absolută, în condiţiile în care tot mai mulţi ţărani au fost nevoiţi, datorită fiscalităţii accentuate, să-şi vândă pământul deţinut din moşi-strămoşi şi să devină iobagi pe moşiile boierilor.

CC

Înainte de toate, trebuie menţionat faptul, prea puţin recunoscut de mulţi istorici din ziua de astăzi, că în perioada existenţei şi înflorii moşiilor tradiţionale în arealul carpato-danubiano-pontic nu existau boieri; nici măcar termenul de boier nu era cunoscut de către autohtoni.

Strucura unei moşii şi, în special, organigrama stratificării sociale a unei moşii excludea deţinerea pământului de către o persoană privilegiată; fiecare membru al unei moşii avea terenul său bine delimitat pe care-l lucra; terenurile comune erau deţinute în “devălmăşie” de toţi membrii moşiei. Rolul moşului, conducătorul unei moşii, nu avea nimic în comun cu cel de boier. Moşul era conducătorul moşiei, nu proprietarul ei.

Boierii – şi implicit dregătoria cu acelaşi nume – au pătruns pentru prima oară în arealul carpato-danubiano-pontic pe filieră slavă, constituindu-se încă de la început ca o categorie aparte de proprietari ai pământului. La începutul procesului de acaparare a pământului, boierii au fost în exclusivitate de origine slavă; ulterior, acestora li s-au adăugat etnici autohtoni (mult mai puţini însă) care au urmat acelaşi proces de acaparare al terenurilor; iniţial, boierii autohtoni au devenit cozile de topor ale boierilor slavi, primind în schimb “cheagul” ce i-a ajutat în procesul de îmbogăţire.

Rezultatul procesului de acaparare a pământului şi formarea unor mari latifundii a constat în formarea unei clase de îmbogăţiţi neromâni, în special slavi, care, de-a lungul mai multor secole, a exercitat o dominaţie constantă asupra etnicilor români, transformaţi pur şi simplu în sclavi; etnicii români au fost denumiţi iobagi sau rumâni. La un moment dat, termenul de rumân a fost identificat cu cel de iobag, iar acest aspect indică cu precizie natura asupririi la are au fost supuşi autohtonii. Deşi pare rasistă sau excesiv de naţionalistă, această constatare (pe care nici măcar istoricii comunişti n-au avut tupeul să o susţină) poate fi argumentată printr-o analiză lipsită de părtinire a documentelor de proprietate ce au fost emise de-a lungul timpului de cancelaria Ţării Româneşti. Analiza indică fără putinţă de tăgadă faptul că primii boieri din arealul carpato-danubiano-pontic au fost slavi. De fapt, termenul boier provine din termenul adoptat de slavi de la protobulgari: “boljar”.

Înainte de a începe analiza situaţiei ţăranilor în arealul carpato-danubiano-pontic, mai trebuie menţionat doar faptul că de-a lungul veacurilor, fiecare dintre categoriile sociale menţionate, boierii/boljarii şi autohtonii/rumânii a ştiut cu exactitate care le sunt originile. Astfel, la începutul secolului al nouăsprezecelea, un călător francez care a vizitat Valahia, contele de Lagarde, a înregistrat mărturia celor două categorii sociale cu privire la ei înşişi: „valahii ne încredinţează că ei se trag din romani (…) însă boierii de viţă veche spun că ei se trag din slavi şi că sunt de alt neam decât cel al oamenilor de rând, care se trag din romani amestecaţi cu daci.” (45)

Aşadar, destul de târziu, la câteva secole după declanşarea procesului de iobagizare a autohtonilor, la debutul secolului al nouăsprezecelea, boierii încă ştiau cu exactitate cine sunt şi care le sunt originile, astfel că explicau tuturor străinilor că sunt o altă seminţie decât autohtonii. Mai trebuie consemnat şi faptul că, încă de la început, boierii slavi – boljarii – şi-au schimbat numele, traducându-şi numele slave în nume româneşti.

Din păcate, cu puţine excepţii, istoriografia modernă a accentuat prea puţin drama ţăranilor oprimaţi şi ţinuţi în condiţii animalice de către clasa îmbogăţiţilor, a boierilor autohtoni şi, mai ales, a boljarilor slavi, punând un accent disproporţionat de mare pe evenimentele politice secvenţiale “oficiale”.

Unul dintre puţinii istorici actuali care a surprins în mod amplu drama populaţiei autohtone româneşti a fost Neagu Djuvara, care a dezvăluit modul în care s-a produs această aservire dramatică a populaţiei autohtone de către o mână de îmbogăţiţi. „Ca să-l numească pe nobil – scrie istoricul Neagu Djuvara -, românii împrumutaseră termenul de boier de la vecinii lor slavi – cu care, în Evul Mediu, trăiseră într-o strînsă simbioză. Cuvîntul ca atare (boljar) pare să fie de origine mai îndepărtată, protobulgară (grupul lingvistic turk) sau – după un autor recent – pecenegă. Termenul era ambiguu: boierime desemna calitatea de nobil, în general, iar boierie, slujba sau dregătoria deţinută în aparatul de stat. Potrivit tradiţiei bizantine, puteai fi boier dacă erai fiu de boier sau când căpătai de la domnitor dregătoriile, de pildă, de logofăt sau de spătar. Într-o vreme mai apropiată de noi, după adoptarea sistemului administrativ „european” şi după desfiinţarea oficială a titlurilor nobiliare, termenul boier va aluneca, foarte firesc, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, către a treia accepţie, învecinată, care, în epoca contemporană, va fi cea mai curentă: mare moşier, oricare ar fi fost obârşia lui socială.” (45)

Istoricul citat nu are însă dreptate atunci când afirmă următoarele: „existenţa unei nobilimi moşiereşti, anterioară chiar întemeierii Ţărilor Române în secolele al XIII-lea-al XIV-lea, este dovedită cu documente. Astfel, diploma acordată de regele Ungariei Bela Cavalerilor Ioaniţi în 1247, ca să-i stabilească în Oltenia după năvălirea devastatoare a mongolilor (însă cavalerii nu se vor stabili temeinic), menţionează, alături de rustici, pe maiores terrae, cărora suzeranul ungur le acordă privilegii excepţionale, bunăoară de jurisdicţie.” (45)

În fragmentul menţionat, autorului citat îi scapă chiar esenţialul: acei majores terrae menţionaţi de Diploma ioaniţilor nu trebuie identificaţi cu boierii slavi (boljarii), ci cu conducătorii autohtoni. Mai precis, este vorba despre acei conducători autohtoni de anvergura lui Negru Vodă, a Kraiului Iova sau a ciobanului Bucur, care conduceau voievodatele, cnezatele, krăiile sau „rumâniile populare” înainte de ascensiunea boljarilor slavi în arealul carpato-danubiano-pontic. Ceea ce înseamnă că momentul intruziunii boljarilor slavi în arealul carpato-danubiano-pontic a fost ulterior apariţiei Diplomei Ioaniţilor, care descria starea de fapt din anul 1247. Cel mai probabil, apogeul intruziunii boljarilor slavi în arealul carpato-danubiano-pontic a coincis cu domnia lui Basarab I (1315-1352)

Din acest punct de vedere poate fi reiterat faptul că în timpul lui Basarab I s-a produs o schimbare de regim  (dacă se poate spune astfel), care a declanşat o schimbare radicală de sistem; vechiul sistem social bazat pe existenţa moşiilor tradiţionale a fost înlocuit cu sistemul feudal bazat pe întemeierea unor proprietăţi particulare din ce în ce mai întinse, ceea ce a declanşat procesul de iobagizare a autohtonilor de către o mână de potentaţi slavi, veniţi din sudul şi estul Dunării în arealul carpato-danubiano-pontic.

Aceasta a fost de altfel perioada în care limba română a fost invadată de cuvinte slave; din porunca voievodului devenit exponentul clasei de boljari, sub pedeapsa tăierii limbii, denumirile româneşti au fost schimbate cu cuvinte slave care cel mai adesea înseamnau acelaşi lucru; cel mai ilustrativ caz este cel al Râului Bistriţa (cuvânt de origine slavă), care înainte de a fi numit astfel se numea Râul Repede; de fapt termenul slav „bistriţa” înseamnă „repede”. Acelaşi fenomen s-a produs mai cu seamă în cadrul instituţiei bisericii ortodoxe. Sub aceiaşi poruncă a cancelariei voievodale, limba liturgică în bisericile ortodoxe a devenit slavona, limbă care nu era cunoscută de marea majoritate a oamnilor de rând. Limba slavonă a fost cunoscută şi vorbită doar de către boljarii slavi, de membrii cancelariei domneşti, de clericii slavo-bizantini şi, destul de probabil, de unii voievozi.

craiova-veche-parc-bibescu

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45271017_562887624142678_8623603523533144064_n