CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

OLTENIA PAŞOPTISTĂ

Din păcate, Oltenia nu a fost cu adevărat cooptată de paşoptişti în procesul revoluţionar de la Bucureşti, deşi era singura provincie capabilă să înfrunte provocările contrarevoluţionarilor şi să menţină vie flacăra revoluţiei. “Exista – afirmă istoricul Alex Mihai Stoenescu – un loc unde se găseau şi arme, şi oa­meni – destul de mulţi – hotărâţi să lupte. Pregătirea lor militară nu era completă, în schimb aveau tradiţie, ierarhii militare pre­cise şi conducători încercaţi. Acest loc era Oltenia.

Oamenii porniţi cu drapelele tri­colore în frunte spre Islaz şi dincolo de Islaz, conduşi de panduri şi de „oamenii de la 1821″, aveau avantajul unei „conştiinţe de luptă”, al unei experienţe şi al unui ideal. Mulţi dintre ei ţineau acasă şi ştiau să mânuiască arme de foc. Dintr-un ordin al guvernului revoluţionar, aceste arme au fost retrase de la luptătorii olteni, sub pretextul că vor fi reparate, şi, de frica armatei oto­mane, au fost distruse. Când oltenii s-au ridicat pentru apărarea revoluţiei de intervenţia militară otomană, mulţi au fost tri­mişi înapoi. Politica pe care o aplica atunci guvernul revoluţionar era de împiedicare a oricărei provocări. Este şi motivul pentru care singurul episod militar al revoluţiei a fost produs de nişte pompieri, cei din Dealul Spirii, aflaţi sub conducerea colonelului Zăgănescu.“ (5)

De comun acord, în lunile septembrie-octombrie, Rusia Ţaristă şi Înalta Poartă au decis să înăbuşe revoluţia, astfel că au pătruns simultan în Valahia şi Moldova: ruşii dinspre nord şi turcii dinspre sud, astfel că au împărţit ţara în două. Singurul oraş unde trupele de ocupaţie turceşti au fost întâmpinate cu ostilitate vădită, adică cu puşti, pistoale şi arme albe, a fost Craiova. Astfel, la sfârşitul lunii noiembrie 1848, prima divizie otomană, formată din aproximativ 10000 de ostaşi, condusă de de Hassan Paşa, a fost uimită să constate că este aşteptată la intrarea în Craiova de o mulţime furioasă, astfel că nu mai ştia cu cine să se înţeleagă: cu revoluţionarii ori cu partida contrarevoluţionarilor. Cele câteva luni cât a stat în Craiova, armata turcească a dat însă dovadă de tact, evitând orice arestare, în ciuda pretenţiilor partidei reacţionare. Liderii locali ai revoluţiei au ales, pentru a nu fi arestaţi, să plece în exil; aşa au procedart Gheorghe Magheru şi Nicolae Pleşioanu care, cu sprijinul tacit al armatei turceşti, au plecat în exil la Vidin şi apoi la Paris.

Aceeaşi politică a plecării în exil a indezirabililor a fost aplicată şi după plecarea armatei turceşti, pe timpul noului domnitor, Barbu Ştirbei (1849-1854/1855-1856), originar din Craiova. Doar cei care nu doreau să plece în exil erau arestaţi. În 1854, Barbu Ştirbei pleacă, la rândul său, în exil la Viena, revenind un an mai târziu, sub protectorat austriac.

Protectoratul austriac s-a concretizat în Craiova prin instalarea unei cazarme, spre furia aproape spontană a localnicilor care nu uitaseră precedenta ocupare a Olteniei de către Imperiul Habsburgic. Momentul de apogeu al relaţiilor tensionate olteano-austriece s-a produs la începutul anului 1855, când un soldat austriac a ucis un localnic. Imediat au avut loc proteste de masă şi ciocniri violente între localnici şi soldaţii austrieci, în care şi-au pierdut viaţa mai mulţi manifestanţi. Dezlănţuiţi, în ziua următoare, localnicii au reuşit să captureze vreo douăzeci de soldaţi austrieci pe care i-au spânzurat ca represalii. În urma acestor evenimente, detaşamentul de soldaţi austrieci s-a retras din Craiova.

Concomitent cu plecarea austriecilor, domnitorul craiovean Barbu Ştirbei a abdicat în anul 1856. Deşi era un conservator, Barbu Ştirbei a rămas în istorie ca un reformator şi ca un militant în favoarea unirii Ţării Româneşti cu Moldova. După abdicare, Barbu Ştirbei s-a retras la Paris, unde a continuată să militeze pentru unirea principatelor, intervenind prin nenumărate demersuri pe lângă cancelariile Marilor Puteri.

Cât a fost domnitor, Barbu Ştirbei a încercat să sprijine Craiova pe toate planurile; el a făcut chiar o vizită importantă în Craiova, ocazie cu care a căutat să restabilească ordinea şi să dezvolte oraşul. După cum sublinia istoricul Alex Mihai Stoenescu, sub auspiciile domniei sale, “Craiova se în­scrie într-un proces accelerat de urbanizare, cu toate că mult timp oraşul va avea aspectul unei adunări de târguri, în care se dezvoltă meşteşugăria şi atelierele aparţinând „coope­raţiei capitaliste simple”, profilul lor fiind oarecum specializat pe vechile îndeletniciri ale târgului feudal Craiova: tăbăcirea pieilor, confecţii uzuale, frânghii şi unelte agricole. Majoritatea populaţiei oraşului locuia în mahalale, legate de centrul oraşului prin drumuri radiale, iar în zona centrală, pavată începând cu 1835, s-au construit clădiri noi, administrative şi civile, şosele amenajate şi grădini. Spre sfârşitul domniei lui Ştirbei, structura socială a Craiovei se schimbase. Din cele 3350 de familii băştinaşe, primul loc îl deţineau patentarii, elemente ale burgheziei; în ordine numerică, urmau ţăranii birnici, calfele şi ucenicii patentărilor, ultimii reprezentând clasa muncitoare în formare.” (5)

În perioada revoluţiei paşoptiste, Craiova devenise al doilea oraş al Ţării Româneşti, cu aproximativ 25000 de locuitori, după Bucureşti. În Craiova existau “ 4633 clădiri, dintre care 3220 case, 26 biserici, 11 şcoli, 60 fabrici-ateliere. Existau şi aproximativ 90 de stabilimente cu caracter industrial, dintre care: 12 mori, 3 fabrici de bere, 2 fabrici de gaz şi ulei, 4 tăbăcării, 2 tipografii. Era deja în uz iluminatul public cu lămpi cu petrol.” (1) Potrivit statisticilor (probabil incomplete), în perioada 1848-1859 populaţia Ţării Româneşti era în jur de 2 milioane locuitori. “Recensă­mântul general – scrie la rândul său istoricul Alex Mihai Stoenescu – din 1830-1831 încă număra populaţia Ţării Româneşti separat, Muntenia şi Oltenia, găsind 171 de sate în Romanaţi, 192 de sate în Vâlcea, 249 în Dolj, 247 în Gorj şi 341 în Mehedinţi, numărul total al contribuabililor „muncitori agricoli” fiind de 101192, la care se adăugau alţi 27203 locuitori”.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI