FRĂŢIA DE SÂNGE

19   CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

cristian gănescu - editura alaya 4

 FRĂŢIA DE SÂNGE

16

Întrebarea firească este următoarea: ce i-a determinat pe cumani să se alieze cu românii din arealul balcano-carpato-danubiano-pontic (autohtoni despre care istoriografia afirmă la unison că nu aveau o forţă militară sau economică importantă) şi, mai mult decât atât, ce i-a determinat să „percuteze” atât de prompt la cererile de ajutor venite mai mereu din partea acestora. Dacă autohtonii nu aveau o forţă economică prea importantă şi, în consecinţă, nu aveau ce oferi cumanilor, de ce aceştia s-au încăpăţânat să le ofere sprijin o perioadă atât de lungă de timp ?

CC

Evident, un presupus „tribut” plătit de autohtonii săraci cumanilor asiatici nu putea fi atât de însemnat pentru a-i mulţumi pe deplin pe aceştia, cu atât mai mult cu cât, jur-împrejurul românilor, existau şi alte populaţii cu care cumanii puteau să facă „afaceri” profitabile. Şi totuşi, cumanii s-au aliat cu „sărăntocii” de români, în detrimentul maghiarilor, bizantilor şi ruşilor cu care s-au luptat fără încetare.

Astfel, în sinteza dedicată migraţiei cumanilor în arealul carpato-danubiano-pontic, autoarea Emilia Corbu afirma următoarele cu privire la aceste aspecte: „Aproape cu toate popoarele vecine cumanii au avut conflicte. Au bătut cnezatele ruseşti în mod sistematic şi constant, pe unguri de câte ori era nevoie, pe bizantini de câte ori diplomaţia acestora slăbea. Pe vlahi însă niciodată (este drept că adunate laolaltă cnezatele şi voievodatele româneşti nu ar fi făcut faţă hoardelor cumane, în timpul lor de glorie), ba dimpotrivă, sunt menţionate împreună, în vecinătate sau luptând împotriva unui duşman comun. Când cumanii au atacat Imperiul Bizantin şi au distrus printre altele şi cetatea de la Păcuiul lui Soare, vlahii din Balcani i-au condus prin cărările lăturalnice din munţi. Atunci când vlahii şi bulgarii s-au răsculat împotriva stăpânirii bizantine, Petru si Asan, vlahi, conducătorii răscoalei, s-au refugiat la nordul Dunării de unde au revenit cu ajutor cuman şi au înfiinţat al doilea Țarat Vlaho-Bulgar. Şi de atunci sprijinul cuman acordat tânărului ţarat nu a mai încetat. Când ungurii vor să atace Vidinul, trei căpetenii cumane din Oltenia le ţin calea. În 1204, când cruciaţii atacă si cuceresc Constantinopolul, împărţind provinciile, Ioniţă Kaloian trimite „grabnic soli în Cumania după ajutor” şi aceştia răspund rapid cu 10.000 de turcomani aleşi, care vin cu toţii călari şi împreună cu oastea ridicată de Ioniţă, luptând „ca turcii”, îi bat pe cruciaţi.” (16)

Chiar dacă această alianţă nu poate fi explicată în mod satisfăcător din punct de vedere economic sau militar, există totuşi un motiv destul de însemnat care poate explica de ce cumanii s-au aliat cu „sărăntocii” de români; acest motiv, din nefericire, nu a fost luat în considerare de majoritatea istoricilor care au tratat acest subict. Cu două excepţii notabile: Emilia Corbu, autoarea sintezei menţionate cu privire la cumani, care doar menţionează acest motiv în treacăt şi, mai ales, Bogdan Petriceicu Haşdeu, ilustrul cărturar, care-i dedică un spaţiu generos în studiile sale. Motivul care poate explica de ce cumanii s-au aliat cu „sărăntocii” de români constă în încheierea unei „frăţii de sânge”.

Cu privire la acest ultim aspect, Emilia Corbu afirmă laconic următoarele: „nu ştim dacă vlahii şi cumanii vor fi încheiat vreo alianţă pecetluită după obiceiul cuman pentru a deveni fraţi de sânge, însă remarcăm că între cele două populaţii nu sunt semnalate incidente, deşi, ca toţi turanicii, cumanii erau instabili în alianţe”. (16)

În schimb, Bogdan Petriceicu Haşdeu este mult mai generos în informaţii cu privire la acest subiect, el fiind de altfel primul istoric care a menţionat rolul frăţiei de sânge la poporul român şi la triburile cumane. “Într-un discurs ţinut în sala Ateneului pe la 1865 eu am spus – scrie Bogdan Petriceicu Haşdeu – că aşa numita „frăţie de cruce” ar fi la români o moştenire din Roma. Cercetând, renunţ la această aserţiune. Să vedem însă mai întâi, în ce anume constă frăţia de cruce.” (11) Iar pentru a elucida sensul arhaic a ceea ce însemna la poporul român frăţia de cruce, Bogdan Petriceicu Haşdeu îl citează pe Vasile Alecsandri care comenta astfel subiectul: „A se prinde fraţi de cruce e o datină antică ce impune datorinţa de a-şi da viaţa unul pentru altul. Legătura acestei frăţii se făcea prin amestecarea sângelui. Când doi bărbaţi se decideau a se înfrăţi, trebuia să-şi facă ei pe braţul drept câte o tăietură în formă de cruce şi să unească sângele lor. Acest obicei mistic, care în epoca de astăzi e mai de tot căzut, se ţine negreşit de oarecare tradiţii de pe timpul Cruciadelor, sau poate chiar de tainele introducerii creştinismului la români.” (11)

Totuşi, după cum observă imediat Bogdan Petriceicu Haşdeu, frăţia de cruce nu este identică cu frăţia de sânge; în timp ce frăţia de sânge este un ritual antecreştin, frăţia de cruce este un ritual creştin. „Sub numele de „frate de cruce”, scrie autorul citat, “erau confundate la români două instituţii cu totul diferite, una boierească, cealaltă ţărănească, din care cea dintâi curat creştină, mai mult sau mai puţin „de pe timpul cruciadelor.” (11) Bogdan Petriceicu Haşdeu continuă analiza subiectului, specificând faptul că boierimea română a împrumutat frăția de cruce în evul mediu „fie de la greci, fie de la ruşi sau de la alţi vecini”, “niciodată însă cu amestec de sânge. De această înfrăţire boierească, eminamente creştină, slavă sau greacă din veacul de mijloc, diferă cu desăvârşire înfrăţirea ţărănească, mai bine haiducească, aceea despre care ne vorbeşte d. V. Alecsandri: când doi bărbaţi se decideau a se înfrăţi, trebuiau să-şi facă pe braţul drept câte o tăietură în formă de cruce şi să unească sângele lor. Aci crucea joacă un rol de tot secundar, fondul consistând în amestecul sângelui, prin care doi indivizi, străini unul altuia din fire, deveneau artificialmente de acelaşi sânge.” (11)

Şi ilustrul cărturar continuă astfel, definind în mod clar fenomenul: “în acest amestec al sângelui se cuprinde întregul simbolism al operaţiunii. Nici slavii, nici grecii nu-1 cunosc; din toate popoarele balcanice, îl au numai românii şi albanezii”. Operaţiunea constă, mai afirmă autorul citat, “în cele mai multe cazuri prin deşertarea de către cei înfrăţiţi a unui pahar cu rachiu, în care ambii au lăsat să cadă câteva picături de sânge de la degetul mic al mâinii drepte. Amănuntele de ceremonial pot diferi după localităţi, dar esenţa lucrului rămâne aceeaşi: totdeauna amestec de sânge.” (11)

Concluzia generală a ilustrului cărturar cu privire la ritualul frăţiei de sânge se menţine pe aceeaşi linie strategică a argumentării cu orice preţ a faptului că înrâurirea cumană în arealul carpato-dabubiano-pontic a fost decisivă: “Ni se pare dar necontestabil că ţăranii români, poate şi albanezii, au căpătat această instituţiune anume de la cumani, combinând-o însă mai târziu pentru ca să o apere contra cenzurii bisericeşti, cu datina de tot diferită a frăţiei prin cruce, pe care au conservat-o pură, fără amestec de sânge, slavii, grecii şi vechea boierime română.” (11)

Evident că nu trebuie atribuit doar cumanilor frăţia de sânge. Frăţia de sânge a existat încă din antichitate, fiind utilizată atât de romani, cât şi de iliri, dar şi de daci. Oricum, frăţia de sânge era cunoscută de toate aceste popoare cu mult timp înainte de migrarea cumanilor asiatici în Europa. Abia la începutul Evului Mediu frăţia de sânge a început să fie înlocuită cu frăţia de cruce – o “instituţiune” specific creştină.

În Evul Mediu, frăţia de cruce a fost acceptată chiar şi de unele Biserici occidentale sub titlul “adelphopoiesis, fraternitas iurata“ sau „ordo ad fratres faciendum (“adelphos” înseamnă “frate”, iar “poio” înseamnă “a face”). Cei ce deveneau fraţi de cruce erau supuşi unui ritual desfăşurat în faţa altarului; cel mai în vârstă stătea în partea dreaptă, iar cel tânăr în partea stângă, la mijloc aflându-se Sfânta Scriptură şi o cruce. Cei doi erau legaţi cu o curea de mâini. Trebuie menţionat, de asemenea, că frăţia de cruce a fost mai mult decât prezentă în cadrul tradiţiilor poporului român; frăţia de cruce se realiza de Dragobete prin crestarea unei cruci pe mânile celor ce doreau să devină fraţi. “Ritualul constă în crestarea unei cruci pe mână care va sângera, după care semnele scrijelite pe piele trebuie suprapuse sau, în funcţie de zona geografică, cei doi care se vor înfrăţi vor trebui să-şi bea sângele unul altuia şi să-şi jure iubire, să se îmbrăţişeze sau să se sărute frăţeşte. Legământul este considerat sfânt şi dura până la moarte.” (20)

Trebuie, de asemenea, reamintit că, în timpurile moderne, frăţia de cruce a fost adoptată şi de organizaţiile de tineret ale Mişcării Legionare, prin hotărîrea lui Corneliu Zelea Codreanu. În ziua de astăzi, atât frăţia de sânge, cât şi frăţia de cruce sunt interzise de Biserica Ortodoxă. “Preoţii nicidecum să îndrăznească a face frăţii de cruce, căci aceasta este fără de lege.”

craiova-veche-parc-bibescu

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45271017_562887624142678_8623603523533144064_n