CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

CELE DOUĂ PELENDAVE DIN EPOCA ROMANĂ

Extrem de important de remarcat este faptul că pe toată durata existenţei castrului roman, au existat practic două Pelendave: una romană, castrul propriu-zis, şi una dacă, ce se afla la câţiva kilometri distanţă. Acest aspect indică faptul că dacii au evitat să se amestece şi să coabiteze cu soldaţii romani, care erau proveniţi din diferite regiuni ale imperiului, fiind conştienţi de faptul că aceştia fac parte dintr-o seminţie (etnie) diferită de a lor.

Prin aceasta, dacii s-au străduit să respecte o străveche interdicţie, transmisă din generaţie în generaţie, de a nu se amesteca cu alte seminţii. Acesta a fost un fenomen cu caracter general pe tot teritoriul Daciei şi ulterior, pe teritoriul locuit de români. Oricum, legionarii romani au avut suficiente femei provenite din celelalte provincii ale imperiului, aduse de afluxul masiv de populaţie în căutarea unui loc mai bun sub soare. Este cât se poate de firesc, evident, ca, în perioada cât romanii au stat în Dacia, cele două seminţii să se fi împreunat, dar acesta nu a fost un fenomen cu caracter atât de general precum se crede în ziua de astăzi.

Mai mult decât atât, se pare că legionarii veterani, care au fost împroprietăriţi cu pământuri, au preferat să locuiască în apropierea castrelor şi mai puţin în locaţiile locuite de daci. Acesta este un fenomen psihologic cu caracter general în cazul unor ostaşi de meserie, de înţeles de altfel, dacă avem în vedere că în castrele romane existenţa cotidiană era diriguită de reguli cu caracter preponderent militar, iar necesitatea unei apărări imediate era stringentă. Ei au preferat, după câte se pare, să se căsătorească cu femei provenite din celelalte provincii ale imperiului, venite în număr relativ mare pe teritoriul Daciei, şi mai puţin cu cele dace, care evitau, datorită considerentelor mai sus amintite, să se căsătorească cu bărbaţi din alte seminţii.

Privită din această perspectivă, ideea împărtăşită de istoriografia modernă, a unei simbioze daco-romane, este total eronată. Acei istorici care îşi imaginează că femeile dace i-au aşteptat pe contropitorii din alte seminţii cu paturile pregătite în vederea „simbiozei” nu doar că se înşală în mod regretabil, ci dau dovadă de infantilism. Probabil că nu există unitate etalon pentru a măsura cum se cuvine ura daco-geţilor pentru cotropitori, după cum nu există unitate etalon pentru a măsura ura femeilor românce violate şi batjocorite imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial de trupele sovietice „eliberatoare”. Aceste aspecte dramatice s-au repetat de mai multe ori în istoria poporului român; în nici unul dintre aceste cazuri nu a fost vorba despre o „simbioză” sau coabitare între autohtoni şi venetici. Poate doar în ceea ce priveşte propaganda.

O mică parte dintre femeile dace – cele care erau, dacă se poate spune astfel, libertine – s-au căsătorit şi au avut progenituri cu legionari romani sau cu bărbaţi proveniţi din diferite provincii ale imperiului: Macedonia, Italia, Iliria etc. Poate fi considerat ca fiind de la sine înţeles că, ulterior “simbiozei”, aceste femei n-au mai găsit sprijin în vechile comunităţi dace, fiind considerate drept „colaboraţioniste”, motiv pentru care au devenit un fel de paria.

Interesul Imperiului Roman pentru Dacia a fost redefinit de Împăratul Constantin cel Mare care, încă din anii 324-328, a întărit cu fortăreţe linia Dunării, a construit podul de la Sucidava-Celei şi a restaurat vechiul drum de pe Valea Oltului.

Împăratul Constantin cel Mare a cucerit, fie în urma unor războaie, fie, în cele din urmă, prin tratate, Oltenia şi Muntenia, creând un spaţiu tampon de importanţă strategică în ceea ce privea siguranţa Imperiului Roman de răsărit, cu capitala nou construită la Constantinopole (inaugurarea capitalei s-a produs la 11 mai 330).

Pe teritoriul Olteniei şi Munteniei s-au format ăn acea perioadă multe aşezări stabile, carer au devenit cosmopolite în cel mai scurt timp, fiind alimentate neîncetat cu cetăţeni şi mărfuri din stânga şi din dreapta Dunării. Mărfurile romane au început să fie apreciate din ce în ce mai mult în regiune. Nu întâmplător, în centrul Craiovei a fost descoperit un tezaur de pe timpul lui Constantin cel Mare ce însumează aproape 5000 de piese, iar în localitatea Mofleni a fost descoperit un furnal roman pentru topirea metalelor ce era în funcţiune în secolele al V-lea şi al VI-lea. În această perioadă, rolul Pelendavei a crescut simţitor; o lungă perioadă de timp aici a funcţionat o vamă foarte importantă, unde se tranzita o cantitate apreciabilă de mărfuri. În acest sens, informaţiile furnizate de către istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea sa “Istoria Olteniei” sunt cât se poate de concludente: „oraşul Craiova s-a aflat la intersecţia, putem spune cruciformă, a principalelor drumuri comerciale ale antichităţii – drumul de nord, de la Dunăre, prin munţi, în Transilvania şi drumul de est, de la Drobeta Turnu-Severin peste Olt, spre Muntenia şi sudul Moldovei sau spre Dobrogea. Când vorbim de Craiova antică ne referim în principal la un complex de aşezări apărate natural într-o zonă de mlaştini şi bălţi, protejate dinspre vest de dealurile Bucovăţului şi favorizate de configuraţia specială a cursului antic al Jiului.” (5)

Autorul citat confirmă de asemenea, faptul că zona Pelendavei era împrejmuită de păduri seculare, în interiorul cărora nu mulţi venetici se aventurau neînsoţiţi. “Cercetările geologice şi topografice arată în primul rând că la sud de Craiova până la Dunăre se întindea o pădure deasă şi că în spaţiile libere de pe malurile Jiului se lungeau plaje de nisip infertile, precum şi o ramificaţie variabilă de bălţi. Această configuraţie geografică avea avantajul că reducea accesul în zonă numai la „drumurile bătătorite”, la căi de acces obligatorii mai uşor de controlat, din punctul de vedere al comerţului, şi mai uşor de apărat din punct de vedere militar. Nu întâmplător în zona Craiovei se vor dezvolta vămile din porţiunile de trecere înguste şi vadurile stabile peste Jiu. Ele vor deveni mai târziu nuclee administrative ale zonei, zona în sine fiind compusă din mai multe sate dispuse radial în jurul nucleelor de pe râul Jiu.

De asemenea, istoricul Alex Mihai Stoenescu consideră  că la originea dezvoltării zonei a stat înfiinţarea unui târg important – a unei nedei. “Caracterul comercial, negustoresc al acestui centru, amplasat încă din vechime la intersecţia drumurilor principale ale provinciei, pe drumul sării şi pe drumul lemnului, a permis supravieţuirea lui în procesul de continuitate sub forma târgului. El s-a dezvoltat ca aglomerări de sate medievale cu caracter economic specializat – mai ales în zona Bucovăţului, punct de interferenţă a drumurilor comerciale – şi în calitate de centru de acumulare şi concentrare a întregii activităţi provinciale; la Craiova se păstra tradiţia străbună de a ţine săptămânal un bâlci şi, anual, în toamnă, o nedeie. Nedeia este un târg de vite ocazionat de anumite tradiţii legate de oierit, în cazul târgului din care s-a dezvoltat Craiova fiind vorba de o staţiune tradiţională a transhumanţei.”

 FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI