EXCALIBUR

MUTAŢIILE ACCIDENTALE

O altă teorie fundamentală a realismului industrial respinsă fără drept de apel de nucleul gulerelor albe reunite sub egida “Creation Research Society” este cea a originii accidentale a vieţii (a materiei organice) în supa primordială a protopământului – prezentă şi ea în filmul ipotetic “Un milion de ani într-o secundă.”

Se ştie că această teorie, denumită teoria generaţiei spontane, a fost respinsă, la timpul respectiv (secolul al XIX-lea), de Louis Pasteur, care a demonstrat experimental că non-viaţa nu poate produce viaţa; cu alte cuvinte, că materia anorganică nu poate produce materie organică.

Pentru ca o celulă să fie vie, afirmă savanţii “tehnorevoltaţi”, chiar şi cea mai simplă dintre toate, trebuie să conţină o structură extrem de complexă şi anume ADN-ul. ADN-ul este modulul genetic care transportă programul necesar funcţionării acelei celule. ADN-ul determină tipul de structură al celulei, tipul de substanţe chimice şi de hormoni pe care le va emite, precum şi locul pe care-l va ocupa în organism. ADN-ul mai controlează consumul de energie, eliminarea reziduurilor şi reproducerea celulei. De aceea, ADN-ul unei simple celule cuprinde o cantitate vastă de informaţie.

După cum afirmă John White şi Nicolas Comninellis în studiul citat, “cantitatea de informaţie conţinută în cel mai scurt lanţ ADN este echivalentă cu conţinutul unui teanc de cărţi înalt cât de 500 de ori distanţa de la Pământ la Lună. Cantitatea de informaţie cuprinsă în ADN-ul unui singur om ar ajunge să umple 1000 de cărţi a 500 de pagini, adică aproximativ 3 miliarde de litere, iar ADN-ul unei singure celule umane cuprinde trei milioane de elemente componente.” (27)

Complexitatea unei simple celule a fost dezvăluită, printre alţii, şi de biologul molecular Michael Denton care afirma la rândul său că “pentru a percepe realitatea vieţii n-avem decât să mărim o celulă de un milion de ori, până ce diametrul ei atinge douăzeci de kilometri, iar ea capătă aspectul unei nave gigantice, suficient de mare cât să acopere suprafaţa unei metropole precum Londra sau New York-ul. Pe suprafaţa celulei am vedea milioane de orificii precum hublourile unei uriaşe nave spaţiale, orificii ce se închid şi se deschid pentru a permite un flux continuu de materii. Dacă am pătrunde într-unul dintre aceste orificii, ne-am trezi într-o lume ultratehnologizată şi computerizată… Până şi cele mai avansate produse umane par primitive în comparaţie cu nivelul de ingeniozitate şi de compexitate pe care-l demonstrează maşinăria moleculară a vieţii.” (27)

Promotorii realismului industrial afirmă că o astfel de celulă simplă a apărut acum câteva milarde de ani doar datorită combinării întâmplătoare a unor substanţe chimice şi datorită acţiunii razelor ultraviolete asupra oceanului primar. Dar pentru “gulerele albe” probabilitate ca, într-adevăr, să se producă apariţia unei celule vii într-un ocean mort (de materie anorganică) este atât de mică încât nu poate să intre în discuţie. În acest sens, astronomul britanic Sir Fred Hoyle afirma că “a presupune că prima celulă a apărut din întâmplare e ca şi cum am crede că o tornadă ce trece printr-o curte plină cu piese de avion poate construi din acestea un Boeing 747.” (27)

Aşadar, teoriile realismului industrial cu privire la apariţia unei celule vii în masa anorganică a supei primare este imposibilă, mai cu seamă că nici o dovadă geologică nu atestă existenţa vreunei supe primare pe planeta Pământ.

De altfel, subiectul transformării neviului în viu a fost extrem de dezbătut în ultima perioadă de timp de noii promotori ai ştiinţei. După cum sublinia Dumitru Constantin Dulcan, “când se vorbeşte astăzi de fenomenul vieţii se face adesea referire la cel de-al doilea principiu al termodinamicii, în ideea de a se sublinia diferenţa dintre un sistem viu şi unul fizic, anorganic, Principiul postulează că orice sistem macroscopic nu poate evolua decât spre degradarea ordinii ce îl caracterizează. (…) Mărimea acestei dezordini a fost numită entropie. Sistemele biologice sunt în general sisteme deschise care se opun dezintegrării, dezordinii. Entropia lor va fi aşadar negativă, de unde şi denumirea de negentropie dată de E. Schrodinger. Se deosebesc astfel de toate sistemele fizice, cărora le este caracteristică entropia pozitivă”. În schimb, viaţa, afirmă autorul citat, “reprezintă o ordine într-un univers entropic –  o ordine în dezordine. Care este  menţinută prin aport şi schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul ambiant şi cosmic. Astfel, am putea defini viaţa ca o continuă oscilaţie în jurul unui punct de echilibru.” (22)

O altă teză a zeitgeist-ului realismului industrial desfiinţată la fel de sever de exponenţii gulerelor albe este cea a “mutaţiilor accidentale”, despre care continuatorii teoriei darwiniste afirmă că ar sta la baza transformărilor evolutive de la simplu la complex: de la celula lipsită de viaţă la celulă vie, de la celulă simplă la celulă complexă, de la peşte la amfibie, de la amfibie la animal vertebrat şi de la maimuţa antropoidă la omul cel de trei ori sapiens. Căci, aşa cum afirmă realismul industrial, de la teoria mutaţiilor la cea a selecţiei naturale nu este decât un pas.

Baza formulării teoriilor “mutaţiei accidentale” şi a “selecţiei naturale” a plecat, fireşte, tot de la premisa de fond promovată de realismul industrial: generarea spontană a primei celule vii, care s-a diversificat genetic la fiecare ciclu de reproducere, în urma unor mutaţii accidentale. Realismul industrial, de la Darwin citire, afirmă că, în urma mutaţiilor accidentale, după nenumărate generaţii, noile specimene le-au înlocuit pe cele originale, devenind din ce în ce mai performante şi mai apte de a supravieţui.

Dar ceea ce Charles Darwin şi epigonii săi nu au ştiut, dată fiind precaritatea cercetărilor din acea perioadă, este “că orice mutaţie genetică nu numai că nu îmbunătăţeşte fondul genetic existent, dar este extrem de nocivă, iar rezultatul constă în apariţia unor specimene mult mai slabe evolutiv. În cele mai multe cazuri, astfel de mutaţii genetice accidentale aduc moartea specimenului nou creat.” (27)

Ştiinţa modernă a biogeneticii a infirmat în mod clar afirmaţiile adepţilor teoriilor “mutaţiei accidentale” şi “selecţiei naturale”: genele conţinute în ADN-ul unui specimen – celulă, organ, plantă, animal sau om – sunt extrem de stabile, fiind transmise de la o generaţie la alta fără nici o modificare. Atunci când suferă vreo modificare cauzată de razele ultraviolete, de razele X sau de varii substanţe chimice, mutaţiile produc o singură schimbare în cele câteva mii de subunităţi dintr-o anumită genă. După cum afirmă John White şi Nicolas Comninellis, “efectul unei asemenea mutaţii este dramatic: survine adesea moartea, datorită pierderii unor informaţii din codul genetic, mai precis din mecanismele de reproducere ale codului genetic. Pe deasupra, celulele au o serie de mecanisme speciale de protecţie pentru a se apăra de erorile genetice – există o serie de enzime care se verifică reciproc de erori – care blochează astfel de mutaţii accidentale. (27)

Acesta este de fapt motivul pentru care majoritatea savanţilor noii generaţii de “gulere albe” resping cu fermitate teoria mutaţiilor accidentale, a selecţiei naturale şi a transformărilor speciilor, pornind de la un element comun. Din punctul de vedere al biogeneticii, posibilitatea transformării succesive a speciilor de vegetale şi de animale prin intermediul unor mutaţii accidentale – de exemplu transformarea peştilor în reptile şi a reptilelor în animale vertebrate, la fel ca transformarea maimuţei în om – este extrem de mică. Producerea unei astfel de transformări ar necesita un răstimp de trilioane de ani. “Evoluţia unei celule de la simplu la complex, de la peşte la vertebrată, de la vertebrată la maimuţa antropoidă şi de la aceasta la om este imposibilă şi datorită faptului că celulele trebuie să genereze, mereu şi mereu, noi cantităţi de informaţie genetică. Pentru producerea penelor, a pielii, a nervilor, a sistemului osos, a unor organe extrem de complexe precum ochii, inima etc este nevoie de apariţia a noi lanţuri de ADN.” (27)

Cât despre faptul că există asemănări între ADN-urile unor celule ce aparţin unor plante sau specii de animale, aceasta nu înseamnă nimic. Biofizicianul Lee Spetner afirma: “diferenţa dintre o fiinţă umană şi o bacterie constă în cantitatea de informaţie genetică de care dispune fiecare. Toate celelate diferenţe biologice decurg din acest lucru. Genomul uman conţine mai multă informaţie decât genomul bacterial. Cantitatea de informaţie nu poate creşte în urma unor mutaţii care o diminuează, aşa cum nici o afacere nu realizează profit prin mici pierderi consecutive.” (27)

În consecinţă, deşi asemănarea dintre ADN-ul uman şi cel al unei gorile este de 96%, diferenţa de 4% este imensă. “De vreme ce fiinţele umane deţin o cantitate de informaţie echivalentă cu 1000 de cărţi a câte 500 de pagini fiecare, o diferenţă de doar 4% înseamnă 40 de cărţi pline cu informaţii – adică 12 milioane de cuvinte organizate în fraze inteligibile.” În sprijinul acestor informaţii s-a pronunţat şi savantul I.L. Cohen, care constata următoarele: “să susţii că mutaţiile accidentale, fie ele şi însoţite de selecţia naturală, stau la baza formării a peste şase milioane de specii complexe şi bine adaptate, presupune să sfidezi orice logică, să negi dovezile evidente şi să ilustrezi legile principale ale probabilităţii matematice. Sunt convins că într-o bună zi mitul darwinist va ajunge să fie considerat cea mai mare păcăleală din istoria ştiinţei. În acel moment mulţi se vor întreba: cum a fost posibil?” (27)

Aşadar, principalele idei ce formează baza conceptuală a realismului industrial cu privire la apariţia universului în urma unei explozii iniţiale, big-bang, cu privire la generarea spontană a vieţii în supa primordială a protopământului, cu privire la mutaţiile genetice accidentale, cu privire la evoluţia speciilor dintr-o formă comună, cu privire la supravieţuirea speciilor prin selecţia naturală şi cu privire la evoluţia omului din maimuţă, au fost pur şi simplu desfiinţate de promotorii realismului tehno.