EXCALIBUR

COGITO ERGO SUM

Tot în perioada de început a celui de-al doilea val a apărut impresionanta operă a filosofului Rene Descrates (1596-1650), care a fost întemeietorul raţionalismului modern şi metodologiei ştiinţifice.

Născut în anul 1596 în La Haye, dintr-o familie de nobili (Des Quartes), Rene Descrates a fost crescut de iezuiţi. La tinereţe a practicat meşteşugul armelor, apoi a călătorit prin toată Europa, stabilindu-se succesiv în Franţa, Olanda şi Suedia. A fost atras de filosofie şi de matematică. Printre cărţile scrise de Rene Descartes se numără celebrul “Discurs asupra metodei” (carte de referinţă pentru liber-cugetătorii de mai târziu).

Fondul concepţiei lui Descartes a fost însă dintotdeauna credinţa în Dumnezeu şi în bunătatea Sa, iar punctul de pornire a fost rezumat într-o celebră îndoială metafizică: “mă îndoiesc de orice.” Există totuşi ceva de care nu mă pot îndoi, spunea Descartes: “nu mă pot îndoi că mă îndoiesc. Or, dacă mă îndoiesc, înseamnă că gândesc, iar dacă gândesc înseamnă că exist (dubito, ergo cogito; cogito ergo sum: mă îndoiesc deci cuget; cuget deci exist).

Pornind de la această celebră îndoială metafizică, Rene Descartes a încercat să demonstreze cele trei mari idei fundamentale pe care este întemeiată concepţia sa: eu (subiectul cunoscător) exist, Dumnezeu există, universul există. Universul, pentru Rene Descartes, este format din materie-substanţă (considerată substanţă întinsă) şi din suflete (considerate substanţă neîntinsă). Sufletele sunt asemenea lui Dumnezeu. Deşi sunt unite cu trupurile, sufletele sunt nemuritoare. Toate sufletele, mai spunea Descartes, au libertatea de a face binele sau răul. (9)

De-a lungul vieţii, afirma Rene Descartes, oamenii au trei tipuri de idei; primul tip este format din ideile formate prin intermediul imaginaţiei; al doilea tip este format din ideile ce vin din mediul exterior, prin organele de simţ; al treilea tip este format din ideile înnăscute, care aparţin sufletului. Printre acestea din urmă se numără ideile de timp, de spaţiu, de cauzalitate, de libertate. Oamenii nu pot concepe obiecte care să nu fie în timp sau în spaţiu, nici obiecte care să nu aibă o cauză. De asemenea, oamenii nu se pot concepe pe ei înşişi altfel decât liberi (această concepţia va fi dezvoltată ulterior de către filosoful german Immanuel Kant).

Totuşi, nu fundamentul metafizic, ci metoda elaborată de Descartes a avut o influenţă decisivă asupra savanţilor din secolelor următoare. În termeni nefilosofici, metoda de lucru a lui Descartes poate fi formuată într-o singură frază: să consideri drept adevărat doar ceea ce este evident. Aşadar, pentru Descartes, piatra unghiulară a cunoaşterii este evidenţa. Totuşi, evidenţa nu poate fi obţinută doar în urma cultivării inteligenţei (aşa cum cred cei mai mulţi oameni în ziua de astăzi !), pentru că o astfel de evidenţă poate fi înşelătoare – poate fi un miraj (o iluzie: ceea ce astăzi se înţelege prin termenul “matrix”).

Evidenţa, afirma franc Rene Descartes, nu este o problemă de judecată sau de inteligenţă, ci de voinţă liberă a spiritului. Acceptarea evidenţei nu se poate face decât într-o stare sufletească aparte, în care omul simte că nici o forţă exterioară nu-l poate constrânge să gândească într-un fel sau în altul.

În opinia lui Rene Descartes, forţele exterioare ce pot constrânge un om sunt: prejudecăţile, dorinţele de putere, puseurile de autoritate, interese personale sau de grup (la acestea, pot fi adăugate şi pulsiunile sexuale, genarate de libido). Sufletul omului, mai afirma Rene Descartes, este singurul care poate accepta sau nu evidenţa, dar acceptarea nu se poate face decât prin exercitarea liberului arbitru. În cele din urmă, acceptarea evidenţei, care corespunde cunoaşterii adevărului, este direct proporţională cu moralitatea omului. Dacă omul nu este cinstit, onest şi liber, nu poate cunoaşte adevărul – acesta este mesajul lăsat posterităţii de către Rene Descartes. (8)

Totuşi, cel puţin o parte a posterităţii nu a înţeles sau nu a vrut să înţeleagă întregul mesaj al lui Descartes şi a preluat din concepţia sa doar ceea ce i-a convenit, însuşindu-şi doar acele precepte care i-a servit interesele. Dacă, la baza concepţiei sale, Rene Descartes a situat credinţa în Dumnezeu, unii dintre urmaşii săi au considerat că ateismul este suficient. Dacă, în ceea ce priveşte concepţia filosofică propriu-zisă, în cazul lui Rene Descrates se poate vorbi despre un dualism clasic între spirit şi materie, unii dintre urmaşi au tranşat subiectul în favoarea materiei (“substanţa întinsă” la Descartes), astfel că au început să se îndoiască din ce în ce mai mult de existenţa lui Dumnezeu ori a spiritului (“substanţa neîntinsă”) şi s-au axat în exclusivitate asupra cunoaşterii lumii materiale, pe care au început să o considere drept unica posibilă.

Adoptând materialismul şi ateismul, această parte a posterităţii s-a despărţit foarte rapid şi de ansamblul conceptual al marilor pionieri ai Evului Mediu şi ai Renaşterii, precum Nicolaus Copernicus, Jonahhan Keppler, Galileo Galilei, care au promovat cercetarea experimentală şi raţională a universului în scopul exclusiv al înţelegerii creaţiei lui Dumnezeu.

În acest context, trebuie remarcat şi faptul că marii gânditori ai Evului Mediu şi ai Renaşterii nu au nimic de-a face cu modul în care, după moartea lor, le-au fost folosite concepţiile, după cum nu au nimic în comun nici cu concepţia materialistă, deşi în ziua de astăzi se consideră în mod eronat că ei ar fi adevăraţii promotori ai acesteia. Concepţia lor a fost în mod clar spiritualistă, întrucât s-a bazat pe credinţa în Dumnezeu. Aşadar, principiul, pentru toţi marii savanţi ai Evului Mediu şi ai Renaşterii, a fost Dumnezeu. Nici unul dintre ei nu s-a îndoit de existenţa lui Dumnezeu sau de existenţa unei lumi cereşti. Ei au descoperit doar faptul că lumea cerească-divină nu se află acolo unde se credea până în acel moment: pe Lună, pe Soare sau în stele. În consecinţă, materialiştii şi ateii comit o infracţiune atunci când se consideră urmaşi ai acestor cercetători.

Mai mult decât atât: celebrul aforism al lui Rene Descrates, cogito ergo sum (cuget, deci exist) – care a devenit ulterior fundamentul ideologic al tuturor materialiştilor -, a servit, la nici o sută cincizeci de ani după moartea sa, drept suport conceptual pentru separarea omului de natură, dar şi de Dumnezeu.

La baza acestei separări a stat identificarea eronată a fiinţei cu raţiunea – cu mentalul.