EPOCA HRISTICĂ

59701958_658487641249342_3706404386713370624_o

ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI

86688068_862350594196378_6708569793424785408_o

EPOCA HRISTICĂ

87228748_862350297529741_2501184564286717952_nÎn secunda morţii pe cruce, Iisus Hristos a emis o uriaşă radiaţie mesianică, ce a învăluit tot pământul. Această radiaţie se prezintă ca o plasă harică de mari dimensiuni. Plasa harică emisă de Iisus Hristos în secunda morţii pe cruce a generat efecte uriaşe în cosmosul spiritual, cu repercusiuni nu numai pentru zei, ci şi pentru oamenii cerului, pentru fiii oamenilor şi pentru fiii zeilor. De fapt, a avut efect asupra întregului cosmos spiritual, asupra tuturor palierelor şi asupra tuturor fiinţele ce le populează.

59550078_658487321249374_1312855615579619328_n

Plasa mesianică a blocat influenţa zeilor în palierul cuantic material, iar enclavele lor din văzduh au fost „sigilate”. Fiii zeilor care se aflau în enclavele zeilor au fost blocaţi, astfel că nu au mai avut posibilitatea să se reîntrupeze în palierul cuantic material. Seminţiile de fii întrupaţi ai zeilor n-au mai fost alimentate cu fiinţe provenite din enclavele transfizice, astfel că s-au risipit pe suprafaţa pământului şi, treptat, au început să dispară din istorie; unele seminţii au reuşit să se perpetueze până în ziua de astăzi, iar altele au dispărut definitiv din istorie.

În jurul anului 400 (sau 600) al erei creştine s-a mai produs un fenomen de mare amploare: unele dintre enclavele eterate ale zeilor s-au apropiat ca vibraţie de palierul cuantic material şi s-au mineralizat brusc, iar lumea a început să arate aşa cum se prezintă în ziua de astăzi. Rezultatul a fost că pământul material s-a dilatat. Acesta a fost fenomenul invers eterizării vechilor regate ale Babelor. Aşa cum a fost menţionat, în momentul eterizării regatelor Babelor au apărut Lipiturile, iar teritoriile respective au dispărut de pe suprafaţa pământului; rezultatul a fost că pământul material s-a comprimat. În jurul anului 400 sau 600 s-a produs fenomenul invers: au apărut teritorii noi pe suprafaţa pământului, teritorii care până în acel moment erau eterizate – aceste teritorii erau chiar unele dintre enclavele transfizice ale zeilor.

Fenomenul materializării enclavelor unora dintre zei poate fi cu greu explicat în termeni ştiinţifici, dar poate fi însă înţeles până la un punct printr-o comparaţie: pământul s-a comportat precum o minge de fotbal cu buline; în momentul în care au fost decupate câteva buline, mingea s-a comprimat, iar în momentul în care au fost lipite buline noi, mingea s-a dilatat. Şi nu numai că pământul s-a dilatat, dar au apărut dintr-o dată la suprafaţa pământului populaţii noi. Practic, enclavele din văzduh ale zeilor s-au materializat cu tot cu locuitori. Toate aceste populaţii au fost formate din fii ai zeilor. Acesta este misterul apariţiei începând cu secolul al IV-lea sau al VI-lea a unor populaţii precum mongolii, tătarii, hunii şi alte populaţii asiatice sau sud-americane, care au format rapid imperii.

Nici istoriografia modernă şi nici ştiinţa materialistă nu au reuşit să dezlege taina apariţiei bruşte la începutul evului mediu a unor populaţii de milioane de fiinţe omeneşti. Este demn de o istorie a la Walt Disney modul comic în care istoriografia explică subiectul apariţiei subite a unor triburi asiatice numeroase, precum hunii sau mongolii, pecenegii, cumanii sau tătarii, fără să găsească nici un fel de dovezi arheologice ale formării lor anterioare; potrivit logicii istoriografice, astfel de populaţii numeroase ar fi trebuit să se formeze în multe sute de ani, dar nu există nici un vestigiu arheologic care să probeze aşa ceva. De exemplu, hoarda de aur a mongolilor, în epoca de glorie a lui Gengis Khan, număra peste 200 000 de luptători foarte violenţi, care în doar câţiva ani au reuşit să pună stăpânire pe Europa. Cei 200 000 de luptători aveau evident, acasă, în stepele Rusiei septentrionale sau ale Asiei centrale câteva milioane de guri de hrănit (o populaţie cel puţin egală cu cea a Europei). Oare cum s-au perpetuat aceştia ? Unde ? Este comică însă justificarea istoriografiei, care afirmă că aceste populaţii trebuie să se fi dezvoltat undeva pe suprafaţa pământului (deşi nu a fost descoperit nici un indiciu arheologic) din moment ce au existat, căci „doar n-or fi picat din cer”. Comică este chiar ultima afirmaţie, prin care istoriografia devine chiar sublimă, afirmând un mare adevăr: chiar au picat din cer, mai exact spus, din văzduh, căci misterul poate fi rezolvat: a fost vorba despre mineralizarea unor enclave ale zeilor cu tot cu locuitorii acestora.

Aceste aspecte au fost reliefate cât se poate de corect în descrierile filozofilor antici (de exemplu, în descrierile filosofilor presocratici) şi în hărţile unor cartografi antici care prezentau un pământ destul de restrâns, din care lipseau teritorii însemnate – lipseau porţiuni întinse din Asia, după cum lipseau cele două Americi şi Australia (primele hărţi moderne au apărut abia în jurul anului 1500; una dintre primele hărţi a fost harta pictată pe ou de struţ din anul 1504 şi harta de pe globul Hunt-Lenox, care datează din anul 1510, dar nu trebuie uitată nici harta lui Piri Reis, publicată de amiralul turc cu acelaşi nume în anul 1513); explicaţia „firească” pe care istoriografia le-a oferit-o acestor hărţi este că respectivii cartografi nu aveau habar ce se afla pe suprafaţa pământului. Oare?

Cât despre acea afirmaţie antică, celebră deja, ce afirmă că pământul este plat, aproape că nu mai are nevoie de comentarii: este adevărată, dar se referă la enclavele zeilor care chiar erau plate (erau plate ca întindere, dar tridimensionale); în momentul în care s-au materializat brusc, enclavele plate s-au integrat globului terestru şi arhitectonicii sale. Concluzia este că în bună măsură afirmaţiile savanţilor antici erau cât se poate de bine documentate; aceştia ştiau cu mare exactitate pe ce lume se află. Ceea ce nu este întotdeauna cazul cu concepţia istoriografică denumită „ştiinţifică” din epoca modernă.

Un efect important al emiterii plasei mesianice de către Iisus Hristos în secunda morţii pe cruce a fost că unii zei s-au decis să se reîntoarcă la Dumnezeu, renunţând la puterile spirituale uriaşe pe care le aveau; ei au renunţat la caracteristica de a fi zei. Totuşi, reîntoarcerea la Dumnezeu presupune şi pentru zei, la fel ca pentru oamenii cerului din a căror categorie fac parte, intrarea în circuitul reîncarnărilor. De altfel, este ceea ce ar fi trebuit să facă zeii de foarte mult timp.

Reîntoarcerea la Dumnezeu a zeilor – de fapt, a unora dintre zei, pentru că mulţi zei au continuat să se manifeste ca înainte – a continuat în era creştină, pe parcursul mai multor sute de ani. Ea continuă şi în prezent. Epoca scursă de la răstignirea, moartea pe cruce şi învierea lui Iisus Hristos poate fi considerată o epocă a reîntoarcerii zeilor la Dumnezeu, proces ce presupune, în mod necesar, intrarea prealabilă în circuitul reîncarnărilor. Prin intrarea în circuitul reîncarnărilor zeii au devenit oameni obişnuiţi care se întrupează în palierul cuantic material, iar după moarte merg în palierul cuantic astral.

Totuşi, după reîntoarcerea unora dintre zei la Dumnezeu au apărut noi probleme în cosmosul spiritual, întrucât fiii şi fiicele lor (liniile lor genealogice ce deja erau răspândite pe suprafaţa pământului), au rămas fără părinţi – au rămas orfani. Dat fiind faptul că zeii şi-au abandonat funcţia de părinţi ai progeniturilor ce s-au născut din coapsa lor, Iisus Hristos a trebuit să le suplinească activitatea. Astfel, Iisus Hristos a devenit părintele fiilor acelor zei care s-au reîntors la Dumnezeu. Dacă oamenii cerului sunt fiii direcţi ai lui Dumnezeu, atunci fiii şi fiicele zeilor reîntorşi au devenit nepoţii Săi. Iisus Hristos a devenit nu numai părintele progeniturilor zeilor aflaţi la acel moment întrupaţi în palierul material, cât şi părintele celor aflaţi în enclavele din văzduh. Urmarea a fost că fiii şi fiicele zeilor aflaţi în enclavele din văzduh au început să se reîncarneze în palierul material cu noul tip de suflet străluminat de Trupul de Slavă al lui Iisus Hristos înviat. După deces, fiii şi fiicele zeilor nu s-au mai întors însă în enclavele din văzduh. Consecinţa a fost că enclavele zeilor s-au golit treptat, iar în cele din urmă şi-au încetat existenţa, aşa că pur şi simplu au dispărut din cosmos.

Totuşi, nu toţi zeii Protoromâniei s-au reîntors la Dumnezeu. Aşa cum a fost menţionat, din cei aproximativ 56 de zei ai Protoromâniei, mai sunt astăzi în activitate în jur de 27; acesta este misterul afirmaţiei că din cele 56 de enclave ale zeilor Protoromâniei din văzduh mai există astăzi doar 27, iar enclava lui Zalmoxis nu este printre ele. Zalmoxis a fost unul dintre zeii care s-a reîntors la Dumnezeu după debutul erei creştine. Enclava sa din văzduh şi-a încetat existenţa, iar fiii şi fiicele sale s-au reîntrupat în palierul cuantic material.

Cea mai importantă consecinţă a reîntoarcerii unor zei la Dumnezeu a fost chiar materializarea (mineralizarea) bruscă a enclavelor din văzduh în palierul cuantic material. Parcă după o logică ce scapă înţelegerii fireşti a lucrurilor, în această perioadă pe pământ au apărut teritorii noi care s-au integrat în palierul material (în aspectul mineral al palierului material) şi, mai ales, au apărut triburi, seminţii şi populaţii noi. Populaţiile noi, formate din fii ai unor zei care s-au materializat împreună cu enclavele din văzduh, nici n-au simţit când au schimbat palierul cuantic. Cauza acestui fenomen a fost că enclavele din infraeteric aveau acelaşi decor cu pământul, ele fiind un fel de pământuri „paralele”, dar nemineralizate. Aşa s-a făcut că fiii zeilor au aflat dintr-o dată cu surprindere că au vecini în teritoriile alăturate, mirându-se probabil că nu şi-au dat seama dinainte de această evidenţă.

La rândul lor, populaţiile ce trăiau deja în palierul cuantic material şi se constituiseră în triburi şi ţări au aflat cu surprindere că au vecini despre care nu ştiau nimic pănă în acel moment. A fost cazul chinezilor care s-au trezit chiar la începutul erei creştine cu invazia unor triburi denumite xiongu provenite din stepa mongolă, împotriva cărora au construit marele zid chinezesc. A fost cazul popoarelor europene din secolul al V-lea al erei creştine care s-au trezit atacate de o populaţie foarte violentă, hunii (despre care nu se ştia nimic până în acel moment), care s-a revărsat din stepele Asiei asupra Europei sub conducerea lui Atilla (433-453). A fost cazul, de asemenea, mongolilor care au atacat Europa în secolul al XIII-lea, sub conducerea lui Gengis Khan. Despre unele dintre aceste populaţii apărute pe eşichierul pământului parcă din senin, sursele documentare din epocile respective afirmau că sunt extrem de primitive: trăiau din jafuri, se hrăneau cu carnea pe care o păstrau sub şeile cailor, dormeau în corturi rudimentare, fiind permanent în mişcare. Este semnificativ faptul că, bunăoară, vechile legende chinezeşti descriau triburile împotriva cărora au construit marele zid ca fiind nişte creaturi hidoase cu caracter demonic. Tot astfel, legendele populare româneşti i-au desemnat uneori pe tătarii ce au făcut parte din uriaşul Imperiu mongol prin termenul „tartari”, adică locuitori ai Tartarului – Tartarul fiind infernul grecilor. Ceea ce, evident, nu era departe de adevăr.

Zeii care nu au dorit să se reîntoarcă la Dumnezeu au avut de întâmpinat probleme foarte grave. În marea lor majoritate, ei au rămas blocaţi cu fiii şi fiicele lor în enclavele personale din văzduh. Pe pământ, liniile genealogice şi seminţiile formate din coapsa acestor zei s-au risipit în toate cele patru vânturi.

Lucrurile s-au complicat încă şi mai mult pentru seminţiile născute din coapsa acestor zei chiar în primele secole ale erei creştine. Factorul declanşator îşi are originea în timpul şi, mai ales, după domnia Împăratului Constantin (306-337), cel care, prin edictul de la Milano din anul 313, a decretat încetarea prigoanei împotriva creştinilor şi toleranţa pentru toate cultele de pe cuprinsul Imperiului roman. Totuşi, în anii ce au urmat, nu a mai rămas nimic din această toleranţă. Urmaşul Împăratului Constantin, Teodosie (346-395) a făcut un pas mai departe, astfel că prin Edictul de la Tesalonic din anul 380, a proclamat creştinismul drept cult dominant şi constituţional, consfinţind astfel asocierea dintre Biserica creştină şi puterea politică într-un stat ecclesiastic cu caracter bicefal. Ulterior, statul bicefal clădit pe ruinele Imperiului roman a declanşat o persecuţie atroce împotriva cultelor vechilor zei. Fiii şi fiicele zeilor întrupaţi au fost masacraţi, iar templele zeilor au fost distruse.

Urmarea intervenţiei statului bicefal clădit pe ruinele Imperiului roman împotriva cultelor vechilor zei a fost un dezastru: relaţia dintre zeii din enclavele transfizice şi fiii lor întrupaţi în palierul cuantic material a fost întreruptă brutal prin distrugerea templelor. Reîntoarcerea zeilor la Dumnezeu a fost oprită, iar fiii lor din enclavele transfizice au fost blocaţi, fără posibilitatea de a se mai reîntrupa în palierul cuantic material. Destinul cel mai tragic l-au avut însă fiii zeilor care se aflau în palierul cuantic material, precum şi urmaşii lor de trup. Aceştia n-au mai intrat sub protecţia lui Iisus Hristos, pentru ca după moarte să devină „adormiţi întru Hristos”, întrucât părinţii lor, zeii, nu s-au reîntors la Dumnezeu până în momentul în care a început acest proces. Consecinţa mai mult decât tragică a fost că, după moarte, fiii zeilor nu s-au mai putut reîntoarce în enclavele transfizice ale zeilor părinţi, dar nici n-au mai avut un alt palier cuantic unde să se refugieze. Drept pentru care, pur şi simplu, după moarte, sufletul lor a putrezit în mediul infraeteric al pământului, precum o fac trupurile fizice în aspectul mineral al pământului. Aceasta a fost unul dintre cele mai mari dezastre din istoria umanităţii. Milioane şi milioane de fiinţe omeneşti, fii ai zeilor încă neîntorşi la Dumnezeu, au pierit în chinuri groaznice, putrezind sufleteşte (sufletul este elementul de bază), precum putrezesc trupurile materiale în elementul pământ – în aspectul mineral al palierului cuantic material denumit deloc metaforic „ţărână”. Toţi aceşti oameni – nepoţi ai lui Dumnezeu – au pierit datorită excesului de zel ai unor exponenţi ai statului bicefal bizantin, care n-au înţeles resorturile spirituale profunde ale activităţii lui Iisus Hristos înviat.

Fireşte că acesta este un subiect extrem de delicat ce a constituit un mister foarte bine ascuns până în prezent, aşa cum este, de altfel, şi subiectul extrem de delicat al existenţei celor trei categorii de fiinţe omeneşti: oamenii cerului, fiii oamenilor şi fiii cerului. Fiind extrem de delicat, subiectul trebuie tratat în consecinţă: la fel de delicat. Totuşi, chiar dacă subiectul trebuie tratat foarte delicat, trebuie afirmat încă de la început că nu există nici un indiciu ca Iisus Hristos să fi dorit distrugerea „păcătoşilor”, indiferent care ar fi fost natura păcatului. Iisus Hristos nu a afirmat nicăieri: ucideţi-vă duşmanii, distrugeţi-le locuinţele şi templele, ardeţi-le artefactele şi cărţile ce le aparţin. Dimpotrivă. Iisus Hristos a dorit să-i suplinească pe zei şi să-i salveze – să-i mântuiască – pe fiii lor, atât pe cei din enclavele transfizice, cât şi pe cei din palierul material – pentru a dobândi cu toţii „viaţă veşnică”, aşa cum este scris în toate cărţile sacre ale creştinismului. Distrugerea templelor „păgâne” din palierul cuantic material nu a însemnat în nici un caz „înţelepciune” ori „luptă dreaptă”, ci în cel mai bun caz exces de zel. A însemnat, pur şi simplu, eliminarea brutală a milioane de fiinţe de pe scena lumii. Templele trebuiau păstrate până ce ultima progenitură de zeu era salvată, iar zeii trebuiau ţinuţi în funcţie până în momentul în care înţelegeau că reîntoarcerea la Dumnezeu este singura soluţie.

O dată cu distrugerea templelor legătura zeilor cu palierul cuantic material a încetat; în ziua de astăzi, ei mai coboară uneori în preajma templelor aflate în ruine pentru a-şi plânge nefericirea de a-şi fi pierdut fiii iubiţi – fiii născuţi din coapsa lor în timpuri demult uitate. Corect sau nu, demersul lor de a avea fii şi fiice în palierul material a generat efecte în palierul cuantic material, efecte de care înţelepţii acestei lumi – dacă, într-adevăr, au fost înţelepţi – ar fi trebuit să ţină seama. Buni sau nebuni, frumoşi sau urâţi, fiii zeilor trebuiau să aibă măcar dreptul de a supravieţui în palierul cuantic în care au fost creaţi.

Dar nu numai fiii zeilor au avut de suferit după triumful statului bicefal clădit pe ruinele Imperiului roman, ci şi oamenii cerului. Aceasta s-a datorat faptului că exponenţii cei mai acerbi ai statului bicefal au fost în majoritate fii ai oamenilor şi, ulterior, fii ai zeilor (dintre cei ai căror zei-părinţi se întorseseră deja la Dumnezeu). Ei au conceput o doctrină dedicată celor asemenea cu ei. Fireşte, pentru ceea ce sunt ei ca şi categorie spirituală de fiinţe omeneşti, această concepţie este corectă. Acesta este motivul pentru care doctrina promovată sub egida statului bicefal clădit pe ruinele Imperiului roman afirmă că oamenii nu au spirit şi duh, ci doar suflet; de asemenea, acesta este motivul pentru care afirmă că oamenii au o singură existenţă în palierul cuantic material şi, în consecinţă, resping cu îndârjire reîncarnarea – metempsihoza în cazul fiilor oamenilor şi palingenezia în cazul oamenilor cerului -, considerând-o o erezie. Promotorii acestei concepţii s-au referit la ei înşişi, fără să ia în calcul că, în afara lor, există oameni din alte categorii spirituale, care au propriul adevăr, iar pe deasupra care au dreptul de a-l promova întrucât corespunde realităţii.

Calvarul oamenilor cerului a început aşadar la primul conciliu ecumenic de la Niceea din anul 325, care a fost patronat de Împăratul Constantin. Tocmai pentru a preîntâmpina o abordare unilatrerală ce privea doar fiii oamenilor, un grup masiv de oameni ai cerului s-a prezentat în faţa conciliului pentru a prezenta istoria netrunchiată a umanităţii (ce se întinde cu mult timp înainte de momentul specificat de Vechiul Testament, când Duhul lui Dumnezeu se plimba deasupra apelor primordiale), dar şi pentru a preciza în mod limpede că în afara fiilor oamenilor mai există pe suprafaţa pământului şi alte categorii spirituale de fiinţe omeneşti, care nu au de-a face cu Adam veterotestamentar şi cu urmaşii lui Set, al treilea fiu al său, după cum nu au de-a face nici cu zeii şi cu progeniturile lor. Reacţia celor care au participat la conciliu a fost extrem de violentă: toţi oamenii cerului au fost acuzaţi de erezie şi asasinaţi. Nici n-au apucat să părăsească sala conciliului.

Şi poate că nu este lipsit de semnificaţie menţionarea faptului că toţi acei oameni ai cerului au fost originari din Protoromânia. Acest asasinat în masă a declanşat o ruptură radicală între oamenii cerului din arealul Protoromâniei şi fiii oamenilor care erau majoritari în teritoriul controlat politic şi militar de Imperiul roman. Exponenţii statului bicefal şi-au consolidat concepţia prin numeroase edicte şi acţiuni agresive desăşurate în tot arealul panmediteraneean, iar oamenii cerului şi-au continuat „ereziile” în partea de nord a Peninsulei Balcanice şi, mai ales, între Munţii Carpaţi şi Dunăre. Stârpirea acestor erezii a fost adevăratul motiv al incursiunilor militare ale Împăratului Constantin la nordul Dunării (anul 328), el primind în urma unor victorii militare destul de facile titlul de Dacicus Maximus.

Totuşi, în ciuda unor victorii fără impact deosebit asupra locuitorilor dintre Dunăre şi Munţii Carpaţi, ruptura dintre oamenii cerului din arealul Protoromâniei şi statul bicefal clădit pe ruinele Imperiului roman (cunoscut apoi prin numele de Imperiul Bizantin) s-a perpetuat aproape o mie de ani, indiferent de conjuncturile politice.

Abia după victoria militară a Împăratului bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul în bătălia de la Srediţa (Sofia de astăzi) din anul 1118, Imperiul bicefal clădit pe ruinele Imperiului roman a penetrat politic şi religios teritoriul Protoromâniei.

58933241_652646185166821_8269290527162105856_n