ŞTEFAN POPESCU

 

Ştefan Popescu

Scriitor

20 iulie 1912, Bucureşti – 16 ianuarie 1995, Bucureşti

(FOTO: ARHIVA PERSONALĂ)

Poet, prozator, eseist şi traducător.

Este fiul Zoei (născută Ştefan) şi al lui Vasile Popescu, ţărani.

În Bucureşti face şcoala primară „A.T. Laurian” şi Liceul „Matei Basarab”, iar în 1936 va absolvi Facultatea de Litere şi Filosofie, luându-şi licenţa în filologie romanică.

Urmează studii de specializare la Dijon şi Paris (1938-1939).

Scurt timp este profesor suplinitor, bibliotecar, apoi secretar de redacţie la ziarul „Timpul”, la revista „Sociologie română” a Institutului Social Român, condus de D. Gusti, redactor la Radio Bucureşti (1945-1948), iar mai târziu tehnoredactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, director adjunct la „Reclama comercială” (1965-1967). Editează revista „Cadran” (1931, 1939).

Debutează în 1928, cu un sonet, în revista şcolară „Muguri”, iar în 1939 îi apare volumul Poeme.

Scrie la „XY”, unde e şi secretar de redacţie, „Viaţa literară”, „Lumea”, „Orizont”, „Convorbiri literare”, „Viaţa românească”, „Reporter”, „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Revista Fundaţiilor Regale” etc.

A folosit, mai ales în anii de început, pseudonimul Sabin Vasia.

Publică peste treizeci de cărţi de poezie, proză, critică, teatru şi peste cincisprezece volume de traduceri, ediţii, antologii etc.

Versurile lui Popescu sunt alcătuite dintr-un amestec, adeseori subtil, de ludic şi gravitate, de libertate modernistă şi de constrângere la tiparul tradiţional, exprimând o concepţie panteistă, uneori în tonalitate whitmaniană, totdeauna vitalistă şi umanitaristă. Începând cu poeme de avangardă cuminţi, ca în Alfabet (1939), sau cu poezii foclorizante, ca în Leroi-ler (1941), va trece după 1944, şi pentru că avea o mare uşurinţă a versificaţiei, către poezia epică festivistă, lozincardă: Tuturor (1948), Neobosita laudă (1969) etc.

Cu un simţ critic notabil şi cu o conştiinţă lucidă a uzurii în timp, poetul se antologhează parcimonios în volumul Poeme 1931-1965 (1965) şi mai ales în Puterea iubirii (1971).

Proza însă, cultivată cu precădere după 1960, îndeosebi pe subiecte istorice, uneori cu o poetizare a stilului în descendenţă sadoveniană, captivează prin claritate narativă, prin ştiinţa portretizării şi intuiţia psihologică şi, în acelaşi timp, prin exactitatea reconstituirilor de epocă.

O nuvelă amplă, Premieră de gală (1957), concentrează acţiunea într-o singură seară, din noiembrie 1955, la Viena, când spectacolul extraordinar cu Fidelio de Beethoven redeschide, după război, celebra Staatsopera; atmosfera de gală cosmo­polită e completată cu una strict muzicală, prin reproducerea portativelor cu muzica interpretată.

Dar Popescu îşi dă măsura talentului mai cu seamă în naraţiunea istorică.

Romanul Pasata (1968) are un aer baladesc, descriind pitoresc viaţa de huzur în raiaua Brăilei pe la 1734 într-o succesiune concentrată şi rapidă de capitole, cu intermitenţa specifică serialelor cinematografice, cu episoade de luptă şi răzbunare, cu iubiri pătimaşe şi răpiri haiduceşti. Ştiinţa stilizării arhaizante este demnă aici de A.I. Odobescu.

Alt roman, Pajura cu două capete (1977), narează domnia lui Mihnea Vodă cel Rău şi pune în valoare virtuţile dramatice ale dialogului, îmbinând evocarea istorică documentară cu dinamica ficţiunii epice moderne.

Un prim volum din Critice, intitulat Realităţi şi exigenţe literare (1947; Premiul Academiei Române), adună publicistica militantă a lui Popescu, cronicile sale de întâmpinare, îndeosebi din revista „Cadran”.

Câteva eseuri au fost bine primite de critică: Poezia trubadurilor (1942), Van Dyck (1969), Michelangelo. Vremea, omul, opera (1970).

A tradus din Montesquieu (Scrisori persane), Marivaux (Ţăranul ajuns), Iannis Ritsos etc.

O duzină de romane istorice, terminate sau nu, evoluând narativ de la cucerirea Daciei până la Nicolaus Olahus, au rămas în manuscris.

 Opera

• Poeme, Sighişoara, 1939;
• Alfabet, Bucureşti, 1939;
• Leroi-ler, Bucureşti, 1941;
• Excursie în munţi, Bucureşti, 1941;
• Poezia trubadurilor, Bucureşti, 1942;
• Nici cu gândul nu gândeşti, Craiova, 1943;
• Cu inima în pumni, Bucureşti, 1944;
• Cum a fost cu putinţă, Bucureşti, 1945;
• Se ridică ceaţa, Bucureşti, 1945;
• Critice, vol. I: Realităţi şi exigenţe literare, Bucureşti, 1947;
• Tuturor, Bucureşti, 1948;
• Premieră de gală, Bucureşti, 1957;
• Poeme. 1931-1965, prefaţă de Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1965;
• Paşala, Bucureşti, 1968;
• Adio, Xenia Vilari, Bucureşti, 1969;
• Neobosita laudă, Bucureşti, 1969;
• Nestematele unelte, Bucureşti, 1969;
• Van Dyck, Bucureşti, 1969;
• Michelangelo. Vremea, omul, opera, Bucureşti, 1970;
• Imnuri, Bucureşti, 1971;
• Puterea iubirii, Bucureşti, 1971;
• Ascuns, Bucureşti, 1972;
• Un pitic cât un ibric, Bucureşti, 1972;
• Poeme cu soldaţi, Bucureşti, 1972;
• Zăpezi, Bucureşti, 1973;
• Murmur, Bucureşti, 1974;
• Triumf, Bucureşti, 1975;
• Măiastră, Bucureşti, 1976;
• Pajura cu două capete, Bucureşti, 1977;
• Chiţibuş şi Boroboaţă (în colaborare cu Luminiţa Petru), Bucureşti, 1978;
• Aievea, Bucureşti, 1984;
• Sfetnic de taină, Bucureşti, 1985;
• De din vale de Rovine, Bucureşti, 1986;
• Până la marea cea mare, Bucureşti, 1988.

Traduceri

• Lu Sin, Adevărata poveste a lui Ah-Qui, Bucureşti, 1954;
• Igor Neverly, Amintiri de la „Celuloza”, Bucu­reşti, 1955;
• Alex. Wedding, Chemarea gheţarilor, Bucureşti, 1956;
• Ludwig Renn, Trini, Bucureşti, 1957;
• Montesquieu, Scrisori persane, Bucureşti, 1957;
• Iannis Ritsos, Poeme, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Iannis Veakis);
• Menelaos Ludemis, Un copil numără stelele, Bucureşti, 1959 (în colabo­rare cu Dimos Rendis), Orologiul lumii bătea miezul nopţii, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Iannis Veakis), Zile zbuciumate, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Ian Halliannis);
• Dido Sotiriu, Morţii aşteaptă, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Iannis Veakis);
• Charles Lamb, Eseurile lui Elia, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Luminiţa Petru);
• Marivaux, Ţăranul ajuns, prefaţă de Irina Bădescu, Bucureşti, 1976 (în colaborare

REFERINTE CRITICE:

1987. Streinii, in Timpul, 1 sept. 1939;
      G. Calinescu, Istoria;
      Perpessicius, in Revista Fundatiilor Regale, nr. 1, 1945;
      P. Constantinescu, Scrieri, IV, 1970;
      Al. Piru, Panorama;
      S. Damian, in Romania literara, nr. 6, 1969;
      G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 23, 1969;
      G. Muntean, in Contemporanul, nr. 30, 1969);
      M. Muthu, in Steaua, nr. 6, 1969;
      D. Cristea, in Romania literara, nr. 6, 1971;
      Al. Lungu, in Ateneu, nr. 9, 1972;
      M. Blaga, in Cronica, nr. 42, 1975;
      M. Minculescu, in Romania literara, nr. 32, 1977;
      E. Manu, in Romania literara, nr. 30, 1987;
      T. Vargolici, in Romania literara, nr. 6, 1987.

*

DESPRE OMUL ŞTEFAN POPESCU, VOI REVENI ÎNTR-O POSTARE ULTERIOARĂ.

MAI ESTE DE MENŢIONAT ŞI FAPTUL CĂ ÎN AFARĂ DE FAPTUL CĂ A FOST POET, PROZATOR, ESEIST, TRADUCĂTOR, ŞTEFAN POPESCU A MAI FOST ŞI PICTOR.

RELATEZ O ÎNTÂMPLARE PETRECUTĂ ÎNAINTE DE 1989 (PROBABIL ÎN PERIODA 1986-1987). ÎNTR-O BUNĂ ZI, ÎN CADRUL VIZITELOR MELE ÎN CASA DOMNIEI SALE DE PE STRADA PARFUMULUI 25 DIN BUCUREŞTI (ÎNTRE 1982-1993, FĂCEAM ADESEA DRUMUL CRAIOVA – BUCUREŞTI TUR – RETUR DOAR CA SĂ-L VĂD ŞI SĂ-MI DEA SFATURI CU PRIVIRE LA ACTIVITATEA SCRIITORICEASCĂ), MI-A ARĂTAT O HAINĂ DE PIELE DESTUL DE VECHE ŞI DE UZATĂ PE CARE M-A PUS S-O ÎMBRAC. DUPĂ MAI MULTE INSISTENŢA DIN PARTEA SA (NU SUNT AMATOR DE HAINE ÎMBRĂCATE ANTERIOR DE ALŢII SAU DE HAINE SECOND HAND), AM ÎMBRĂCAT-O. ATUNCI MI-A SPUS CĂ HAINA DE PIELE I-A APARŢINUT LUI LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU. ÎN ACEA SEARĂ AM AFLAT CĂ PARTICIPASE LA ACTUL ISTORIC DE LA 23 AUGUST 1944 ŞI CĂ ÎL CUNOSCUSE FOARTE BINE PE LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU. ÎN TINEREŢEA SA REVOLUŢIONARĂ, ŞTEFAN POPESCU L-A CUNOSCUT CHIAR ŞI PE NICOLAE CEAUŞESCU, CĂRUIA, LA UN MOMENT DAT, I-A OFERIT GĂZDIURE CHIAR ÎN CASA SA DE PE STRADA PARFUMULUI 25. CEAUŞESCU ERA ÎN ACEA PERIOADĂ URMĂRIT DE SIGURANŢĂ PENTRU ACTIVITĂŢI SUBVERSIVE.

ÎNTRE 1982 ŞI 1989, PERIOADA DE TIMP ÎN CARE AM DISCUTAT DESTUL DE DES CU DOMNIA SA, ŞTEFAN POPESCU A FOST FOARTE NEMULŢUMIT DE POLITICA LUI NICOLAE CEAUŞESCU, PE CARE-L CRITICA ORI DE CÂTE ORI PUTEA, ASTFEL CĂ DEVENISE PERSONA NON GRATA ŞI NU MAI ERA PRIMIT NICĂIERI. TREBUIA SĂ AŞTEPTE ANI DE ZILE PENTRU CA VREUN FACTOR DE DECIZIE DE LA „EDITURA MILITARĂ”, ACOLO UNDE A PUBLICAT MAI MULTE CĂRŢI, SĂ-L IA ÎN SEAMĂ. DE FAPT CĂRŢILE APĂRUTE ÎN ACEA PERIOADĂ ŞI ANUME „SFETNIC DE TAINĂ”, „DE DIN VALE DE ROVINE” ŞI „PÂNĂ LA VALEA CEA MARE” (CĂRŢI DESPRE CARE AUTORUL ACESTOR RÂNDURI ARE CUNOŞTINŢĂ) AU FOST CIOPÂRŢITE ÎN CEL MAI URÂT MOD, FIIND CONSIDERATE „SUBVERSIVE”. FIECARE DINTRE CĂRŢI AVEA PESTE OPT SUTE DE PAGINI, DIN CARE AU VĂZUT LUMINA TIPARULUI DOAR VREO TREI SUTE.

CONFIRM ŞI FAPTUL CĂ AVEA ÎN PREGĂTIRE, ÎN ANUL 1994, CÂND L-AM VĂZUT ULTIMA OARĂ, DECI CU UN AN ÎNAINTE DE A PĂRĂSI ACEASTĂ LUME, UN CICLU DE 9 VOLUME, CE CUPRINDEA PERIOADA CUPRINSĂ ÎNTRE DOMNIA LUI MIRCEA CEL BĂTRÂN ŞI EPOCA LUI NICOLAE OHAHUS. NU CUNOSC ÎNSĂ FAPTUL, AFIRMAT ÎN RECENZIA UNOR CRONICARI MAI RECENŢI, CĂ S-AR FI OCUPAT DE PERIOADA CUPRINSĂ ÎNTRE CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI ŞI MIRCEA CEL BĂTRÂN. CELE 9 VOLUME ERAU ÎN DIFERITE STADII DE REDACTARE.

PE ATUNCI (ÎNAINTE DE ANUL 1994) ERA FOARTE DIFICIL PROCESUL DE REDACTARE, ÎNTRUCÂT NU EXISTAU CALCULATOARE. SE FOLOSEA DOAR MAŞINA DE SCRIS, IAR PREŢUL DE COST AL UNEI DACTILOGRAFIERI ERA FOARTE PIPERAT. ŞTIU CĂ ŞTEFAN POPESCU DĂDEA MANUSCRISELE SCRISE DE MÂNĂ UNEI PERSOANE CARE AVEA MAŞINĂ DE SCRIS, AŞTEPTA UNEORI CÂTEVA LUNI PÂNĂ CÂND ACEASTA TERMINA DE DACTILOGRAFIAT TEXTUL, APOI ÎL REVERIFICA, FĂCEA CORECTURILE NECESARE, UNEORI INTRODUCEA PASAJE NOI, SCOTEA ALTELE, APOI ÎL TRIMITE DIN NOU LA DACTILOGRAFIAT. UNEORI PROCESUL DE DACTOLIGRAFIERE SE REPETA DE PATRU – CINCI ORI. CEEA CE COSTA O GRĂMADĂ DE BANI. A FOST UN EFORT CONSIDERABIL. LA ŞTEFAN POPESCU AM VĂZUT PENTRU PRIMA OARĂ ARHIVA UNUI SCRIITOR ŞI MODUL SĂU DE LUCRU; AVEA MII DE FIŞE FORMAT A 4 SAU, UNEORI, A 5 (TEANCURI DE O JUMĂTATE DE METRU PENTRU FIECARE ROMAN) SCRISE DE MÂNĂ, REFERITOARE LA EPOCA ÎN CARE SE DESFĂŞURA ACŢIUNEA; NOTA CÂND INTERVINE UN PERSONAJ ÎN ACŢIUNEA ROMANULUI SAU CÂND IESE, CE GUST AVEA UN TIP DE VIN CE SE BEA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA DE EXEMPLU, CE GUST AVEA UN TIP MÂNCARE, ŢINUTA PERSONAJELOR, EVENIMENTELE ISTORICE IMPORTANTE ETC ETC. ŞTEFAN POPESCU ERA ŞI PICTOR, DAR NU ŞTIU CE S-A ÎNTÂMPLAT CU PICTURILE ŞI CU MANUSCRISELE SALE.

ŞTEFAN POPESCU A FOST UN OM AL EFORTURILOR NOBILE. DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN LINIŞTE ŞI PACE!

PS – ŞTEFAN POPESCU AVEA UN MOTTO SCRIS CU CARIOCA NEAGRĂ PE O HÂRTIE PUSĂ LA VEDERE PE BIROU: „AICI SUNT EU, UN SOLITAR, CE -AM PLÂNS MEREU ŞI-AM RÂS AMAR! (CRED CĂ E O STROFĂ DIN GEORGE BACOVIA, PROBABIL DIN „PLUMB”) MI S-A PĂRUT FOARTE TRIST. EL M-A ÎNVĂŢAT CĂ TREBUIE SĂ LINGI FARFURIA CU O BUCATĂ DE PÂINE LA FINALUL MESEI; ASTA ÎNVĂŢASE ÎN PUŞCĂRIE; A FOST DEŢINUT POLITIC PE TIMPUL LUI CAROL AL II-LEA ŞI PE TIMPUL LUI DEJ; APOI A FOST REABILITAT PE TIMPUL LUI CEAUŞESCU, DUPĂ CE STĂTUSE ÎNTR-UN LAGĂR DE „RABILITARE”.