În ultimul sfert de mileniu Insula Paştelui a primit foarte multe nume ― navigatori, călători, oameni de ştiinţă, arheologi şi etnografi, profesionişti şi amatori au poreclit-o: Insula Giganţilor, Insula Singurătăţii, Insula Tăcerii, Insula Urechilor Lungi, Spărgătoarele de Valuri, Insula Dezolării, Insula Vânturilor, iar locuitorii ei îi spun Matakiterani şi Te pito no te Henu, adică Buricul Pamântului.

Situată în plin ocean, la 2.600 mile de Tahiti (Arhipelagul Societăţii) şi 2.700 de Valparaiso (Chile), are a formă triunghiulară cu laturile de 16, 18 şi 24 kilometri, şi o suprafaţă de circa 118 kilometri pătraţi şi este în întregime vulcanică. Pe insulă trăiesc 1.000 de locuitori care vorbesc polineziana şi 40.000 de oi aparţinând administraţiei chiliene ― cu trei veacuri în urmă populaţia era apreciată la 4.000-5.000 locuitori şi pe insulă nu se afla nici un animal domestic.

Tainele Insulei Paştelui se grupează în jurul a trei obiective: mormintele acoperite cu platforme şi numite Ahu, dintre care unele datează dintr-o epocă foarte depărtată şi conţin schelete ale unor indivizi aparţinând unei populaţii dispărute de pe insulă; statuile gigantice, unele cântărind peste 20 tone, fără picioare, cu chipuri prelungi, mărturii ale unei arte rafinate; tăbliţele cu scriere rongo-rongo, până astăzi nedescifrată ― singura scriere găsită în mulţimea insulelor care formează Polinezia (ultimul cunoscător al acestei scrieri a murit în 1914, în timp ce pe insulă se afla o expediţie etnografică britanică).

Ahu-rile sunt destul de numeroase; până astăzi s-au descoperit peste două sute şaizeci, mare parte dintre ele având câte o statuie ― moai în denumirea locală ― în chip de monument funerar. Cavourile şi platformele cele mai impunătoare, pakeopa, aparţin unei epoci foarte depărtate şi sunt situate în apropiere de ţărm.

Cât priveşte acest cataclism, asupra lui nu există nici urmă de îndoială ― mărturie stau grămezile de cenuşă şi de lavă împietrită care învelesc coastele vulcanului Rano-Raraku; ba este chiar probabil că în regiune au avut loc două asemenea cataclisme, la un interval de timp nu prea mare. Ciudat este şi caracterul deşertic, dezolant, al peisajului în care se ridică statuile cu aspect straniu, cu feţele lor prelungi şi buzele subţiri, cu capetele acoperite de curioasele pălării cilindrice. Totul este nemişcat, împietrit, mort ― aspect cu atât mai nefiresc cu cât, după cum se ştie, pantele vulcanilor sunt în general roditoare, generatoare de vegetaţie: în jurul vulcanului Etna, de pildă, se întind livezi de lămâi, portocali şi măslini, printre cele mai fertile ale Siciliei, iar pantele Vezuviului şi ale vulcanului Pico din Azore sunt acoperite de podgorii.

Nu este exclus ca aspectul dezolant de vegetaţie al Insulei Paştelui să se datoreze efectelor pustiitoare ale tsunami-urilor din această regiune supusă seismelor; în 1960, după cutremurul din Chile, asupra Insulei Paştelui s-au năpustit trei asemenea valuri seismice, care au acoperit uscatul pe o adâncime de 600 metri, răsturnând cele cincisprezece statui, printre cele mai frumoase, aflate pe ahu-ul Tonga Riki ― statui măsurând 7―9 metri şi cântărind 20―30 tone. Unii dintre aceşti uriaşi au fost târâţi pe o distanţă de o sută de metri şi sfărâmaţi, alţii s-au răsturnat doar, întinşi pe spate, cu ochii mari, deschişi spre cer…

Transportul statuilor, unele cântărind peste 30 tone, este încă o chestiune controversată.

Marea majoritate a cercetătorilor arheologi şi etnografi, care au întreprins studii în cadrul diferitelor expediţii pe Insula Paştelui, sunt de părere că pe acest petec de pământ izolat a trăit cândva o populaţie străveche ― probabil sculptorii primelor platforme acoperite cu statui, ale acelor pakeopa ― care, la un moment dat, a dispărut din motive necunoscute. O emigraţie în masă? O epidemie? Un uragan pustiitor? O erupţie catastrofală a lui Rano-Raraku?

Fapt este că, populaţia polineziană ― ai cărei urmaşi sunt pascuanii ce trăiesc astăzi pe insulă ― a sosit aici relativ târziu, se pare că în migraţii cuprinzând două etape, în secolele XII şi XIII e.n.; ei sunt de un alt tip antropologic decât vechii locuitori.

Polinezienii veniţi în prima etapă ― tradiţia îi numeşte „urechile-lungi”, deoarece aveau obiceiul sa-şi lungească urechile ― au fost exterminaţi de cei veniţi în etapa a doua (sub conducerea eroului legendar Hotu-Matua) după ce convieţuisera mai mult sau mai puţin paşnic vreme de aproximativ 350 ani. „În orice caz”, este de părere Francisc Mazière, „datele delimitează o certitudine: cele două migraţii au fost polineziene, dar ele nu ne arată, în nici un fel, ce s~a petrecut înainte, cine au fost oamenii care au sculptat statuile aparţinând primului stil.

În anii ‘50, faimosul explorator Thor Heyerdahl a lansat o ipoteză conform căreia locuitorii Insulei Paştelui proveneau din America de Sud, cel mai apropiat continent. Pentru a-şi susţine teoria, Heyerdahl a lansat o expediţie spre Polinezia la bordul lui Kon-Tiki, o plută primitivă din lemn de balsa, numele său fiind o altă denumire sub care era cunoscut zeul-soare din cultura Inca, Viracocha.

Expediţia Kon-Tiki a pornit pe 28 aprilie 1947 din portul peruan Callao, ajungând în 101 zile în atolul Raroia din arhipelagul Tuamotu, aflat la 6.980 de kilometri distanţă. Expediţia a demonstrat că aceste plute primitive erau suficient de bune pentru a permite oamenilor să ajungă pe Insula Paştelui pornind din America de Sud.

Ipoteza lui Thor Heyerdahl contrazicea însă teoria susţinută de numeroşi alţi oameni de ştiinţă, care considerau mai probabil ca Insula Paştelui să fi fost populată de oameni veniţi dinspre vest, din Polinezia. Deşi majoritatea datelor arheologice şi lingvistice îl contraziceau pe Heyerdahl, ipoteza sa a continuat să fie luată în considerare. Timp de decenii a fost imposibilă descoperirea unor dovezi care să încline balanţa în favoarea unei teorii, însă recent acest lucru a fost posibil datorită analizelor genetice moderne.

Analizând ADN-ul extras din scheletele descoperite pe Insula Paştelui, oamenii de ştiinţă au descoperit un marker genetic unic, ce există doar în ADN-ul oamenilor din Polinezia. Această descoperire a reprezentat dovada fermă că cei ce au colonizat Rapa Nui au fost descendenţii marinarilor polinezieni, Insula Paştelui fiind cel mai estic teritoriu cucerit de aceşti extraordinari navigatori.

Datarea cu carbon a indicat că polinezenii au colonizat Insula Paştelui în jurul anului 1200 e.n. Cu timpul, civilizaţia de aici s-a dezvoltat cu ajutorul pescuitului şi al agriculturii, în perioada sa de vârf insula găzduind 12.000 de persoane, de trei ori mai multe decât astăzi.

apud: Horia Matei – Enigmele Terrei, descoperă.ro etc