CRUCILE DE PE DEALUL AMARADIEI

ISTORIA SE REPETĂ

Nu se cunoaşte cu exactitate istoria satelor ce formează actualmente comuna Goieşti şi a Drumului Muntenilor în perioada antichităţii târzii şi a începutului de Ev mediu. Este însă cert că satele au continuată să existe în aceleaşi vetre, din moment ce, în chiar prima parte a perioadei în care încep să apară documentele scrise, ele sunt prezente în hrisoave. Documentele din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi din primii ani ai secolului al XVII-lea, evidenţiate de doi istorici olteni, Dinică Ciobotea şi Vladimir Osiac în lucrarea Istoria unor sate de pe Valea Amaradiei, înfăţişează personaje „de mare vază în centrul Olteniei, participante la acte de vânzare cumpărare sau în calitate de boieri – martori la judecăţile domneşti. Aceasta presupune că respectivii oameni din Goieşti erau mari propietari de pământ” (12).

Astfel, două hrisoave, citate de cei doi istorici, unul din 1577, celălalt din anul 1596, pomenesc satul Goieşti, atunci când mai mulţi „megieşi, buni şi bătrâni” din sat participă în calitate de martori la încheierea unor tranzacţii cu ocini pe Valea Amaradiei. Localitatea Goieşti figurează, pentru prima oară, sub acest nume, într-un document emis de marele ban al Craiovei, Dobromir la data de 28 iulie 1577, în care apare Tişca, vătaf de Goieşti, ca martor la vânzarea unor ocini din Lipov. Un alt hrisov, eliberat de data aceasta de domnitorul Radu Şerban în anul 1603, aminteşte câteva persoane de vază din Goieşti şi împrejurimi: „Stan Grecul din Mileşti şi Devul şi Borde din Goieşti şi Stanciul Laioteşti”. (12)

Încă din anul 1546, două sate învecinate cu  comuna Goieşti, şi anume Mileştii de sus şi Mileştii de jos apar într-un hrisov al domnitorului Mircea Ciobanu, care confirmă faptul că ocina ajunsă în stăpânirea unui boier pe nume Toader, a fost cumpărată de la o persoană pe nume Negoit, care la rândul său o avea moştenită.

De altfel, domnitorul Mircea Ciobanul, care a avut trei domnii scurte între anii 1545 şi 1559, a excelat prin tranzacţii comerciale mai mult sau mai puţin dubioase şi prin asasinate în masă, el fiind cel care a condus persecuţia şi apoi distrugerea celei mai vechi familii boiereşti din Oltenia, familia Craioveştilor. Domnitorul Mircea Ciobanul a fost căsătorit cu Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareş. I se spunea ciobanul pentru că făcea negoţ cu oi în folosul Înaltei Porţi de la Constantinopole. De-a lungul sângeroaselor sale domnii efemere, Mircea Ciobanu s-a zbătut foarte mult pentru a accede la pământurile boierilor Craioveşti (şi nu numai), răspândite prin toată Oltenia, judecându-se mult timp, uneori prin interpuşi, pentru a le obţine. Iar când tranzacţiile cu terenuri nu au mers, a recurs la asasinate, el fiind cel care a ucis fără să clipească zeci de boieri; cei mai mulţi, circa 47, au fost ucişi din porunca sa, de teama de a nu fi trădat, în anul 1552, în ajunul unei bătălii cu un pretendent la domnie, bătălie pe care a şi pierdut-o.

Începând cu epoca lui Mircea Ciobanu istoria Goieştiului se identifică cu drama luptei locuitorilor autohtoni, în mare parte moşneni, adică ţărani liberi, pentru păstrarea propriilor lor pământuri (denumite în limbajul vremurilor de atunci „ocini”, termen pe care-l vom folosi în continuare); pământuri, pe care, datorită fiscalităţii excesive, de-a lungul secolelor ce au urmat, le-au pierdut aproape în totalitate, în folosul unor potentanţi ai vremii pripăşiţi prin aceste locuri.

Dacă, iniţial, satul Goieşti era format aproape în excusivitate din moşii independente, iar locuitorii erau moşneni, structura economică şi socială s-a modificat radical de-a lungul timpului. În câteva sute de ani, din proprietari, goeştenii au ajuns clăcaşi pe propriile lor terenuri, adică „rumâni”. Faptul că, în zorii istoriei, satul era format din moşii independente, fiecare moşie fiind condusă după străvechile principii gerontocratice de câte un moş secondat de un „sfat al oamenilor buni şi bătrâni”, a fost confirmat într-un mod cât se poate de explicit de documentul din anul 1577, citat anterior, după care mai mulţi „megieşi, buni şi bătrâni” participă în calitate de martori la încheierea unor tranzacţii cu ocini pe Valea Amaradiei. Unii dintre autohtoni se numeau pe ei înşişi chiar şi cu titulatura străveche de „cneji”.

Cu timpul însă, aşa cum a fost menţionat, datorită fiscalităţii excesive impuse de domnitorii care cumpărau tronul de la Constantinopole pe bani grei, dar şi datorită lăcomiei boierilor şi potentaţilor vremii, proprietarii autohtoni au fost obligaţi să vândă parcele din ocinile proprii sau chiar ocinile integrale pentru a putea supravieţui.

În satul Goieşti, prima mare vânzare de ocini datează din anul 1605, fiind confirmată printr-un act de către voievodul Radu Şerban. Beneficiar a fost logofătul Petru, care a cumpărat mai multe ocini de la oamenii locului. Documentul specifică faptul că autohtonii menţionaţi „au vândut mai sus spusele ocine din a lor voie şi cu ştirea tuturor megieşilor şi din sus şi din jos şi dinaintea domniei mele” – adică a voievodului Radu Şerban (14).

Unii dintre cei care au vândut ocinele lui Petru logofăt în anul 1605 au devenit oameni liberi, dar alţii au devenit clăcaşi; astfel, din „moşneni” şi „cnezi” au devenit „rumâni”. Evident, nu după mult timp, Petru logofăt a pretins stăpânire asupra rumânilor şi cnejilor ce-şi vânduseră pământul, mai mult decât era necesar, încălcându-şi cuvântul. Sătenii s-au ridicat şi au intentat un proces, dar judecata voievodului, printr-un nou hrisov datat 1612, a fost simplă: rumânii sunt ai lui Petru logofătul, care era îndemnat „să-şi ţie rumânii şi să-i lucreze tot lucrul”. (14)

Procesul a continuat pe parcursul a aproape opt ani, astfel că s-a ajuns, în 1620, la o nouă judcată în faţa noului voievod, pe nume Gavrilă Movilă. „Şi aşa pârau acei mai sus numiţi rumâni în faţa domnitorului Gavrilă Moghilă (Movilă) cum că nu s-au vândut lui Petru logofătul cu toată moşia lor rumâni, ce au fost vândut numai priloagele în câmpu, şi cum că ei n-au mai fost rumâni până acum” (op. cit. pag. 78). Deşi Petru logofătul murise între timp, sătenii au pierdut procesul din nou.

În primele patru decenii ale secolului al XIX-lea, moşia satului Goieşti a fost proprietatea slugerului Ioan Băluţă, cel despre care se spune că a construit şi o biserică, fapt consemnat în catagrafiile din anii 1828, 1931, 1837. După decesul slugerului Băluţă, moşia satului Goieşti a ajuns pe mâna lui chir Iancu Valiadis care a arendat-o unor persoane.

Acelaşi proces s-a produs şi în satele învecinate: Mileşti, Mălăieşti, Adâncata, Muiereni, Cruci etc. De exemplu, la Mileşti, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sătenii nu au putut să-şi păstreze moşiile în stăpânire proprie, aşa cum fusese până atunci. Dintre cei care au încercat să reziste boierilor au fost moşii satului Mileşti, Roşca şi Focşa. „O altă parte dintre săteni, care stăpâneau pe principii de drept megieşeşti, datorită nevoilor fiscale şi-au vândut părţile de moşie.” (14)

Aşa s-a ajuns ca, la Mileşti, datorită obligaţiilor fiscale foarte mari, o parte dintre moşneni să vândă terenuri boierilor Buzeşti, după cum specifică un hrisov de pe timpul lui Mihai Viteazul, datat 1598. Ulterior, pe la 1640, stăpân peste Mileşti a ajuns un oarecare Danciu Milescu din Pârâieni (Danciu Pârâianu ot Mileşti).

Evenimente copiate parcă la indigo s-au produs în toate celelalte sate goieştene, la Mălăieşti, dar şi la Cruci, care la începutul secolului al XVII-lea a aparţinut lui Preda Spătaru, nepotul lui Preda Buzescu.

Reforma agrară din 1864, iniţiată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a reglementat după multe secole de oprimare situaţia populaţiei autohtone. Astfel, la Mileştii de sus au fost împropietăriţi cu pământ 115 clăcaşi, iar în satul Goieşti au fost împropietăriţi peste 300 de clăcaşi.

Concluzia este foarte clară şi nu are nevoie de prea multe comentarii: în zona Amaradiei, pe o suprafaţă foarte mică, datorită condiţiilor prielnice, specifice văilor unor râuri, terenului bun şi apropierii de un centru administrativ, economic şi bisericesc important precum este Craiova, s-au dezvoltat şi au continuat să existe un număr foarte mare de sate – peste 40; printre acestea, evident, se numără şi Goieştiul. Incă din străvechime, pământurile din aceste sate erau în proprietatea moşnenilor, a ţăranilor liberi; unii dintre ei aveau chiar titulatura de cnezi, aşa cum apare în documentele vremii. Datorită fiscalităţii excesive, de la un moment dat, moment situat undeva în jurul anului 1570, moşnenii au început să-şi vândă pământurile, devenind sclavii potentaţilor vremii. Ei au devenit „rumâni”, clăcaşi pe fostele lor pământuri. Situaţia a fost parţial remediată în urma reformei agrare a lui Alexandru Ioan Cuza, parţial remediată după Războiul de Independenţă din anii 1877-1878, parţial remediată după răscoala din anul 1907 şi după reîntregirea din 1818.

În urma colectivizării forţate, realizate după lovitura de stat comunistă sprijinită de URSS, din 30 decembrie 1947, care a dus la abdicarea regelui aflat în acel moment pe tronul Regatului României, Mihai I, pământul a trecut în proprietatea unui stăpân abstract: statul comunist.

După lovitura de stat din anul 1989, s-a revenit la restituirea pământului urmaşilor celor ce l-au deţinut de drept, cândva, încă din străvechime.

Din păcate, în prezent, istoria pare a se repeta, oare pentru a câta oară ?

Iarăşi potentaţi ai vremii, în bună parte străini, cumpără pământ de la cei ce-l deţin şi nu prea ştiu ce să facă cu el; iarăşi autohtonii, prin vânzarea pământului ce le-a aparţinut de drept din moşi-strămoşi, sunt pe cale de a-şi pierede din nou avutul şi libertatea, doar pentru a munci „pe bani mulţi” în ţările „civilizate” din vestul Europei sau de aiurea. La orizont se adună iarăşi vremuri tulbur

i.