ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI

POTOPUL

Împărţirea celui de-al patrulea ciclu în mai multe perioade este întrucâtva relativă, dat fiind faptul că în stabilirea bornelor temporale au fost alese evenimente cu impact deosebit în istoria cunoscută a umanităţii.

Aşa cum a fost reliefat, prima perioadă a celui de-al patrulea ciclu s-a desfăşurat de la reinfuzarea energiei de viaţă prin intermediul Duhului Sfânt, până la noua reinfiltrare a răului, fiind o repetare a Veacului fericit din ciclul al treilea. A doua perioadă s-a desfăşurat de la reinfiltrarea răului până la potopul din vremea lui Noe.

Începând cu a doua perioadă s-au întrupat masiv în lumea materială oamenii proveniţi din haos – oameni care trăiseră în ciclul al treilea şi în ciclul al doilea. Oamenii din această categorie erau diferiţi de oamenii cu spiritul pur ce fuseseră atraşi la întrupare de Primordialii luminii – Copiii lui Dumnezeu. Oamenii cu spiritul pur, care nu aveau o experienţă anterioară de viaţă (nu aveau reîncarnări anterioare), erau la fel de naivi ca şi strămoşii lor care au trăit în prima parte a ciclului anterior, când răul încă nu se infuzase în creaţie. În schimb, oamenii care se reîncarnaseră aveau o experienţă de viaţă şi de rebeliune îndelungate, acumulate de-a lungul întrupărilor anterioare; cunoscuseră toate formele decăderii, astfel că erau virusaţi până în măduva “oaselor” – mai precis a duhului. Pentru oamenii din această categorie nu a fost prea greu să corupă bună parte dintre spiritele pure ce abia intraseră prin Poarta alfa. Chiar dacă la oamenii care s-au reîntrupat din haos experienţa decăderii era foarte îndelungată, iar la cea a spiritelor pure era extrem de scurtă, cu timpul, aceştia din urmă s-au comportat mai rău decât era de aşteptat. În scurt timp, toţi au început să se comporte la fel de rău, nici nu se mai ştia cine sunt unii şi cine sunt alţii. Toţi au devenit o apă şi un pământ: virusaţi şi căzuţi în materie. Prin ambele grupări, răul s-a reinfuzat adânc în natură.

Rezultatul reinfuzării răului în natură a fost dramatic. În aproximativ zece generaţii de la primul spirit pur care s-a manifestat în disonanţă cu Ordinea cosmică, mediul paradisiac din Evul de aur s-a deteriorat, iar procesul densificării materiei s-a accentuat. Din mediul paradisiac de la începutul ciclului nu a mai rămas nici măcar amintirea. Mediul terestru arăta ca în epoca de apogeu a răului din ciclul al treilea. S-au format iarăşi regate ale răului în palierul cuantic material. S-au deschis iarăşi găurile de vierme, iar Primordialii întunericului (din prima şi a doua generaţie) s-au manifestat iarăşi la nivelul planului cuantic material, continuând să facă ceea ce au început în ciclul al treilea. Nu mai conta faptul că se scursese atât de puţin timp de când, sub impulsul de Viaţă al Duhului Sfânt, pământul renăscuse. Indiferent dacă făceau parte din categoria fostelor spirite pure sau din categoria celor reîntrupaţi din haos, oamenii obişnuiţi erau racolaţi … vii sau morţi de Primordialii întunericului. Cei vii erau făcuţi sclavi în lumea materială. Cei morţi erau la fel de folositori în iad, unde deveneau umbre lipsite de conştiinţă şi de energie. Toţi erau la fel de morţi, fie că erau întrupaţi în lumea materială, fie că se aflau în iad. Viaţa veşnică devenise un deziderat mult prea îndepărtat.

O catastrofă nu vine niciodată singură astfel că, spre finalul celei de-a doua perioade a celui de-al patrulea ciclu, Celor întunecaţi, în frunte cu Primordialii întunericului le-a venit iarăşi ideea nebunească de a crea un nou imperiu universal al răului în palierul material, precum în ciclul al treilea. Rezultatul a constat într-o nouă înfruntare de dimensiuni globale, cunoscută sub numele de potop. Potopul poate fi considerat al treilea mare război al cerului. Primul mare război al cerului a avut loc la finalul ciclului al doilea, iar al doilea război al cerului a pus capăt celui de-al treilea ciclu al cosmosului.

Potopul este înţeles în ziua de astăzi doar ca o mare revărsare de ape; totuşi, în răstimpul potopului s-au produs la nivelul subtil al pământului evenimente dramatice în care au fost antrenate fiinţe spirituale : îngeri din Ierarhia Luminii, îngeri căzuţi, Primordiali ai întunericului, spirite ale naturii etc. În răstimpul potopului, fiinţele întunecate, cei răi, în frunte cu Primordialii întunericului (zeii) şi cu îngerii căzuţi conduşi de Lucifer, s-au înfruntat cu îngerii din categoria Fiilor Luminii, conduşi, ca întotdeauna, de Îngerul Mihail. Fiii Luminii şi Fiii întunericului s-au înfruntat atât ca energii, cât şi sub formă umanoidă. La această înfruntare nu au participat oamenii întrupaţi, care, de această dată, au fost atât spectatori, cât mai ales victime.

Potopul a avut aşadar un aspect material şi un aspect spiritual. La nivel material a plouat fără încetare patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi – aşa cum menţionează Vechiul Testament. “În anul al şase sutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor. Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”. (Geneza Cap 7; 11-12)

Într-un cuvânt, s-au dezlănţuit stihiile. Durata totală a potopului a fost, după cum indică unele surse biblice, de o sută cincizeci de zile; această durată este socotită din momentul în care Noe a urcat pe arcă şi până în momentul în care a coborât. Însă la nivel spiritual, invizibil percepţiei normale, în răstimpul potopului s-au desfăşurat evenimente extrem de dramatice: oastea Îngerului Mihail a pătruns în forţă pe la Polul Nord al Pământului şi s-a infuzat în materie (ca energii), atacându-i pe cei întunecaţi la nivelul tuturor elementelor: focul de sus s-a luptat cu focul din adâncuri, apa din cer s-a luptat cu apa coruptă de pe pământ, aerul pur cu aerul impur, pământul a fost răvăşit. În elementele fizice corespondente, spiritele bune ale naturii s-au luptat cu spiritele rele ale naturii, spiritele naturii de apă s-au înfruntat cu cele rele, spiritele naturii de aer s-au înfruntat cu spiritele rele de aer, îngerii cei buni s-au înfruntat cu îngerii căzuţi. Acesta a fost potopul la nivel spiritual. Potopul poate fi considerat al treilea mare război al cerului, întrucât pe toată durata lui s-au înfruntat pe de-o parte Fiii Luminii, iar de cealalată parte Fiii întunericului.

Potopul a pus capăt celei de-a doua perioade a celui de-al patrulea ciclu. În decursul potopului, tot ce se afla la nivelul lumii materiale a fost inundat. Spre deosebire de marea disoluţie, când palierul cuantic material a intrat în stare de nemanifestare datorită absenţei Duhului Sfânt, Cel ce conferă Viaţă la tot ce există, în decursul potopului mediul fizic a fost acoperit cu ape. Cu excepţia lui Noe şi a celor de pe arcă, toate fiinţele omeneşti surprinse în palierul cuantic material şi-au găsit sfârşitul la potop. Trupurile lor s-au înecat, duhurile au fost eliminate de pe scena lumii, iar spiritele au fost absorbite în Lumea fără formă. Au supravieţuit, ca de obicei, doar fiinţele omeneşti care se aflau (decorporate) în haos, în iaduri, în lumea eterică, în Centrele de putere, în regatul morţilor vii şi în regatele zeilor din văzduh (supravieţuitorii au fost aceiaşi ca şi la sfârşitul ciclului al treilea).

Această ultimă afirmaţie pare a contrazice în mod flagrant textul Vechiului Testament. Doar în mod aparent însă, iar pentru a argumenta în mod corespunzător această afirmaţie trebuie făcut recurs chiar la textul Vechiului Testament. Textul Vechiului Testament, Geneza capitolul 7, versetele 19-23, este foarte limpede, astfel că nu lasă loc unei interpretări alternative: “Şi-atât de mult s-au înstăpânit apele pe pământ, încât toţi munţii cei înalţi care erau sub cer s-au acoperit; cu cincisprezece coţi s-a ridicat apa deasupră-le şi toţi munţii cei înalţi s-au acoperit. Şi a murit tot trupul ce se mişca pe pământ: păsările, dobitoacele, fiarele, toate vietăţile ce mişună pe pământ, şi toţi oamenii; toate cele ce aveau în nări suflare de viaţă, toate cele ce erau pe pământ uscat, toate au murit. Şi s-a stins toată fiinţa ce se afla pe faţa-ntregului pământ, de la om pân-la dobitoc şi pân-la târâtoare şi pân-la păsările cerului, toate s-au stins de pe pământ; şi n-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie.” (Vechiul Testament, Geneza, capitolul 7, versetele 19-23)

Textul Vechiului Testament trebuie citit ad litteram şi interpretat ca atare; după cum se poate remarca, Vechiul Testament se referă în exclusivitate la palierul cuantic material şi la trupurile fizice ale vieţuitoarelor, inclusiv ale oamenilor. Nu se referă la alte niveluri sau paliere cuantice ale cosmosului; nici nu le ia în considerare. (…”Şi a murit tot trupul ce se mişca pe pământ: păsările… Şi s-a stins toată fiinţa ce se afla pe faţa-ntregului pământ …”).

Mai trebuie menţionat că prima carte a Vechiului Testament, Geneza, menţionează doar în mod laconic existenţa oamenilor cerului, pe care-i denumeşte fii ai lui Dumnezeu: “Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. (…) Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume”. (Vechiul Testament, Geneza, Cap 6; 1-4)

 Şi, într-adevăr, aşa este: oamenii cerului sunt fii direcţi ai lui Dumnezeu, întrucât Dumnezeu i-a creat în mod direct, după chipul şi asemănarea Sa. La rândul lor, oamenii pământului pot fi consideraţi nepoţii lui Dumnezeu. Fragmentul din Geneza marchează chiar momentul în care (unii dintre) fiii lui Dumnezeu (oameni ai cerului) s-au împreunat cu fiicele oamenilor pământului, deschizând astfel noi linii genealogice. Primele progenituri ale fiilor lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor pământului au fost “vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume”, adică cei care au săvârşit fapte eroice şi al căror nume s-a păstat în memoria colectivă o lungă perioadă de timp.

Geneza mai precizează, la fel de laconic, fără explicaţii suplimentare, că în perioada în care fiii lui Dumnezeu s-au împreunat cu fiicele oamenilor, pe pământ existau uriaşi. În capitolele următoare, Geneza nu mai precizează care a fost destinul fiilor lui Dumnezeu, după cum nu precizează nici care a fost destinul vitejilor rezultaţi din împreunarea acestora cu fiicele oamenilor pământului. Doar cu privire la uriaşi Geneza oferă informaţii clare: uriaşii, care au devenit din ce în ce mai răi, au pierit la potop.

De fapt, potopul a pus capăt unei epoci. Geneza afirmă că la nivelul planului cuantic material, în trup fizic aşadar, au supravieţuit potopului doar persoanele care s-au refugiat pe arcă, în frunte cu Noe. Patriarhul Noe primise în prealabil poruncă de la Domnul Dumnezeu să construiască o arcă pentru a se salva de potop, împreună cu “casa” sa. “Casa” lui Noe a fost formată din soţia sa, din cei trei fii – Sem, Ham şi Iafet – şi din soţiile lor. Pe arcă, la porunca Domnului Dumnezeu, Noe a adunat selectiv principalii reprezentanţi ai florei şi faunei de atunci. Vechiul Testament mai specifică şi faptul că prin Noe s-a perpetuat sămânţa umanităţii celei vechi, iar prin cei trei fii ai săi (Sem, Ham şi Iafet) a fost întemeiată o nouă seminţie de oameni – seminţia postdiluviană.