În memoria tatălui meu,

scriitorul

George Gănescu

(16.05. 1936-18.11. 2015)

În definitiv, ce poate fi mai plăcut decât somnul, decât uitarea aceea care încheagă toată fiinţa într-un punct, într-unul singur, în abandonare şi nefiinţă?
Da, experimentaţi Ideea care devine. Treceţi acum în eternitate… Iar Ideea care mi-a încolţit în minte – idee ce ar fi rămas neconcretizată, dacă disperarea n-ar fi concentrat în ea toată potenţialitatea fiinţei mele – a devenit acum realitate şi este pe cale să anuleze un simbol al forţelor distructive. (MISIUNEA)

  GEORGE GĂNESCU

PET MORRIS,DETECTIV PARTICULAR

Apelul telefonului zbârnâia, mai să intre în rezonanţă cu tăblia noptierei. A spulberat metrii cubi de linişte din camera de dormit şi s-a repezit cu furie în urechea stângă. M-am întors atunci pe partea cealaltă, dar clinchetul clopoţelului mi-a asaltat, cu aceeaşi intensitate, timpanul drept. Cu un oftat, m-am ridicat în şezut, în vreme ce pleoapele – atrase în jos de ultimele plăsmuiri ale zeului Morfeu – încercau să se întredeschidă. După ce am clipit de câteva ori, mi-am deplasat privirea spre fereastră. Nu mi s-a părut a fi o oră rezonabilă pentru a trezi din somn o persoană truditoare şi respectabilă..

Am ridicat, totuşi, receptorul şi am emis, ostentativ, un căscat sonor.

– Hello, Pet, eşti pe recepţie?

Vocea, venită parcă din cealaltă lume, îmi era ciudat de familiară.

– Bineînţeles! Precum o centralistă dintr-o unitate de pompieri.

Când sunt trezit brusc, mai ales dimineaţa, devin o fiinţă eminamente sarcastică şi mă exprim ca atare.

Laddy a reluat sec, aproape la fel de sec precum fundul unui puţ arid din deşertul Saharei sau din oricare alt deşert de pe Terra.

– Am nevoie de tine! Nevoie urgentă! Vino cât poţi de repede, în Hot City! Repet: cât poţi de repede!

Am aprins becul veiozei şi m-am uitat la ceas. Puţin trecut de ora cinci. Era, orice aţi spune, cam ţăcănit amicul ăsta al meu, Laddy Romack, dacă-mi cerea să mă transform, hocus-pocus, în navetă spaţială.

– Ascultă, omule, noaptea trecută ai tras o beţie straşnică, iar acum te lupţi cu mahmureala. Ai uitat câţi kilometri ne despart?

Tonul uscat s-a transformat într-unui imperativ, nerăbdător.

– Pet, bagă bine la cutiuţă! Sunt în pericol de moarte! Iar dacă asta nu-ţi spune nimic, atunci apelez oficial la „Agenţia de detectivi Morris şi Markham”. Te angajez! Din momentul ăsta eşti plătit din buzunarul meu. Mă găseşti acasă: Flowers Street, 24A. Ai plecat?

Telefonul a redevenit mut, precum o femeie care se admiră în oglindă. Mi-am frecat ochii cu dosul palmelor şi, după ce mi-am adus genunchii la piept, am zvâcnit în sus şi m-am desfăşurat pe verticală – aproape un metru şi optzeci şi cinci,  fară pantofi şi ciorapi.

Ajuns în picioare, mi-am scuturat capul de plăsmuirile nopţii, am sărit peste duş, breakfast şi bărbierit, şi-am aruncat câteva lucruri de schimb într-o valiză. Când am luat loc în Falcon, eram încă buimac. Am trecut pe la birou pentru a-i lăsa un mesaj lui Ted Markham. Asociatul meu era plecat în căutarea unui mire care dispăruse în noaptea nunţii. De regulă, primeam solicitări pentru găsirea unor mirese – cazuri în care Ted investea energie şi talent. Pentru miri avea însă un interes foarte scăzut, spunea că nu-i plac bărbaţii laşi sau nehotărâţi. El era burlac. I-am lăsat câteva rânduri, la repezeală, pe un blocnotes sprijinit de telefon. Ted avea oroare de hârtii, credea că toate sunt facturi sau prospecte publicitare şi avea tendinţa sa le arunce. Rareori controla ce arunca.

M-am reîntors în Falcon. După ce am pornit motorul, m-am gândit că ar fi fost bine să-i telefonez lui Romack, pentru a-lanunţa că sunt în drum spre el. Că am primit, adică, să fiu angajat pentru…încă nu ştiam pentru ce. Tonul său mă intrigase, dar nu mă neliniştise. Laddy Romack era un tip cam extravagant, câteodată se comporta de-a dreptul bizar. Poate doar i se năzărise că ar vrea cineva să-l omoare. Poate că văzuse prea multe filme poliţiste în ultima vreme. Avea o imaginaţie bogată. Nu era însă exclus să-mi spună adevărul. Oricât ar fi fost el de ciudat uneori, nu era genul „alarmist”. Şi nici genul „fricos” nu era.

În ultimii ani, ne văzusem de puţine ori. Doar atunci când unele treburi îl aduceau prin Des Moines. Dacă nu mă găsea la birou, mă căuta prin barurile pe care, cândva, le frecventasem împreună. Lăsase să se înţeleagă, la un moment dat, că ar vrea să se însoare. Pe urmă, o vreme, nici un semn de viaţă, se dăduse cu totul la fund. Într-o zi, mă sunase la biroul agenţiei, pentru a-mi cere informaţii despre nişte indivizi suspecţi. El era pictor, nu pricepeam ce-l interesau pe el tipii din lumea interlopă. Ma invitase atunci să vin în Hot City, dar angajamentele pe care le aveam nu-mi permiteau o deplasare atât de lungă.

Acum însă situaţia era alta, mă „angajase”. Iar acest client era, totodată, şi un vechi amic, de care mă lega o droaie de amintiri duioase – avusesem şi din astea, ca tot omul.

Am pornit Falcon-ul şi o vreme am fost atent doar la trafic, nu-mi plăcea să mă las pradă gândurilor când conduceam pe străzi aglomerate. După ce-am ieşit din Des Moines, am apăsat pe accelerator şi maşina a ţâşnit ca un bolid. Dacă aş fi mers fară oprire, aş fi putut ajunge cam în jurul orei şaptesprezece. M-am gândit însă că n-are rost să forţez. O oră de relaxare, într-un loc de odihnă, n-avea cum să schimbe datele problemei. Aşa credeam atunci. De fapt, nu făceam decât să respect un vechi obicei. Deoarece aşa procedam întotdeauna când plecam la drum lung. Aş fi putut lua avionul, dar n-aş fi câştigat prea mult timp. În plus, nu mi-ar fi convenit să mă despart de Falcon, pentru a închiria şi a-mi face nervi cu cine ştie ce „pensionară” din Hot City. Întotdeauna am fost de părere că o treabă se poate face aşa cum trebuie doar dacă eşti într-o formă fizică şi psihică bună. Orice treabă. Uite, de exemplu, acum, când nu mai am nici măcar optzeci de kilometri de parcurs, pot verifica acest mare adevăr. Îmi arunc ochii pe harta turistică şi-mi dau seama că am în spate ore de mers, iar eu mă simt totuşi capabil să mai merg încă pe atât. Trag cu putere aerul în plămâni, iar sediul central al neuronilor primeşte un impuls proaspăt. Prin urmare, îmi pot ţine singur de urât. Este o îndeletnicire la care apelez, mai ales atunci când monotonia unui drum uniform tinde să mă adoarmă. Pun, adică, întrebări şi-mi dau răspunsuri.

O treabă asemănătoare cu scuturatul unui shaker, atunci când vrei un cocteil ca lumea. Introduc mai multe grame de întrebări în recipientul cranian şi le pun în mişcare. Imposibil să nu iasă câteva grame de răspunsuri. În cazul de faţă, comparaţia cu shaker-ul este totuşi depăşită, căldura mi-a transformat cortexul cerebral într-o plită încinsă. E suficient să arunc o întrebare pe această plită, că şi începe să sfârâie, am chiar impresia că miroase a ars. Da, nu mă înşel, miroase a cauciuc ars, cred că voi avea o pană. Acţionez frâna, dar, până să opresc, simt că mă las pe dreapta. Sunt pe geantă. Trag la o parte şi-mi aprind o ţigară. Acum, nu mai are importanţă când o să ajung. Oricum, lui Laddy i se vor lungi urechile aşteptându-mă. Schimb roata, mai pun la punct câteva mărunţişuri, după care îmi continuu drumul. Reiau discuţia cu mine însumi. Cine ar putea ameninţa viaţa lui Laddy Romack? Pe cine deranjează? În ce încurcătură a intrat? Oricât de inconsecvente sau bizare ar fi actele sale, nu-i omul care să facă glume proaste. Nici nu-i un fricos care să intre la idei, dacă-l ameninţă un soţ gelos pentru că i-a luat nevasta. Atunci? Îmi plimb vârful limbii peste buzele uscate. Simt o furnicătură nedefinită în cerul gurii şi-mi dau seama că mi s-a făcut sete. Am să opresc la primul snack-bar şi-am să-mi elimin uscăciunea cu o Coca-Cola de la gheaţă. Şi-am s-o fac cât mai curând, căci, iată, trec în goană pe lângă un indicator rutier care mă înştiinţează că voi intra în Hot City foarte curând. Într-adevăr, apar primele clădiri de la periferie. Îmi fac intrarea în oraş cu viteză legală. Ultima întrebare pe care mi-am pus-o nu va primi răspuns. Nu imediat, va trebui să mai aştepte. Până atunci, am treburi urgente de făcut. Să beau o Coca şi să-mi cumpăr un ghid al oraşului. Îl consult şi încerc să mă orientez cam pe unde ar putea fi Flowers Street, 24A, adresa la care locuieşte Laddy Romack. Are o casă moştenită de la o mătuşă. Casă care, de fapt, îl şi determinase să se strângă de pe drumuri, pentru a se statornici într-un loc. Când am ajuns acolo, după o serie de ocolişuri şi căutări, soarele nu se mai vedea deloc. Orăşelul, cu mult mai mic decât Des Moines, nu era lipsit de o anumită personalitate. Totuşi, nu merita să goneşti atâtea ore pentru a-l admira. La numărul 24A, peste gardul din cărămidă şi beton, văd o casă tip bungalow. La stânga, cum privesc, se află garajul, trădat atât de acoperişul mai jos decât al casei, cât şi de rulota parcată alături. Câteva boschete se aliniază de-a lungul potecii de ciment. Chiar în faţa verandei se află o boltă zăbrelită, acoperită cu iederă. Îmi parchez maşina lângă trotuar, deschid poarta, păşesc pe potecă, urc cele câteva trepte şi iată-mă-s pe veranda închisă, cu pereţii formaţi din cadru metalic şi geamuri rombice. Apăs pe sonerie. Lung, apoi scurt. Nici o mişcare. Apăs uşor pe clanţă şi împing uşor o uşă care mă invită să intru. Un hol potrivit ca mărime, pe urmă un living-room. Mă mişc cu atenţie, observ, mă orientez. Ferestrele sunt închise, dar storurile sunt mult ridicate. Aprind, totuşi, lumina. Într-un colţ, un bar zidit în perete. În alt colţ, o masă de lucru pe care se află o scrumieră de jad, un suport pentru creioane şi pixuri, o vază cu flori artificiale, o lampă de birou, bustul lui Napoleon şi un ursuleţ mare de pluş. Scaunul este capitonat cu piele şi are spătarul drept şi înalt. O sofa în formă de potcoavă – lemn negru şi ţesătură portocalie – ocupă un spaţiu impresionant. Pe căminul de marmură se află un ceas masiv fâră o limbă. Ceva mai în faţă şi uşor lateral, observ o masă ovala cu picioare curbate, înconjurată de patru scaune, având şi ele picioarele curbate. Trec apoi prin două dormitoare, iar la urmă ajung în cea mai vastă încăpere, care, evident, nu putea fi decât un atelier de pictură. Probabil că, la origine, existaseră două camere, dar se făcuseră modificările de rigoare pentru a se mări spaţiul şi a spori la maximum luminozitatea. Acţionez comutatorul, vreau să văd cât mai mult, sunt curios din fire. Tablouri pe pereţi, pe rafturi sau chiar direct pe podea. Lângă una dintre cele trei ferestre, remarc un şevalet acoperit cu pânză, cândva albă, sub care se desluşeşte un contur dreptunghiular. Lumina artificială se combină cu cea naturală, atât cât mai este, şi se repartizează uniform pe obiecte. Încep să mă mişc alene pe podeaua pătată, aruncându-mi totodată privirea peste pânzele şi compoziţiile neterminate. Din câte îmi dau seama, Laddy a experimentat aproape totul. Sunt acolo picturi realizate în maniera fovistă, violentând privirea prin coloritul aprig, strident. Ori cubiste, din faza a treia. Sau expresioniste, în care macabrul şi misterul se îmbină cu ironia. Însă nu lipsesc nici picturile suprarealiste, la care Laddy, după ce străbătuse diferite curente şi tendinţe, se oprise mai mult. Investigarea subconştientului, luminarea zonelor obscure ale sufletului, iată ce-l frământase pe Laddy, dacă era să mă iau după lucrările sale.

Numai că, pentru a dezlega enigmele subconştientului, n-ar ajunge o viaţă de om. Oricum, pe mine, teoriile suprarealiste mă interesau cam tot atât cât îl interesează pe un cocostârc programul TV de sâmbătă seara. Sau din oricare altă zi din săptămână. Aşa încât înregistrez doar în trecere opera lui Romack. Mă opresc, totuşi, puţin mai mult în faţa unui tablou înrămat, aşezat lângă şevalet. Îi ridic şi-l analizez ceva mai atent. Pentru mine, poate reprezenta orice, de la un taur înfuriat care dă iama într-un magazin de jucării pentru sugari, până la un apus de soare tăiat în bucăţele şi presărat pe suprafaţa nedumerită a unei ape multicolore. O lucrare suprarealistă care şochează, dar care mie nu îmi dezvăluie „mesajul”…

Refac traseul, fară a remarca ceva deosebit. Ies din casă şi arunc o privire în garaj. Este, neîndoielnic, o construcţie mai recentă decât casa. Nu conţine nimic interesant, exceptând Ford-ul albastru, care pare în perfectă stare. Uşa neîncuiată şi maşina dovedesc că Laddy nu a plecat departe. Mă uit peste gard, casele sunt înşiruite la distanţe destul de mari, mă îndoiesc că a plecat prin vecini, mai ales că mă aştepta. Sau poate crezuse că aveam să ajung abia a doua zi? Fără pana Falcon-ului, mai ales fară oprirea benevolă pentru odihnă, aş fi sosit în Hot City mai devreme. M-am uitat la ceas. Aş fi preferat să fi luat masa în doi. Însă, dacă el mâncase deja, ar fi fost pierdere de timp să-l aştept. Am stins luminile, am revenit în stradă şi m-am reinstalat în Falcon. În timp ce conduceam, am consultat ghidul oraşului şi-am aflat că acesta poate oferi vizitatorilor un muzeu, o grădină botanică, locuri de reculegere, de distracţii, de relaxare… Nu indica însă unde l-aş putea găsi pe Romack. Am oprit şi-am parcat maşina în zona unde erau concentrate cele mai multe baruri şi localuri de zi şi de noapte. În vitrina unui restaurant specializat, se aflau expuse vase mari, transparente, în care se zbenguiau peşti şi peştişori de diferite culori şi mărimi. Am intrat şi am comandat un meniu consistent: somon umplut, langustă, icre negre tescuite şi plăcintă cu coacăze. Siesta mi-am facut-o plimbându-mă câteva minute pe străzile de acum iluminate. O dată cu umbrele înserării, se instaurase domnia acelui ghiveci multicolor, care constituie cartea de vizită a fiecărui centru de oraş. Jocul reclamelor verticale şi orizontale oferea ştiutul spectacol de străluciri stridente şi obositoare. M-am lăsat condus de inspiraţie, în vreme ce peştele şi icrele dădeau, în stomacul meu, o luptă acerbă pentru spaţiu vital cu plăcinta. Dintr-o cabină telefonică am format numărul de telefon al casei Romack. N-a răspuns nimeni. Am sunat a doua oară. Acelaşi rezultat. Ceva nu era în regulă. Mi-am luat Falcon-ul din parcare şi m-am transportat rapid la locuinţa lui Laddy. Am coborât. Aceeaşi tăcere şi nemişcare ca mai înainte. În plus, crepusculul arunca acum o notă de nelinişte. Pe aleea de ciment, paşii au răsunat nefiresc; când venisem prima dată, parcă nu-i auzisem. În vestibul, după ce-am aprins lumina, am fost cuprins de presimţiri sumbre. N-am mai dat buzna în living-room, ca mai înainte. M-am comportat precum un bun creştin care vizitează pentru prima dată o moschee. Cu atenţia încordată. Cu o curiozitate prudentă. Am împins uşa cu două degete, ca şi cum era pe cale să sară în aer la primul ei scârţâit. N-a sărit. Am întins braţul şi, brusc, s-au aprins mai multe becuri în braţele lustrei. Un miros straniu mi-a pătruns în nări. Tensiunea nervoasă a devenit maximă, deşi nimic nu se clintea în jurul meu. Mi-am plimbat privirea circular şi-am înregistrat exacerbat amănuntele. Undeva, lucea discret un bombeu de pantof. L-am privit fascinat, am ştiut instantaneu despre ce-i vorba, deşi o pată neagră la câţiva metri poate însemna orice. Am rămas nemişcat şi încordat, înconjurat de această tăcere deplină. Ba nu, de afară se auzea un fâlfâit de pasăre. Da, ferestrele erau întredeschise, deşi eu le lăsasem închise. Ciudat! Mi-am calmat respiraţia şi-am revenit cu privirea spre acel bombeu – sau ce consideram eu în acele momente că-i vârful unui pantof. Am păşit pe covor. Cu precauţiuni inutile, deoarece nu exista nici un pericol să deranjez pe cineva… Şi, în nici un caz, pe Laddy Romack, care zăcea într-o poziţie nefirească, într-un fotoliu – singurul existent în camera aceea – aflat lângă o vitrină cu mărunţişuri: figurine şi ceşti de porţelan, pahare cocoţate pe picioare înalte şi colorate în negru şi verde. Cu infinite precauţiuni, m-am strecurat până aproape de Laddy şi m-am aplecat spre el. I-am pipăit carotida. Pulsul era inexistent. După temperatura corpului, murise de curând. Pistolul, un Colt automat cu opt focuri, se afla pe covor, în direcţia braţului său stâng. Un picior era uşor îndoit, al doilea era perfect întins înainte. Era cel cu bombeul care-mi atrăsese atenţia, în momentul intrării mele în cameră.

Stau câteva secunde să-mi revin şi mă deplasez fără grabă spre telefon. Îl ridic şi, în timp ce aştept tonul, desfac cartea aflată alături şi caut numărul poliţiei. Pun telefonul în funcţiune şi peste câteva clipe o voce plictisită se recomandă şi mă întreabă cine simt şi ce doresc. Îi spun acelei voci plictisite de ce am deranjat-o şi-i comunic totodată numărul de la care vorbesc. Timbrul vocii nu mai e deloc plictisit când îmi cere să închid şi să aştept. Mă execut şi las receptorul în furcă, dar nu pentru multă vreme. Atât cât să verifice şi să mă sune „ei”.

Peste câteva clipe, vorbesc cu altă voce, care se recomandă drept căpitanul Bennet de la Brigada de Criminalistică. Intrasem într-o încurcătură, aşa că simt prudent, îmi aleg cuvintele cu grijă. Deci, îi povestesc pe scurt despre ce-i vorba. O mică pauză, după care căpitanul îmi spune că vine imediat, să-i aştept şi să nu mişc nimic. Închide telefonul, înainte ca eu să-i pot răspunde. Ies pe verandă şi-mi aprind o ţigară. Nu trag nici zece fumuri şi aud sirena poliţiei, în faţa locuinţei lui Romack opresc trei maşini, dintre care una e o ambulanţă. Pe fâşia de ciment se aud paşi apăsaţi. Îşi fac apariţia poliţişti în uniformă şi în civil. Rotesc comutatorul şi se mai aprind două becuri în curte. Se opresc cu toţii în acelaşi timp. Apoi continuă să înainteze, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Căpitanul Bennet este civilul din frunte. Se recomandă scurt şi-mi cere să-i conduc.

Pătrund în hol şi în salon. Sunt urmărit îndeaproape. Căpitanul face un semn şi oamenii lui trec la treabă. Pe mine mă trage într-un colţ. Îi arăt legitimaţia îi fac o expunere scurtă şi concisă, în timp ce interlocutorul meu mă ascultă în tăcere. Bennet e în vârstă, probabil nu mai are mult până ia pensionare. Din când în când, îşi roade mustaţa galbenă, pleoştită. Ochii lui căprui sunt copleşiţi de nişte sprâncene stufoase: iscoditori şi pătrunzători. Totuşi, vocea e calmă, egală, nu se grăbeşte. Este un tip plictisit, dar răbdător şi metodic.

– Prin urmare, ai fost chemat. De Romack.

– Exact. Am fost chemat.

– Ai fost angajat să-l aperi. De cine? De ce?

– N-a apucat să-mi răspundă.

Mă priveşte ca un motan la pândă. Are prada la îndemână, în faţa sa, de ce să se grăbească? Respiră greoi, parcă ar suferi de astm.

– Bineînţeles, bineînţeles. Iar dreptul de a practica se extinde şi în Hot City, nu?

– Legitimaţia mea e valabilă pentru tot statul Iowa, dacă la asta vă referiţi.

A schimbat instantaneu subiectul.

– Ce spui că ai mâncat la restaurantul ăla?

– La restaurant?!… Ah, da… Langustă, somon, plăcintă…

M-a întrerupt.

Cum se numeşte localul?

– Silvery fish, v-am spus.

A mormăit ceva asemănător cu un „ştiu”, dar poate mă înşelam.

– Crezi că s-a sinucis? La Romack mă refer.

– Nu, nu cred.

A dat din cap. Poate aprobator, poate nu.

– Era stângaci?

– Da, însă se servea bine şi de mâna dreaptă.

– Deci, ambidextru.

– Oarecum.

Câteva fulgerări de blitz mi-au îndreptat privirile spre oamenii căpitanului Bennet. Cineva tocmai desfăcea o trusă de amprentare, doctorul vorbea ceva cu un asistent de-al său, un altul măsura.

Bennet s-a întors spre mine, cu tot corpul.

– Când l-ai văzut ultima oară?

– Poate în urmă cu un an, poate mai puţin. Dar am vorbit la telefon de câteva ori.

– Despre ce-aţi vorbit?

– Diverse. Fără importanţă.

S-a încruntat uşor.

– Nu cred că a fost un tip sentimental. Nu cred că a fost un tip care să dea telefoane unui amic doar pentru a-i spune că în Hot City plouă sau au înflorit trandafirii.

– Nu părea, dar a fost. Pictorii sunt sentimentali. El n-a făcut excepţie.

Ne-am privit câteva secunde. N-aveam chef s-o pornesc pe calea destăinuirilor, iar el şi-a dat seama de asta.

– Spui că ai găsit fereastra deschisă, aici în camera asta?

– Prima dată era închisă. Când am revenit, era ca acum. Deschisă, dar cu draperiile trase.

– De ce-o fi plecat de acasă dacă te aştepta? Şi, dacă tot a plecat, de ce n-a tras yala?

Am ridicat din umeri.

– Habar n-am. V-am spus tot ce ştiu. Părea sceptic.

– Cred că nu. Cred că nu… Cu ştiinţă sau fară, ai omis unele… amănunte. Poate ţi le aminteşti când vei da declaraţia. E mai bine s-o dai mâine, vreau să-ţi mai reaminteşti câte ceva, acum eşti obosit.

– Sunt, într-adevăr. Simt obosit şi descumpănit.

– Unde vei locui?

Mi-am amintit că în ghidul oraşului se făcea reclamă unui hotel, cum că ar fi ieftin şi bun.

– La hotelul Landania.

M-a privit posac, însă n-a comentat.

– Bine, ne anunţi dacă pleci de-acolo. Cât durează ancheta, nu părăseşti oraşul. Poţi face cercetări pe cont propriu, nu te pot opri. Dar fară să-mi stai în drum. Nu-mi plac complicaţiile.

– Nici mie.

Faţa i s-a destins. Atât cât putea o faţă severă ca a lui să se destindă.

– Bine. Mâine treci pe la mine să dai declaraţia.

A schiţat un fel de salut cu două-trei degete şi s-a depărtat. Mă uit la ceas şi-mi zic că e tocmai ora la care aş putea face un duş. E singurul care m-ar putea remonta. Părăsesc casa lui Laddy Romack cu un sentiment straniu. Nu numai gol sufletesc Nu numai tristeţe. Nu numai oboseală. Toate acestea, precum şi presentimentul că necazurile erau abia la început. Oftez. La poartă, doi poliţişti în uniformă stau de pază. Mă urc în Falcon, parcat ceva mai încolo şi demarez către Landania. După câte indica ghidul, ar trebui să dau doar două colţuri, că, gata, am şi nimerit în big lobby. În holul cel mare am nimerit, în cele din urmă, însă numai după ce-am dat nu ştiu câte colţuri la dreapta şi la stânga.

M-am ridicat în picioare chiar sub nasul individului. Era cu o palmă mai înalt decât mine, şi asta mi-a cam dat complexe, mă încrezusem întotdeauna în statura mea.

– Domnul doreşte o masă?

Nu-şi luase mâna de pe umărul meu. Am facut-o eu, cu o delicateţe de fecioară precaută. Precaută sau ofensată.

– Cum de-ai ghicit? Eşti „bernardin”?

Avea, într-adevăr, o fizionomie de câine elveţian, dresat pentru descoperirea turiştilor rătăciţi; alb, cu pomeţii roşii, străbătuţi de vinişoare congestionate, cu părul lung, uleios şi frumos ondulat. Părea aranjat pentru un film de desene animate. Şi-a încleştat fălcile, şi urechile clăpăuge au prins să vibreze. Femeia a intervenit:

– Fără scandal, Raguti! Invită-l la altă masă, „pare” un gentleman…

– Sunt chiar un gentleman, am precizat eu. Mai ales în comparaţie cu unele specimene pe care le zăresc pe-aici.

– Raguti, condu-l pe acest gentleman autentic, văd că se grăbeşte.

Bernardinul cu nume italian a ciripit printre dinţi.

– Da, miss Caveshaw, aşa am să fac. Apoi către mine: Vă pot conduce la o masă acceptabilă, domnule…

Vorbea fals amabil şi mă tot apăsa cu strălucirea agresivă a ochilor lui prăzulii.

– Ne vom reîntâlni, am asigurat-o pe femeie. Poate în împrejurări mai potrivite unor confidenţe reciproce.

Nu mi-a răspuns. Am luat-o de-a lungul intervalului dintre mese. Raguti mă urma îndeaproape.

– Pe aici, pe aici!…

Tonul, aparent plin de deferentă, ascundea o ameninţare abia mascată. Cu toate că, în mod deliberat provocasem acea scenă, am început să regret că nu-mi luasem unele măsuri de siguranţă.

Brusc, m-a împins pe o uşă împopoţonata cu lambriuri din lemn de santal brun-roşietic. Părea o cameră de trecere, în care se mai aflau un secretaire din acelaşi material, câteva fotolii joase, o vitrină care adăpostea obiecte de ceramică, un covor portocaliu şi un ins costeliv, îmbrăcat ca pentru un dineu prezidenţial. Avea o fizionomie cât se poate de antipatică. Un inel cu o lucrătură complicată, ce semnifica un dragon minuscul, încerca să-i înnobileze degetele sale de pasăre răpitoare. Stătea în picioare, lângă unul dintre fotolii. Mai spre dreapta, o draperie desfăcută la mijloc, lăsa să se întrevadă ceva din încăperea alăturată, care părea să fie un birou spaţios. Din profil, individul semăna cu o acvilă.

– Este un separeu? am încercat eu să glumesc, însă bernardinul din spate mi-a făcut vânt, brutal, înainte.

– Faci o confuzie, amice, am ţinut eu să precizez. Raguti a lovit fulgerător, cu dreapta. Am reuşit să eschivez, şi pumnul mi-a şters doar tâmpla. Nu l-am lovit. L-am aşteptat. Dezechilibrat pentru moment, s-a proptit în picioare, apoi şi-a aruncat croşeul de stânga acolo unde ar fi trebuit să fie maxilarul meu. Asta în cazul în care aş fi avut neghiobia să-l las acolo. Nu l-am lăsat, l-am deplasat atât cât să nu vină în contact cu metacarpianul încleştat care mă căuta. S-a răsucit, fară voie, cu tot corpul în direcţia avântului, oferindu-mi o porţiune de gât vulnerabil. L-am atins cu dunga palmei. Puternic. N-a zis nimic. N-a obiectat. S-a lăsat pe covorul portocaliu, cu un dezinteres total pentru mediul înconjurător. N-am mai avut timp să meditez asupra fragilităţii fiinţei umane, pentru că, instantaneu, tavanul s-a prăbuşit peste creştetul meu. Nicidecum în chip de binecuvântare cerească. A fost, cum s-ar spune, un tavan lipsit de bunăvoinţă. Un tavan care, asemenea artei cubiste, s-a descompus în elementele geometrice componente, recompunându-se direct pe sensibilitatea ţestei mele, într-o suită de fulgere multicolore. Mai ales negre, precum erau şi feţele întunecate care mi-au intrat în raza vizuală, atunci când am deschis ochii. Mi-am revenit aproape imediat. Costelivul cu profilul de acvilă, care mă lovise pe la spate, stătea în faţa mea, grijtiliu ca o mamă la primul sughiţ al unui nou-născut. Doi haidamaci mă susţineau într-o poziţie pe care trebuie s-o fi avut şi făpturile în paleolitic.

– Spune ce ai de spus, băgăreţule! a zis costelivul.

Era, cred, expresia lor favorită.

– De unde aţi aflat ce sunt?

Nu prea apreciau umorul. Costelivul mi-a „pipăit” bărbia cu un pumn, care m-a clătinat puţin, dar am continuat să mă menţin pe picioare. Cele aproape nouăzeci de kilograme ale mele primiseră lovituri cu mult mai puternice.

– Ce căutai la masa doamnei? a croncănit costelivul.

– „Doamnă”! m-am mirat eu. Care doamnă? N-am mai văzut aşa ceva de la vârsta de paisprezece ani.

Am observat un licăr rece în adâncul orbitelor sale.

– S-ar putea să mă enervezi, a zis el, frecându-şi pumnul.

– S-ar putea s-o încurci, costeivule. Fac cercetări şi şefii tăi n-or să te felicite pentru impulsivitatea de care dai dovadă, cred că nu le-ar conveni să mişune poliţaii pe aici.

– Nu-mi duce tu grija, spune-mi mai bine ce cauţi?

– Dacă nu-mi dai drumul, poliţia va fi aici peste o jumătate de oră.

Minţeam, dar individul nu vroia să rişte, m-a lăsat în pace.

– Duceţi-i jos, a spus el haidamacilor, uitându-se la ceas. Trebuie să vină şeful, va hotărî singur în privinţa lui. De altfel, a încasat ce i se cuvenea, poate n-o să-şi mai bage nasul peste tot … Avea un aer triumfător, se vedea că-i place să dea ordine, să fie ascultat. Am fost transportat într-un beci, un loc umed, cu pardoseală de ciment şi miros de mucegai. Am fost legat rapid şi cu profesionalism. Pentru a-mi păstra echilibrul, a trebuit să stau în genunchi cu fruntea lipită de perete. Era o poziţie cât se poate de incomodă şi obositoare. După câteva tentative zadarnice de a mă elibera, am renunţat.

Afirmaţiile unora cum că te poţi folosi de dinţi, de un colţ de zid, de un ciob de oglindă sau de geam, de o brichetă – care sare din buzunarul de la piept, prin jocul muşchilor pectorali, pentru a scoate o flacără albăstruie, care să ardă legăturile – simt poveşti pentru sugari. Aşa încât, m-am resemnat şi am aşteptat. N-a trecut sfertul de ceas şi aceiaşi băieţi vânjoşi care mă coborâseră în subteran m-au scos la suprafaţă. Mişcarea mi-a făcut bine, a reactivat circulaţia sângelui şi mi-a dezmorţit picioarele şi spinarea anchilozată. Am refăcut traseul dinainte în sens invers, ba am mers chiar mai departe – în biroul întrezărit de mine înainte de a fi lovit de costeliv.

Ambră şi tutun de pipă Blue Boar mi-au semnalat membranele mele olfactive, când am pătruns în această cameră de lucru. Ochii mi-au clipit des la lumina puternică.

– Puteţi pleca! a răsunat o voce joasă, poruncitoare.

Cei doi haidamaci au dispărut. M-am uitat de jur-împrejur: fotolii comode, îmbrăcate în piele crem; o masă de lucru cu picioare sculptate, acoperită cu cristal; abajururi filtrând lumina celor două lămpi imense, cu suport de aramă; covorul făcea el singur o avere, iar acantele imprimate pe pielea gălbuie a tapetului se confundau pe alocuri cu aceste plante decorative, aranjate cu gust în vase chinezeşti. Femeia de la masa rezervată, Bridget Caveshaw, Raguti cel cu fălci de bernardin, precum şi costelivul în smoching, mă priveau fără interes. Ceva mai multă atenţie părea să-mi acorde bărbatul de la birou, un tip trecut de cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum acvamarin, modelat pe nişte rotunjimi feminine. Avea o faţă rotundă şi albă, animată de doi ochi mici, mobili şi pătrunzători ca nişte vârfuri de săgeţi aruncate într-un vânat. Câteva fire de păr stinghere şi-o dantură perfectă, falsă, întregeau tabloul fizionomie. Din punct de vedere vestimentar, mi-a atras atenţia perla imensă de la acul de cravată şi dragonul de aur de pe deget. Ar fi putut fi John Burdock, omul de încredere al lui Theobald Galio. Când ceilalţi i s-au adresat, mi-am dat seama că nu greşisem.

– Ăsta-i băgăreţul, domnule Burdock, a zis costelivul.

– Mi-am dat seama, Bilwer, a zis boss-ul. Mă înşel eu, sau are o zgârietură pe frunte?

Costelivul – deci, se numea Bilwer, reţinusem – a râs hârâit, ca o maşină stricată.

– Ha-ha, l-am gâdilat doar puţin, l-a lovit Raguti.

– M-am apărat, am protestat eu.

Burdock a făcut pe imparţialul.

– Spune că s-a apărat, Bilwer, a zis el pe un ton concesiv.

O flacără roşiatică a trecut prin privirea costelivului.

– A sărit la Raguti, e un tip periculos.

Bernardinui a dat din cap.

– Da, a sărit la mine, eu doar l-am invitat aici să stăm de vorbă. A deranjat-o pe miss Caveshaw şi…

– Mi-ai mai spus-o, l-a întrerupt Burdock, plictisit. Acum am să discut eu cu domnul…

A aşteptat să mă prezint, dar eu aveam altceva în cap, nu puteam porni o discuţie cu ei de la starea de inferioritate în care mă aflam. Trebuia să găsesc o formulă convenabilă de la care să pornesc discuţia. Iar dacă ajunsesem până acolo, trebuia să merg mai departe, cu orice risc. Oricum, acesta exista, iar defensiva ar fi fost chiar mai rea decât o iniţiativă rapidă.

– Nu discutăm nimic până nu-l trimiţi la plimbare pe ascaridul ăsta – şi-am arătat spre costeliv.

Ştiam că se aprinde repede şi nu m-am înşelat. Mai înainte ca Burdock să-l poată opri, costelivul s-a ridicat rapid de pe scaun şi s-a aruncat spre mine. Ignora însă că nu mă mai putea lua prin surprindere şi puteam să ripostez. I-am aruncat în bărbie cea mai furioasă directă de dreapta pe care o servisem cuiva. S-a auzit un icnet înfundat, şi individul şi-a depus smochingul pe covor, fără nici o împotrivire. Raguti a vrut să intervină, dar Burdock a ridicat braţul, poruncitor.

– Gata! Terminaţi cu scandalul! Raguti, scoate-l pe Bilwer de aici! Toată lumea să-şi vadă de treburile obişnuite. Repede!

„Dragă Pet, vei auzi aceste cuvinte doar dacă nu voi mai fi în viaţă. Lucrurile s-ar putea precipita şi, cu toate că mi-ai promis că ajungi cât mai repede în Hot City, n-ar fi exclus să fie totuşi prea târziu. De aceea, imediat ce am terminat convorbirea telefonică avută cu tine, m-am gândit că este necesar să-ţi las mesajul de faţă. Poţi să-l apreciezi ca pe un cuvânt de adio sau ca pe o confesiune. Poate fi considerat şi ca un act de acuzare. Rămâne la latitudinea ta să procedezi într-un fel sau altul. Poţi să trimiţi caseta şi la «Federal Board of Narcotics». S-ar putea să le fie lor de folos. însă, repet, numai tu hotărăşti… Am terminat de curând un tablou intitulat «Decădere». Intenţia mea a fost ca acest tablou să constituie o condamnare la adresa toxicomaniei. Poate ai aflat că, din păcate, am fost sclavul drogurilor. Am trecut prin toate stările denumite de unii «infern» şi îmi pare rău că un tablou nu poate reda decât foarte puţin din zbuciumul fizic, moral şi psihic prin care am trecut. Iadul, considerat de unii ca fiind numai pe lumea cealaltă, este şi în noi. Dacă ne afundăm în mocirla viciului, în «beţia albă», cunoaştem iadul fară a mai fi nevoie să apelăm la Charon, pentru a ne trece sufletele cu luntrea lui, de partea cealaltă a Acheronului. Înainte de a ajunge la această beţie albă – unii îi mai spun şi extaz cosmic – este necesară o mică introducere. Nu, nu intenţionez să fac o analiză a fenomenului în sine, ci doar să explic cum am devenit sclavul acestui viciu distrugător. Acum câţiva ani, Theobald Gallo, un întreprinzător venit de aiurea, a surprins lumea oamenilor de afaceri din Hot City prin ambiţia şi spiritul său de iniţiativă. Curând, a pus mâna pe o reţea de localuri şi hoteluri şi a devenit o forţă financiară. L-am cunoscut prin intermediul unei mai vechi cunoştinţe, o dan­satoare pe nume Susan Fletcher. Susan este angajată într-unui dintre localurile lui Gallo şi, într-o zi, mi-a spus că acesta caută un pictor pentru a-i decora interioarele noii sale case. Eu nu sunt decorator, dar mi-am călcat pe mândrie când am auzit suma de bani pe care aş fi putut-o câştiga. Cum numai din artă adevărată nu poţi trăi, am fost de acord să-i fac interioarele. Prin forţa împrejurărilor, l-am cunoscut şi pe Gallo, venea deseori să urmărească mersul lucrărilor. Nu făcea observaţii, se mulţumea doar să pună câte o întrebare. Într-o zi, m-a invitat la el acasă, la vechea locuinţă. Dacă aş fi ştiut că este şeful unei reţele de contrabandişti de stupefiante, n-aş fi acceptat niciodată să lucrez pentru el. N-am ştiut. De asemenea, abia după aceea mi-am dat seama că petrecerile pe care le organiza serveau, printre altele, ca paravan pentru a recruta clienţii sau intermediarii care l-ar fi putut sluji. Cred, în ceea ce mă priveşte, că a încercat mai mult din principiu, nu pentru că ar fi fost convins că îi pot fi de folos. La început, s-a dovedit foarte prudent. Îmi amintesc că mi-a oferit prima ţigară de marijuana, abia după ce participasem la două petreceri de ale sale. M-a chemat în biroul lui, pentru a pune la punct unele amănunte ce ţineau de munca mea. Mi s-a părut normal. Chiar dacă frescele mele erau mai curând nişte exerciţii abstracţioniste, trebuia să le acord toată atenţia şi să iau în seamă şi eventualele păreri ale acestui client, mai ales că mă plătea cu deosebită dărnicie. Am luat, deci, loc în imensul fotoliu din piele, cu spătar oval, şi am acceptat paharul de whisky de pe tava de argint. Theobald Gallo se străduia să facă pe marele senior, exprimându-se cam la modul acesta: «Îmi place să discut cu oamenii de artă, câteodată au idei interesante. Noi, oamenii de afaceri, suntem mai receptivi decât s-ar putea crede. Desigur, nu prea avem timp să zăbovim în faţa operelor de artă, treburile curente ne răpesc posibilitatea de a fi mereu la curent şi de a ne instrui cum trebuie»… Asemenea fraze le mai auzisem şi la alţii. Ştia însă să pară sincer şi unele afirmaţii le-am luat de bune, mai ales că eram şi eu într-o excelentă dispoziţie. Aşadar, în acea stare nu mi-a fost greu să zic «da», atunci când m-a întrebat dacă vreau să fumez o ţigară specială. Calculase bine momentul, acum nu are rost să mă scuz că n-am fost în cunoştinţă de cauză: mi-a oferit, iar eu am acceptat. Ştiam că există milioane de oameni care fumează marijuana, nu mi s-a părut a fi o tragedie dacă încerc şi eu una. O acceptare determinată, probabil, şi de atmosfera din acel birou somptuos, în care opulenţa avea darul să distorsioneze realitatea. Cu vârful unghiilor lăcuite, a făcut să alunece spre mine o cutie de abanos şi m-a invitat, cu un gest larg, să mă servesc. Am aprins-o cu bricheta de aur, aflată pe biroul de mahon. Primele fumuri mi-au dat o senzaţie deosebită. Abia după câteva minute, mi-am dat seama că uşoara stare de detaşare – care-mi dădea impresia că plutesc prin cameră – nu mai provenea de la whisky-ul ingerat. Nu-mi amintesc ce a mai spus Gallo, spaţiul şi timpul deveniseră altele, scăpaseră din tiparele cunoscute. Percepţia senzorială şi imaginile care se învălmăşeau în creierul meu, într-un ritm de dans ireal, m-au aruncat literalmente într-un univers diferit de cel ştiut. Desigur, efectul drogului ar fi fost şi mai puternic, dacă nu aş fi băut alcool, care, se ştie, diminuează din efectul psihic. Dar, chiar şi aşa, mi s-a părut că urc uşurel, spre tavan. Că norii fumului m-au ridicat din imensul fotoliu şi mă duc, mă tot duc;.. naiba ştie unde!

Am plecat de la Theobald Gallo cu gândurile încâlcite, pradă unei senzaţii bizare. După ce efectul drogului s-a împrăştiat şi am revenit cu picioarele pe pământ, m-am scuturat ca de un vis urât. M-am hotărât să nu mai repet experienţa. După câteva zile, consideram că, de fapt, nu se întâmplase nimic deosebit, deoarece nu simţeam nevoia să revin la starea aceea tulbure. Iată însă că, după vreo alte două săptămâni, am fumat o a doua ţigară de marijuana. Tot la Gallo în birou. M-a invitat, cu această ocazie, să iau mai multe ţigări dacă vreau, deoarece simt bune pentru stimularea inspiraţiei mele artistice sau pentru stările de singurătate. Ca acţionat de o forţă exterioară, braţul mi s-a lungit şi degetele au cuprins posesiv mai multe ţigări. Mai târziu, când le-am numărat, am constat că erau patru. M-am grăbit să ajung acasă, cuprins de o stare de nerăbdare inexplicabilă, pe care n-o mai încercasem până atunci. Excitaţia şi euforia au trecut repede după ţigara lui Gallo şi, în ceasurile de mahmureală ce au urmat, am luat din nou hotărârea să nu mă las pradă slăbiciunii. Numai că n-am aruncat celelalte ţigări, iar a treia zi am fumat o alta. Nu era încă «foamea» care mă împingea la aceasta, ci plictiseala. În ziua aceea trândăvisem şi sentimentul însingurării mă cuprinsese mai intens ca niciodată. Să fi fost oare doar asociaţia de idei, pe care subconştientul meu se grăbea să o facă, reamintindu-mi de sfatul lui Gallo? Cum că marijuana e tocmai bună pentru solitudine? Nu-i exclus, orice e posibil după ce ai făcut cunoştinţă cu «Lady Hamp», cum o alintă unii. Are o putere de seducţie nemaipomenită această lady, chiar dacă, de exemplu, primul contact cu o priză de heroină, lasă în memorie o amintire mai curând neplăcută. Da, spun heroină întrucât, nu după multă vreme, am început să aspir heroină. Prima priză a constituit o a doua abdicare în faţa vicleanului drog. Apoi, am trecut la injecţii. La început sub piele, pe urmă direct în venă. Am devenit heroinoman şi, cu toate că mă împotriveam zilnic cât puteam, n-am mai putut renunţa. În rest, n-a mai fost o problemă să servesc interesele lui Gallo, să sfârşesc, adică, prin a deveni o verigă în lanţul traficului cu stupefiante. Ulterior, am aflat că la fel procedase şi cu alţii, pe care-i stăpânea prin intermediul drogului. Să te uiţi numai la ochii femeilor sau la feţele bărbaţilor care se învârtesc în sfera intereselor sale. Să iei numai seama cât de repede le sare muştarul şi ce violenţi devin, din te miri ce. Aproape toţi aceia, care au fost racolaţi şi apoi convertiţi la universul iluzoriu de „vise divine”, dispun de câte o seringă hipodermică sau cel puţin de pachete de ţigări cu marijuana. Pentru excitaţiile halucinante oferite de o capsulă de heroină, unii comit acte de-a dreptul criminale. Celui care ezită sa execute ordinele lui Gallo îi este impusă o cură de abstinenţă. Cine crede că poate suporta aşa ceva înseamnă că n-a apucat să simtă cu adevărat efectele drogului. Mai că nu te dai cu capul de pereţi. Îţi vine să te târăşti şi să te zvârcoleşti ca un şarpe în agonie. Am încercat să arăt degradarea la care se poate ajunge, în tabloul meu «Decădere», deşi sunt sigur că puţini îl vor înţelege… Tot ce am reuşit, cu foarte mari eforturi de voinţă, a fost să trec de la heroină la opiu şi să revin, în cele din urmă, la marijuana. Cei mai mulţi nu pot nici atât. Cât priveşte renunţarea definitivă la drog, este aproape imposibil. La început, am fost mulţumit cu performanţa revenirii la un drog mai slab, deci mai puţin, toxic. Apoi, am reuşit ceea ce nu credeam că e posibil: renunţarea totală – însă abia după o cură de dezintoxicare pe care am urmat-o… Despre asta, ceva mai încolo! Deocamdată, încă două, trei vorbe despre perioada mea neagră, când continuam să fiu robul drogului şi, implicit, robul lui Theobald Gallo, al omului care şi-a ales drept simbol un dragon. Da, un dragon, aflase probabil că acest monstru reprezintă, în legendele orientale, atotputernicia ierburilor şi a băuturilor care-i fac pe oameni să pătrundă în Olimpul zeilor. Aflase, din auzite sau citise prin cine ştie ce revistă – are ceva spoială de cultură şi, dacă ambiţiile sale nemăsurate nu l-ar fi îndemnat să-şi extindă puterea, prin intermediul banilor câştigaţi ilicit, poate că ar fi rămas un iscusit om de afaceri. Din păcate, pentru el şi pentru alţii a apucat pe alt drum.

Să revin, însă, la problemele mele, de ale lui sper să se ocupe organele specializate. Cu puţin timp în urmă, a murit o fiinţă pe care am iubit-o extrem de mult: Constance Hatcher. A divorţat de soţul ei pentru a se căsători cu mine. M-a convins să merg la un sanatoriu, unde am făcut o cură de dezintoxicare, de care am amintit. Iar lucrurile s-ar fi terminat cu bine, dacă fratele ei, Crisspin Hatcher, n-ar fi fost racolat de unul dintre oamenii de încredere ai lui Gallo – pe nume Burdock – pentru a face trafic de stupefiante. Şi în beneficiul său. Crisspin, prin natura serviciului, a avut şi are ocazia să facă dese deplasări prin diverse oraşe. Burdock s-a gândit să-l folosească pentru a-şi mai rotunji veniturile provenite din contrabandă – evident, la scară redusă şi fără ştirea şefului său, Gallo. Câştiga şi Crisspin ceva la treaba asta, numai că, atunci când soră-sa, Constance, a aflat, i-a făcut un scandal teribil şi l-a convins să se retragă. Burdock, fireşte, a gândit altfel: dacă Hatcher nu avea să mai facă parte din combinaţie, ar fi putut trăncăni. Aşa încât l-a ameninţat că-l dă pe mâna băieţilor lui. Crisspin avusese norocul sau ghinionul să intre în posesia unei chitanţe de mână, semnată de Burdock, care ar fi putut divulga că acesta face propagandă pe cont propriu. Dacă ar fi ajuns în mâinile lui Gallo această chitanţă, Burdock ar fi fost un om pierdut. Eu tocmai revenisem de la sanatoriu şi am aflat de conflictul Crisspin – Constance şi Crisspin – Burdock, când acesta era în plină desfăşurare. Ultimul a admis până la urmă ca Hatcher să se retragă din afacere, cu o singură condiţie: să-i ducă la Baton Rouge ultimul său transport de heroină. Cu toate că era vorba de o cantitate modestă, care nu punea probleme, şi deşi Crisspin mai făcuse o dată acest traseu, iar deplasarea nu părea să fie dificilă, Constance s-a opus cu fermitate. În acest punct, eu am intervenit şi i-am promis că am să-l ajut. Aveam să plec şi eu cu Crisspin. Mai întâi, la Des Moines, cu maşinile, iar de acolo urma să luăm avionul către centrul administrativ al statului Louisiana. Totul a mers bine, inclusiv debarcarea din avion. Marfa se găsea în bagajele mele, dar, o dată scăpaţi de controlul obişnuit, i-am dat-o lui Crisspin. El era omul cunoscut de cei care-l aşteptau. Întâlnirea trebuia să aibă loc într-un hotei. N-a mai avut loc. Persoanele cu care trebuia să se întâlnească n-au venit. Presupun că Hatcher a fost urmărit încă de la sosirea sa pe aeroport, a fost văzut cu mine şi poate că a dat de bănuit schimbul de valize pe care eu şi Crisspin l-am efectuat. Asta însă n-ar fi fost nimic, asemenea confuzii sau erori se mai întâmplă. Ceea ce a făcut în continuare Crisspin a pus capac şi a dus la tragedia de mai târziu. El a crezut că persoanele respective fuseseră arestate. A intrat în panică şi a abandonat valiza de voiaj în holul hotelului. Pur şi simplu, a fugit de acolo ca un dobitoc şi a venit direct la aeroport. Probabil că la asta a contribuit şi Constance, care îl speriase în ultima vreme cu ce i s-ar putea întâmpla dacă nu renunţă la contrabandă. Deci, Crisspin vine la mine agitat şi-mi spune ce ispravă a făcut. Eu iau repede un taxi şi mă duc la hotel. Nici urmă de valiză. Era un hotel de lux şi lucrurile pierdute sau abandonate sunt imediat observate. Poate chiar detectivul hotelului remarcase valiza. Oricum ar fi fost, având în vedere conţinutul ei, n-o puteam reclama. Ar fi fost mult prea riscant. Aşa încât ne-am reîntors amândoi în Hot City, unde Crisspin i-a spus lui Burdock ce ispravă făcuse. Acesta nu l-a crezut. Sincer să fiu, nici eu nu i-aş fi dat prea multă crezare. Ce a urmat a tensionat şi mai mult conflictul. La ameninţarea lui Burdock, prostul de Crisspin i-a răspuns şi el cu ameninţări, dând de înţeles că i-ar putea trimite lui Gallo o chitanţă, care dovedea că omul său de încredere, mâna dreaptă, face afaceri pe cont propriu. Burdock ştia exact la ce să se aştepte, mafioţii au legi foarte aspre. Nemaiputând întoarce, Burdock a contraatacat. L-a atras într-o cursă pe Crisspin şi-n timpul ăsta a omorât-o pe soră-sa, Constance. Din punctul de vedere al poliţiei, singurul suspect este fratele ei, care beneficiază de o poliţă de asigurare importantă. Moartea lui Constance s-a produs în condiţii dubioase şi neclarificate, însă nu poate fi considerată omucidere decât dacă se dovedşte că cineva a dat drumul la gaze şi a închis uşile şi ferestrele, atunci când ea dormea. Prin urmare, alibiul lui Crisspin – care depinde de amanta lui Burdock şi de un trepăduş pe nume Smiker Anders – poate fi oricând desfiinţat. Este suficient ca cei doi să-şi retragă declaraţiile anterioare – cum că fratele doamnei Hatcher a petrecut cu ei într-un separeu, la hotelul Landania, la o anumită oră şi dată – pentru ca dosarul să fie redeschis. În acest caz, Crisspin ar putea fi pus sub acuzare. Iată deci că, la şantajul lui Crisspin, Burdock răspunde tot prin şantaj, însă printr-unul care are la bază o crimă odioasă. A fost omorâtă o femeie care n-a făcut rău nimănui. A cărei singură vină a fost aceea că avea un frate dobitoc pe care vroia să-l protejeze, aşa cum făcuse toată viaţa.

Cred că aceasta a jucat rolul picăturii, care face să se reverse apa din pahar. A declanşat în mine o revoltă şi o indignare fară margini. De acum nu mă mai interesa conflictul dintre Crisspin şi Burdock. Asasinarea lui Constance a creat conflictul dintre mine şi Burdock. Am luat chitanţa incriminatoare de la Crisspin, spunându-i că rămâne să mă războiesc eu cu Burdock. Acesta, dacă vrea să intre în posesia ei, să mi-o ceară mie. Crisspin a fost fericit să scape de-o belea, îşi dăduse seama cât de gravă era situaţia şi ce putea să urmeze. I-a transmis lui Burdock cu cine avea să trateze şi acesta m-a sunat. A încercat să negocieze de pe poziţii de forţă. L-am trimis la plimbare, spunându-i că atât el, cât şi şeful său vor sfârşi în şanţ sau la puşcărie. Burdock m-a ameninţat, l-am ameninţat şi eu, şi războiul a fost declanşat. Dacă de ameninţările mele a auzit şi Gallo, fiind şi ei vizat, înseamnă că mi-am făcut, dintr-o dată, doi duşmani. Poate ar fi trebuit să acţionez cu prudenţă, dar, dintr-o dată, totul mi-a devenit ciudat de indiferent, inclusiv soarta propriei mele vieţi. S-ar putea zice că o caut cu lumânarea. Oricum, acum sunt ferm hotărât să merg până la capăt Ştiu multe lucruri şi, dacă scap cu viaţă, voi depune mărturie la Serviciul Federal de Stupefiante. Dacă nu… Dacă nu voi putea ajunge până acolo, iar tu vei găsi această înregistrare, ştii ce ai de făcut. Îţi mulţumesc şi mult succes, prietene. Pe lumea cealaltă să mă cauţi într-un bar cu femei frumoase şi whisky de calitate! Adio! „

Am oprit radiocasetofonul, am luat caseta şi am băgat-o în buzunar, după care am rămas câteva momente să reflectez. Trebuia să iau o hotărâre şi încă una foarte rapidă. M-am uitat la ceas. Nu trecuse nici o oră de când intrasem în apartamentul lui Susan. Nu credeam că avea să se întoarcă prea curând, mai aveam timp să-l caut pe asociatul meu, Markham, în Des Moines. M-am dus în dormitor, lăsând toate uşile deschise larg, pentru a nu fi surprins de o eventuală revenire a dansatoarei.

Am ridicat receptorul şi l-am sunat pe Markham. Am avut noroc, era la birou.

– Hello, Ted, mai trăieşti?

– Hello, Pet, ce naiba e cu tine?! Te-ai dat la fund cu totul. Eu muncesc din greu şi tu…

– Lasă vrăjeaia, Ted, l-am întrerupt, nerăbdător. Eu nu umblu după miri dispăruţi în noaptea nunţii, ca tine. Aici e vorba de viaţă şi de moarte. Bagă bine la dovleac: Azi, îmi trebuie de urgenţă nişte date despre o anumită Susan Fletcher, născută undeva în Vest, în Cheyenne, dacă ai auzit.

– Auzit, Pet, auzit. Am acolo un vechi amic, lucrează pe la „persoane dispărute”, ar putea să mă ajute, dacă am şansa să-l găsesc.

– M-ar fi mirat să nu ai amici peste tot, de asta te şi suport ca asociat. Acum notează-ţi un nume: Margery Todd, lucrează la ziarul Hot City News. Te rog sa-i comunici, cât de repede poţi, ce ai aflat despre biografia domnişoarei Fletcher. Îi spui că am s-o sun eu, să aflu ce hram poartă dansatoarea asta, Susan Fletcher.

– Te-ai încurcat cu dansatoarea, Pet? Vrei să te însori? Sau doar înveţi dansul ăla din buric?

– Nu fi idiot, ştii doar că fac totul în interesul rezolvării cazului.

– Nu ştiam, dar dacă-mi spui tu…

– Nu mai pierde vremea, caută-ţi amicul din Cheyenne, am mai zis eu, şi-am închis.

Cu Ted nu se putea discuta serios. Treaba o făcea cu responsabilitate extremă, dar de vorbit…

Am pus cheia pe care o împrumutasem ceva mai devreme, la locul ei, în coşueţ – nu-mi place să-mi însuşesc lucruri care nu-mi aparţin! Din zecile de casete aflate în living, am luat una asemănătoare celei aflate în buzunarul meu şi am pus-o în vaza cu flori artificiale. Dacă îi dădea prin gând să se uite, avea s-o facă, speram, în mod superficial. N-avea nici un motiv să verifice dacă-i vocea lui Romack sau a lui Bob Dylan. Din obişnuinţă, am scotocit prin dormitor, şi n-am făcut-o degeaba. Eram într-o zi bună.

Când am părăsit apartamentul, am deblocat yala şi am tras uşa după mine cu putere.

Am ajuns la ea după aproximativ un sfert de oră. Şi-a ţuguiat buzele când a întredeschis uşa şi m-a văzut. Se îmbăiase de curând, avea pe ea numai halatul de baie.

– Ce s-a mai întâmplat?!

Cuvintele i-au ieşit ca dintr-o mitralieră, era clar că nu-i convenea să mă revadă atât de repede.

– Ţi-am promis că, înainte de plecare, îţi fac o vizită de adio. După cum vezi, mă ţin de cuvânt. Dar aşa, prin crăpătura uşii, nu-mi pot lua un „adio” convenabil. Doar câteva minute te deranjez.

A avut un moment de ezitare, apoi a dat la o parte lanţul de siguranţă şi mi-a făcut loc să intru. Acum, mai mult ca niciodată, emana acel miros tulburător, pe care-l mai remarcasem. Părul bogat îi cădea pe umeri, iar deschizătura halatului lăsa să se întrevadă sânii bombaţi şi agresivi. Ochii îi erau limpezi şi duri, nu mai erau îmbâcsiţi de mahmureală, ca dis-de-dimineaţă.

Am pătruns în living şi m-am aşezat pe un jilţ, fără să fiu invitat. Ea a continuat să stea în picioare, cu mâinile pe şolduri, ca şi cum aştepta să rostesc farewell şi apoi să plec. Venisem însă cu intenţia să-i mai spun ceva.

– Am treabă, a zis ea. Ia-ţi adio şi să terminăm odată cu du-te-vino ăsta. A început să mă agaseze.

– Aştepţi pe cineva?

– Da, aştept.

Mi-am aprins tacticos o ţigaretă Camei şi am expulzat fumul, fară grabă. Fierbea, dar se stăpânea destul de bine.

– Pe Bilwer?

Am nimerit la ţanc. Maxilarul superior şi cel inferior au făcut o joncţiune vizibilă, mai că nu s-a auzit scrâşnetul dinţilor. Doar câteva secunde, suficiente însă pentru a-mi permite să mai trag un fum lung din ţigaretă şi să-l dau afară cu aceeaşi încetineală.

– Bilwer?! De unde până unde?!

I-am făcut un gest cu braţul, de parcă s-ar fi aflat la mine acasă.

– Ia loc, Susan. îţi spun doar câteva vorbe şi te las apoi în plata Domnului.

– Ce vrei să-mi spui? a întrebat şi a continuat să rămână pe mai departe în picioare.

– Cum a murit Laddy Romack. Şi cine l-a omorât. Nu te interesează?

– Nu! a strigat ea furioasă. Şi pleacă odată din casa mea!

– Plec, nici o grijă, dar mai întâi să-ţi spun…

– Nu mă interesează! m-a întrerupt ea, cu violenţă.

– Ba ai să asculţi ce vreau să-ţi spun. Că îţi convine sau nu-ai să asculţi!

– Chem poliţia!

Am tras un fum consistent din ţigaretă. După ce i-am dat drumul, i-am zâmbit suav.

– Aştept s-o faci. Mergi şi telefonează, Susan. Hai, du-te!

Nu s-a clintit din loc.

– Ai cam înţepenit în poziţia asta. Stai mai bine jos!

S-a lăsat, în sfârşit, să cadă pe fotoliu. Halatul de baie s-a întredeschis, dar de data asta perfecţiunea picioarelor nu mi-a mai făcut nici o impresie. Mi-a ghicit gândurile – sau poate expresia feţei mele era destul de elocventă – şi s-a înfăşurat bine cu ţesătura spumoasă.

– Dă-i drumul şi termină repede ce ai de spus! a zis ea.

I-am desluşit în voce un tremur uşor, care nu era numai de enervare reţinută. Văzuse că nu mă putea expedia uşor şi apela acum la mijloace mai „paşnice”? Sau începea să-i fie teamă?

– Povestea pe care mi-ai spus-o dis-de-dimineaţă e incompletă, am început eu. Am obţinut între timp elemente noi şi am venit să reluăm discuţia. M-am gândit că aici e mai comod decât la poliţie.

– La ce anume te referi?

Tonul îi devenise neaşteptat de potolit, prudent chiar.

– La felul cum a murit Romack. Sau, mai bine zis, la felul cum a fost omorât.

M-a privit chiorâş.

– Poate am omis unele detalii nesemnificative, s-a eschivat ea. Dar, în mare, am spus tot ce ştiam. Să-mi fi scăpat ceva important?

I-am zâmbit încurajator.

– Tocmai asta vreau să lămurim acum. Mi-ai spus că l-ai găsit pe Romack în fotoliu, mort, după ce-ai auzit împuşcătura şi-ai revenit în casă.

– Exact, l-am găsit în fotoliu. Mort. Întru totul mort. Nemaipomenit de mort. Ce-i cu asta?

Am făcut un rotocol din fiimul ţigării, prefacându-mă preocupat de constituirea şi destrămarea efemerelor figuri geometrice schiţate în aer.

– Ei bine, Susan, greşeşti.

– Serios?!

A făcut o grimasă intraductibilă.

– Când a fost omorât, Romack se afla lângă masa de lucru, în picioare. În el a fost tras un singur foc, din apropiere, dintr-o poziţie uşor laterală. Arma cu care s-a tras este cea care a fost găsită lângă cadavrul său. În cădere, s-a agăţat de marginea biroului, de pe care au fost recoltate microurme. Aceste microurme stabilesc, fară nici un fel de dubiu, că firele de păr şi picăturile de sânge aparţin victimei.

– Sânge pe birou?!

Părea sincer surprinsă.

– În cădere, după ce a fost atins de glonţ, Romack s-a lovit de un colţ al biroului, zdrelindu-se uşor la cap, dar suficient pentru a sângera şi a lăsa urme fine. Părul lui abundent a acoperit rana, care nu a fost descoperită decât atunci când i s-a făcut autopsie. Cei care l-au omorât l-au transportat repede şi l-au aşezat în fotoliu.

– Cei care l-au… omorât?! Au fost mai mulţi?

Nu mai părea în apele ei. Am mai făcut un rotocol de fum, însă n-am fost mulţumit şi l-am împrăştiat imediat cu palma.

– Lasă naiba jocul ăsta stupid! s-a înfuriat ea. Povesteşti sau nu?

– Da, cred că au fost doi, am reluat eu.

– Crezi?!

A râs cu poftă.

– Deci, nu eşti prea sigur.

Părea mai liniştită.

– N-am fost de faţă, am recunoscut eu. Dar e absolut sigur că a fost împuşcat lângă birou şi abia după aceea a fost transportat la fotoliu, unde a fost înscenată sinuciderea. De fapt, a fost o glumă sinistră, nici un sinucigaş nu-şi şterge amprentele de pe armă, după ce şi-a luat zilele. N-are cum. Poate, cine ştie, ucigaşul a intrat în panică şi nu şi-a dat seama de amănuntul ăsta. Nu-i însă exclus să fi avut de gând să pună arma în mâna mortului pentru a-i imprima amprentele, dar a uitat sau a intervenit ceva, care…

– Astea simt presupuneri, m-a întrerupt ea.

– Da, însă fondul problemei nu se schimbă cu nimic.

– Care-i, de fapt, problema?

– O cunoşti la fel de bine ca şi mine. Tu ai spus că l-ai găsit pe Romack în fotoliu. Trecut în lumea drepţilor.

– Da, şi o repet dacă e nevoie.

– Păi, dacă a fost omorât lângă birou, cum de l-ai găsit în fotoliu? Doar n-a trecut mult de când ai auzit acel pocnet suspect până ai pătruns în casă. Aşa ai spus dis-de-dimineaţă. Prin urmare, n-avea cine să-l transporte în fotoliu decât tu însăţi.

– N-aş fi putut fără să fac deranj în cameră. Unui singur om îi e greu să transporte o sută de kilograme.

– La asta m-am gândit şi eu. Înseamnă că ai avut un complice.

– Baţi câmpii! Microurmele de pe birou ar fi putut fi lăsate cu altă ocazie, nu cu ocazia uciderii sale!

– Da, numai că după ce s-a făcut determinarea unghiului de impact al glonţului cu tâmpla lui Romack, a distanţei şi direcţiei de tragere, de către cei de la Laboratorul de balistică, s-a ajuns la concluzia că victima a fost împuşcată de o persoană de talie medie, cam de un metru şi şaizeci şi cinci de centimetri, din imediata apropiere. Ce înălţime ai, Susan? Privirea i-a devenit glacială şi fixă.

– Nu eşti deloc amuzant.

– Nici nu ţin să fiu.

– Eu l-am găsit în fotoliu. Mort.

Părea un papagal care repetă la infinit câteva cuvinte învăţate pe de rost, fără a le cunoaşte semnificaţia.

Am scos din buzunar un carneţel de note şi l-am răsfoit.

– Am primit de la asociatul meu din Des Moines câteva informaţii interesante, în ceea ce te priveşte. Iată ce mi-a transmis: „Persoana la care te referi, Susan Fletcher, este într-adevăr originară din Cheyenne, statul Wyoming. La şaisprezece ani, a avut legături intime cu patronul unui local dubios, pe nume Theobald B. Gallo. Deoarece fata era minoră şi părinţii au făcut scandal, Gallo şi-a lichidat afacerile şi a şters-o englezeşte, nu se ştie unde. Peste aproximativ un an şi jumătate, a fugit şi fata de acasă. A lucrat prin diferite localuri de noapte ca dansatoare şi animatoare. Ultima dată, în Kansas City. În oraşul de baştină n-a lăsat amintiri câtuşi de puţin pioase. Din contră. N-are cazier.”

Susan mi-a aruncat o privire otrăvită.

– Ce urmăreşti? a întrebat ea, cu ură în glas. Ce te bagi în viaţa mea?

Am lăsat carneţelul în buzunarul hainei.

– Ţi-am spus că-l voi găsi pe asasinul lui Romack şi iată că l-am găsit.

A scos un sunet răguşit. Sau mai multe. Cred că încerca să râdă. Sau să mă scuipe. Aşa cum arăta, era capabilă de orice.

– Vrei să spui că eu l-am omorât? Numai pentru că am  fugit de acasă?

– Nu neapărat tu. Poate complicele tău. Până la un punct, povestea e adevărată. Ştiai că ceva-ceva tot am să descopăr eu, în final, şi ţi-ai luat măsuri de apărare. Şi ce apărare poate fi mai bună decât amestecul adevărului cu minciuna? Este neîndoielnic că Gallo are oameni peste tot şi nu i-a fost greu să afle că Romack a avut o convorbire telefonică interurbană cu o persoană din Des Moines. Ce fel de persoană? Detectiv particular. Ce să caute un detectiv particular în slujba lui Romack, după ce ultimul îl ameninţase pe mahărul din Hot City? Nu trebuia să se întâmple aşa ceva, ar fi putut deveni periculos. Prin urmare, lui Gallo nu i-ar fi căzut bine intervenţia mea. Avea, în acest caz, două posibilităţi: sa mă elimine pe mine sau să-l elimine pe el. Dar la ce ar fi folosit dispariţia mea dintre cei vii? La nimic, pentru că Romack ar fi apelat la un alt detectiv, chiar dacă nu-i era şi prieten. Aşa încât s-a gândit la cea de a doua variantă, şi anume la suprimarea pictorului, devenit incomod şi periculos, mai ales că ştia destul de multe. Timpul era însă foarte scurt, urma să sosesc în cursul zilei, trebuia ca treaba să fie făcută înainte de venirea mea. Numai că nici Romack nu era un copil naiv şi era greu de scos din bârlogul său. De aceea, Gallo, care ştia de legătura cu Laddy – doar îl recomandaseşi pentru a-i decora interioarele noii sale case – te trimite pe tine şi un alt om de-ai său să-l lichidaţi. Cum anume, n-are importanţă. Tu iei legătura cu complicele şi faceţi împreună un plan. Tu ai misiunea să pătrunzi neapărat la el în casă. Fireşte, nu-i deloc uşor, Romack n-are încredere în nimeni şi trăieşte într-o solitudine cvasitotală. Pe de altă parte, uciderea lui trebuia făcută cât mai discret, lui Gallo nu-i place reclama, care ar fi putut propulsa oraşul în prim-planul atenţiei publice. Deci, tu vrei să te duci la fostul tău amant acasă, dar el nu te primeşte. Insişti, şi o faci nu din cauza unor reminiscenţe sentimentale, ci pentru că trebuia să te achiţi de sarcina primită. Până la urmă, Laddy e de acord să vă vedeţi, undeva, lângă casă, la un bar. Crede că e singura modalitate de a scăpa de insistenţele tale. În timp ce voi doi vă întâlneaţi, eu soseam şi descopeream că cel care ar fi trebuit să mă aştepte cu sufletul la gură nu-i acasă. Am remarcat doar că uşa nu era încuiată, iar maşina era în garaj. Nu putea fi plecat prea departe şi nici pentru mult timp. Însă, după atâta drum parcurs cu maşina, eram înfometat şi nu am avut răbdare să-l aştept. Am presupus că-l voi găsi la revenire. L-am găsit, într-adevăr, dar nu aşa cum doream. Ce s-a întâmplat în perioada cât am fost să mănânc mi-ai spus tu, însă numai parţial. Atât cât ţi-a convenit. Ai bănuit că, mai devreme sau mai târziu, voi ajunge la barul unde v-aţi întâlnit, şi ai recunoscut că l-ai văzut înainte de asasinarea lui. Poate că cineva te-ar fi putut identifica şi ar fi putut depune mărturie că ai intrat în casa lui. Aşa încât, ai recunoscut ceva din adevăr. Atât cât să-ţi protejezi pielea şi să nu implici pe nimeni.

– A pătruns cineva la el în timp ce mă aflam acolo! Jur!

I-am zâmbit galeş.

– Da, scumpete, aşa e, a venit un musafir, numai că acesta era aşteptat de tine. Mai mult, acesta era chiar complicele tău!

– Poţi dovedi? m-a înfruntat ea.

– Fiecare lucru la timpul său… Prin urmare, complicele tău trebuia să apară peste un număr de minute după intrarea ta în casa lui Laddy. Nici prea devreme, nici prea târziu. Vă bazaţi poate pe faptul că Romack mă aştepta pe mine şi atenţia lui era, în mare parte, îndreptată spre sosirea mea. Însă, datorită ferestrei deschise – tu fumai sau fumaseşi o ţigaretă cu marijuana, iar el deschisese fereastra pentru aerisire – s-a auzit scârţâitul porţii. Că tu ai plecat atunci din cameră şi ai revenit sau ai rămas în continuare nu schimbă cu nimic datele problemei. În orice caz, când a desfăcut ursuleţul şi a luat arma, te aflai în living şi ai ghicit că ţi-a venit complicele. Totodată, ai văzut că în ursuleţ se mai afla ceva…

– Inventezi.

– Poate detaliile sunt altele, dar, în mare, aşa s-au derulat lucrurile. Eu nu-ţi descriu filmul evenimentelor, ci esenţialul. Prin urmare, ai fost de faţă când noul-venit şi-a făcut apariţia. Dacă n-ai fi fost acolo, poate Romack ar mai fi acum în viaţă. Deoarece, deşi era înarmat, a fost împuşcat cu propriul său pistol. Cum îţi explici asta?

– Tu trebuie să explici! Tu te-ai apucat să inventezi. Continuă!

– Cred că aveai propria ta armă, iar raportul de forţe a fost brusc schimbat, în defavoarea lui Romack. Prietenul meu a fost luat prin surprindere şi a fost silit să-şi abandoneze Colt-ul în mâinile tale sau într-ale complicelui. Uluiala lui a fost, desigur, imensă, în momentul în care şi-a dat seama de care parte a baricadei te aflai. A fost împuşcat cu Colt-ul său şi s-a înscenat apoi sinuciderea. Sau o parte din ea, pentru că, presupun, tocmai atunci aţi auzit oprirea unei maşini în faţa locuinţei lui Romack. Cu fereastra deschisă, acest lucru se aude perfect. Complicele n-a mai avut timp să termine ce începuse, iar amprentele „sinucigaşului” n-au mai fost aplicate pe patul pistolului. Tu apucaseşi, totuşi, să decupezi porţiunea cu numele tău de pe spatele tabloului dăruit de victimă, dar n-ai mai avut timp să-l duci în atelier şi l-ai aruncat la întâmplare sub divanul din living.

– Nu poţi dovedi nimic! a scrâşnit ea, cu pumnii încleştaţi.

Avea faţa albă şi spaima din ochii ei mi-a confirmat că lovisem în plin.

– Ai afirmat că ai fugit prin grădină şi ai sărit gardul, nu? Minciună sfruntată! Eu, cu înăţimea şi forţa mea, abia pot să fac acest lucru. Am verificat, totuşi, din nou, astăzi, am crezut că există o porţiune mai joasă, care să permită prinderea şi urcarea pe zid. Nici vorbă! Chiar de-ai fi acrobată de circ şi tot n-ai reuşi.

– Şi, totuşi, am făcut-o!

– Bineînţeles, dar nu singură. Ai fost ajutată de complice. Apoi el, singur sau cu concursul tău, a trecut de partea cealaltă a zidului.

^: –  Poate ştii şi cine este acest complice?!

Mă pândea ca o fiară încolţită, gata să se repeadă la mine, încă stăpână pe ea însăşi, dar total lipsită de aroganţa de la început. Nu mai avea nimic din siguranţa pe care o afişase iniţial. Mi se părea, totuşi, mai periculoasă acum când nu mai avea nimic de pierdut.

– Cine e complicele? a întrebat ea, din nou.

– Bilwer. Nici o grijă, vine şi timpul lui.

– N-ai nici o dovadă palpabilă. Cu ce dovedeşti că am luat parte la uciderea lui Romack?

– Tu trebuie să dovedeşti, mai întâi, că nu l-ai văzut pe asasinul prezumtiv al lui Romack. Apoi, că ai sărit gardul cu propriile tale forţe. Cum ai s-o faci? Apoi, mai e caseta.

– Ce casetă?! a sărit ea de pe fotoliu.

– Probabil că Romack o avea ascunsă lângă pistol, împreună cu chitanţa. Când el a desfăcut ursuleţul, ţi-ai dat seama că în interiorul acestuia se mai află ceva. După moartea lui Romack, în timp ce complicele tău era ocupat cu aranjarea „sinuciderii”, ai căutat şi ai dat de chitanţă şi casetă. Ai observat poate şi de cine este semnată chitanţa; ai realizat rapid pe cine interesa şi ce valoare avea. Totuşi, era periculos s-o păstrezi. Ai reţinut doar caseta – poate ai strecurat-o în sân, poate ai reuşit s-o strecori în poşetă, n-are importanţă – iar chitanţa ai dat-o complicelui, să se afle el între ciocan şi nicovală, între Gallo şi Burdock. Pe urmă, când ai ascultat caseta, ţi-ai dat seama că aceasta e o bombă mai periculoasă decât chitanţa. Era însă prea târziu. Poate ai reflectat că nu-i rău să ai ceva la mână, pentru zile negre.

Cât vorbisem, Susan stătuse nemişcată. Mi-am dat seama că se abţinea cu greu să nu-şi arunce privirea spre vaza chinezească.

– Vorbeşti aiurea! a zis ea. Nu am decât casete cu înregistrări muzicale. Dacă vrei, poţi verifica. Eşti băgăreţ, ce mai aştepţi? Controlează, bagă-ţi nasul!

– Nici o grijă, l-am băgat. Nasul. Am băgat şi mâna. N-am mai aşteptat invitaţia ta. Am luat-o.

– Ce-ai luat?!

Era la fel de încordată ca un sprinter înaintea startului.

– Caseta. Şi, te asigur, nu conţine nici un „fa” şi nici un „soi”.

– Ştiu ce urmăreşti! Să mă determini să alerg spre locul unde…, eventual, aş ţine vreo casetă… mai deosebită.

– În orice caz, în vază, nu mai este. Am luat-o!

A răsuflat prelung de câteva ori, apoi s-a întors şi s-a repezit la obiectul menţionat. A introdus mâna şi a scos o casetă învelită într-o pungă cafenie. A dat la o parte punga şi mi-a arătat triumfătoare caseta.

– Dacă-ţi place Bob Dylan…, am rânjit eu, o poţi păstra. S-a uitat mai bine la casetă şi a scos o înjurătură trivială. Pe urmă, mai multe. Nu se mai oprea. Era ca o tigroaică căreia i se luaseră tigrişorii. A sărit la mine şi a încercat să mă lovească. Abia am imobilizat-o. Halatul alunecase de pe ea şi mă luptam cu un trup gol. Susan se zvârcolea în braţele mele ca o posedată. N-am avut încotro şi am lovit-o scurt cu latul palmei. A scos un fel de oftat şi s-a lăsat moale, ca o cârpă, pe mochetă. Am aşezat-o pe fotoliu şi-am acoperit-o cu halatul După câteva minute, şi-a revenit şi, semiîmbrăcată cum era, s-a dus în dormitor. Când s-a reîntors, avea pe ea acelaşi halat, dar din mâna-i dreaptă pornea spre mine ţeava unui automat 32. Ştia cum se ţine o armă şi părea pusă pe fapte mari.

– Sus labele, băgăreţ afurisit!

Ochii îi străluceau ca la o nebună, îşi revenise destul de repede.

– Ce faci dacă nu ridic mâinile? am provocat-o eu.

– Îţi fac felul, aşa cum i l-am făcut şi lui Romack! Am fluierat uşor.

– Aşa, deci. Dar parcă spuneai că nu tu l-ai omorât?! Faţa i s-a schimonosit într-un zâmbet forţat.

– Acum nu mai ai nici o scăpare, în câteva minute vei fi lângă prietenul tău, aşa încât îţi pot spune adevărul: Eu l-am omorât. Arma cu care l-am ameninţat şi l-am dezarmat i-am dat-o lui… Dar nu te interesează amănuntele, nu? Apoi, cu propriul său pistol, l-am împuşcat. Aşa cum am să te împuşc acum şi pe tine.

A făcut un pas în direcţia mea.

– Poliţia are să-şi dea seama că tu l-ai omorât şi pe Romack.

– N-are cum. Iar, în ceea te priveşte, am să declar că am fost în legitimă apărare. Că ai atentat la bunele moravuri. Îmi fac zgârieturi pe faţă şi pe piept şi apoi dau telefon poliţiei să vină să-ţi ridice cadavrul.

– Căpitanul Bennet ştie deja că tu l-ai omorât pe pictor. În curând are să fie aici.

A strâns mai tare pistolul în mână şi ţeava s-a îndreptat spre pieptul meu.

– Fii atentă, dacă apeşi pe trăgaci, te acuz de tentativă de omor cu premeditare!

– Numai de tentativă?!

A început să râdă.

– Ai impresia că eşti impenetrabil pentru gloanţe?

– Am impresia că nu mai eşti conştientă de actele tale!

– Te voi ucide şi nu voi avea remuşcări, aşa cum nu am avut nici cu Laddy.

– Ce ţi-a făcut de l-ai ucis?

– Toată viaţa m-am ciocnit doar de indivizi care-mi făceau morală şi declarau că îmi doresc binele, care însă nu doreau decât să se culce cu mine şi apoi să mă abandoneze ca pe un ciorap rupt. De Romack m-am îndrăgostit ca o proastă, am crezut că nu sunt doar o aventură trecătoare pentru el. M-a părăsit fără nici un regret. Schimba femeile ca pe cravate, în funcţie de cămaşă şi sezon. Se credea teribil.

– E singurul care a procedat aşa cu tine? Ochii îi aruncau scântei.

– E singurul pe care l-am iubit… Şi singurul pe care am putut să mă răzbun. Dacă aş putea, m-aş răzbuna pe toţi, nici unul nu e mai bun.

– Şi pe Gallo te-ai răzbuna? Nu el te-a adus în situaţia de-acum? Nu el ţi-a „trasat” drumul? Nu el ţi-a creat destinul? Pe el de ce nu te răzbuni? Nu ţi-ai dat seama că s-a servit de tine ca de o unealtă, de care, până la urmă, se va dispensa?

– Vrei să mă îmbrobodeşti?

– Dar nu este aşa? Gândeşte-te doar!

– Unde este caseta? a schimbat ea vorba. Unde ai ascuns-o?

– Mă iaşi să cobor mâinile?

– Nu! Pune-le după cap!

M-am executat.

– Răspunde la întrebare! a ţipat ea la mine. Ce-ai făcut cu caseta mea?

– Îmi aparţine, Susan, doar ai ascultat-o şi ţi-ai dat seama că mie îmi era adresată. Unde se află acum? În nici un caz în Hot City. Am expediat-o. Eşti încolţită, Susan, aruncă mai bine pistolul ăla şi hai să…

M-am oprit, se auzise uşa de la intrare deschizându-se. Susan a apucat pistolul cu ambele mâini.

– Ţi-a venit sfârşitul! a zis ea, cu ură, ţintind spre inimă.

– E ultima ta şansă, Susan, nu-ţi îngreuna situaţia, aurncă arma!

– Lasă vrăjeala, oricum îl am pe Bilwer lângă mine, nu mă mai tem.

– Deci, el e complicele tău la asasinarea lui Romack?! Eram aproape sigur.

N-a mai avut timp să răspundă, uşa salonului s-a deschis larg şi din hol a pătruns sergentul Granger, urmat de un civil şi de căpitanul Bennet.

– Ce-i asta? Ameninţare cu armă de foc? s-a burzuluit căpitanul la ea.

Susan a apăsat pe trăgaci, dar nici un glonţ n-a pornit spre mine. A apăsat de mai multe ori, înfrigurată, cu ochii ieşiţi din orbite, absentă la ce se petrecea în jurul ei, ca şi cum pentru ea timpul se oprise în loc, iar noi ne aflam, ca mai înainte, singuri în cameră.

– Granger, ia pistolul din mâna domnişoarei Fletcher, s-ar putea să se rănească…

Susan s-a lăsat dezarmată, fară să schiţeze nici un gest de împotrivire. Rămăsese cu privirea pironită pe mine. I-am zâmbit galeş.

– Eu mi-am permis să-l invit aici pe căpitanul Bennet. Şi tot eu am scos gloanţele din armă, când ţi-am scotocit prin apartament şi ţi-am luat caseta – n-am vrut să-ţi mai încarci conştiinţa cu încă o crimă.

M-am întors spre Bennet.

Cred că tentativa de crimă a domnişoarei asupra mea este evidentă. Dacă însă declară totul cu privire la modul cum l-a ucis pe Romack, nu depun plângere.

– Mai trebuie să vină cineva? a întrebat căpitanul.

– Da, Bilwer este complicele ei, am zis eu. Mustaţa lui Bennet s-a înviorat brusc.

– Bilwer a venit, e afară cu oamenii mei, le ţine de urât.

– Cu atât mai bine, ar fi fost mare aglomeraţie pe aici, am zis eu, satisfăcut.

– Atunci, să mergem, a dispus Bennet. S-a adresat lui Susan: Domnişoară, vrei să te schimbi? Granger, însoţeşte-o în dormitor, nu vreau să se rătăcească…

Înainte de a ieşi, Susan s-a uitat cu ură la mine, apoi mi-a întors spatele, fără un cuvânt, lăsând în urma ei acelaşi miros de parfum exotic, tulburător, pe care-l remarcasem atunci când descoperisem cadavrul lui Laddy Lomack. N-am plecat în ziua în care Susan a fost arestată. Mai aveam de rezolvat câteva formalităţi. Căpitanul Bennet dorea să-i dau o nouă declaraţie, care să cuprindă toate evenimentele petrecute de la sosirea mea în oraş şi până la arestarea celei care-l omorâse pe Laddy Romack. Apoi, avea nevoie de explicaţii suplimentare. A trebuit să i le dau. A avut loc o confruntare între mine şi Susan. Fără porţia zilnică de drog, arăta jalnic, se prăbuşise total, fizic şi moral. Mi-a fost milă de ea, dar justiţia avea să-şi urmeze cursul. A doua zi, după confruntare, am părăsit Hot City. Nu ştiam dacă Bennet avea să dea amploare cazului, dacă urma să aprofundeze cercetările. De fapt, misiunea mea se încheiase o dată cu arestarea celei care se făcea vinovată de uciderea prietenului meu. Problemele infracţionale din Hot City erau mult prea grave pentru a fi rezolvate imediat sau în următoarea perioadă de timp. Poate n-aveau să fie rezolvate niciodată. Oricum, nu mă interesau şi nici n-am încercat să mă implic în vreun fel. În ultima mea declaraţie eludasem pe cât posibil rolul jucat de mafie în derularea evenimentelor. Fireşte, declaraţia lui Romack, care urma să ajungă la autorităţile federale de resort, era cu totul altceva – ar fi putut da naştere unui incendiu sau doar unui foc de paie.

La marginea oraşului, aşa cum stabilisem telefonic, mă aştepta Margery. Convorbirea fusese scurtă şi concisă:

„Vrei să mă iei cu tine?” mă întrebase ea.

„Unde să te iau?”

Vrăbiuţele din capul meu începuseră să se fugărească şi şe loveau bezmetic de pereţii craniului.

„Acolo unde te duci, la tine acasă”.

A urmat o scurtă pauză, cred că încercam să-mi pun în ordine gândurile – uneori, chiar şi ciripitul vrăbiuţelor amuţeşte, când sunt confruntate cu surprize de proporţii.

„Vrei să spui că ai de gând să-ţi părăseşti colegii? Prietenii…? Renunţi la carieră?”

„Renunţ la tot, dacă mă iei cu tine!”

Avea un ton foarte hotărât şi n-am pus la îndoială seriozitatea intenţiei ei. Trebuia să iau o decizie rapidă, nu-mi dădea timp de gândire.”

„Bine, te iau, stabileşte locul şi ora. „

A stabilit locul şi ora.

Acum, era pe cale să-şi schimbe destinul. Avusese timp să se răzgândească şi n-o făcuse. Asta dovedea că nu luase hotărârea într-un moment de surescitare sufletească. Margery era proaspătă şi radioasă. Pistruii erau la locul lor, năsucul aşijderea, picioarele păreau că nu se mai termină… Ce mai, totul era O.K.

Am pornit motorul Falcon-ului. Lângă mine, s-a auzit un fâsâit de mătase alunecând pe piele. Margery se făcea comodă – îşi scosese bluza din fustă, iar aceasta fusese trasă în jos, pe coapse. A urmat rândul năstureilor… Am întrezărit sfârcurile sânilor şi m-am şi văzut în Des Moines, în dormitorul meu, facându-mi de lucru cu ei… Uşurel, băiatu’, nu te grăbi, deocamdată eşti la volan, urmăreşte traficul, panglica şoselei… Apoi, trebuia şi puţintică pregătire – farmecul pregătirii, nu? La naiba cu pregătirile! Am s-o întreb direct, fară menajamente: „Ce preferi, darling, instincte sau sentimente?” Ea precis că-mi va răspunde: „Câte ceva din amândouă, my dear, servesc meniu complet, inclusiv aperitiv şi desert, am gusturi rafinate, sunt o gurmandă din toate punctele de vedere”.

Era, nu era, eu aveam să mă conformez dorinţelor ei. Parol!

Margery s-a aplecat şi m-a sărutat uşor pe obraz.

Fără să vreau, m-am gândit la versurile lui Goethe din Faust, care afirma că „eternul feminin ne-nalţă în tării”. Ştia el cum stau lucrurile…