O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT – MODELUL ANDROGINULUI

Akhenaten4

O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT

18033481_735680863268244_6942989253564412705_nAHNATON ŞI NEFERTITI

ahnaton_nefertiti

MODELUL ANDROGINULUI

250px-Spaziergang_im_Garten_Amarna_Berlin

Domnia lui Ahnaton a durat 17 ani. În mare, istoria domniei sale este cunoscută datorită descoperirilor arheologice de la Tell-el Amarna, locul unde, cândva, se întindea impozantul oraş Akhetaton. Totuşi, există numeroase amănunte care nu se leagă şi care încă dau bătaie de cap egiptologilor.

Un amănunt, aparent nesemnificativ, poate arunca o lumină diferită asupra personalităţii complexe şi misterioase a lui Ahnaton: cronologia faraonilor furnizată de scriitorii antici nu concordă cu datele furnizate de cercetătorii moderni. Este frapantă, în acest sens, nepotrivirea dintre datele egiptologiei moderne şi datele furnizate de trei istorici antici: Joseph Flavius, Sextus Iulius Africanul şi Eusebiu. Cei trei istorici antici îi acordă lui Ahnaton o domnie de doisprezece ani şi jumătate, în timp ce egiptologii moderni, după datele culese de la Tell-el Amarna, locul unde, cândva, se întindea impozantul oraş Akhetaton, îi acordă şaptesprezece ani de domnie. Mai mult decât atât, cei trei istorici antici considerau că Ahnaton a fost … femeie, fiica lui Amenofis al III lea, ceea ce măreşte misterul. Joseph Flavius îl numeşte Akenheres, Sextus Africanus îl numeşte Aherres, iar Eusebiu îl numeşte Ahenherses.

Mai trebuie remarcat în acest context că numărul 17, la vechii egipteni, era un număr cu ghinion, la fel cum este astăzi numărul 13. În al 17-lea an de domnie a fost ucis Osiris de către Seth. Aceste date au, într-adevăr, darul să complice lucrurile aşa cum sunt ele prezentate de istoriografia modernă, care a preferat să nu ia în seamă afirmaţiile celor trei autori. Ce i-a determinat totuşi pe cei trei autori antici, atât de respectabili, să-i atribuie lui Ahnaton sexul feminin ?

Desigur, la aceste întrebări nu se poate oferi un răspuns tranşant, dar se pot emite ipoteze. Iar una dintre ipoteze – care, din perspectiva celor afirmate până acum, nu ar schimba substanţial datele problemei – poate accepta ideea că, din punct de vedere simbolic, Ahnaton a fost femeie. Sau, oricum, că a fost şi femeie. Într-adevăr, analiza mai atentă a reprezentărilor artei din acea perioadă pare să indice faptul că Ahnaton prezintă semnele unui hermafrodism accentuat. De fapt, de-a lungul ultimului secol, mai mulţi cercetători temerari au sugerat că reprezentările artei din acea perioadă îl prezintă pe Ahnaton într-o ipostază hermafrodită – cu alte cuvine într-o ipostază androgină. De asemenea, cercetătorii respectivi se întrebau dacă presupusul naturalism al artei din acea perioadă nu ascunde, de fapt, un simbolism diferit de cel anterior, hieratic, specific artei clasice egiptene. Ei se mai întrebau şi dacă reprezentările diforme ale lui Ahnaton, începând din al şaselea an de domnie, n-au fost cumva realizate potrivit unui cod, în care faraonul era reprezentat bisexuat, cumulând în sine aspectele masculine şi feminine ale unităţii şi totalităţii primordiale, un fel de tata-mama al supuşilor săi.

Pentru a pătrunde mai adânc în sensul ascuns, esoteric, al unei asemenea probleme spinoase – fără de care, poate, imaginea personalităţii lui Ahnaton n-ar fi completă, chiar dacă, aparent, există riscul depărtării de subiectul dezbătut – trebuie realizat un tur de informare asupra felului în care androgismul era privit în antichitate. Toate scrierile arhaice, precum şi cercetările moderne ale tradiţiei ezoterice, afirmă că spiritual – duhul – este asexuat. În consecinţă, afirmă aceleaşi scrieri, fiecare fiinţă omenească cumulează în sine, potenţial, ambele sexe. Mai mult decât atât, chiar la nivelul imediat al fiecărei fiinţe omeneşti, la nivelul bioenergetic, există o bipolaritate specifică. Şi mai important este faptul că, în concepţia vechilor concepţii ezoterice, desăvârşirea nu poate fi atinsă decât în cazul unirii contrariilor. Pentru omul „căzut în materie”, încorporat în palierul fizic al realităţii materiale, unirea contrariilor constă în androginism. Această idee, departe de a fi o absurditate, a fost susţinută, într-un fel sau altul, de toate vechile mitologii ale antichităţii.

“Conştiinţa poziţiei omului în cosmos – afirma în acest context Mircea Eliade  – este percepută de om drept o cădere. În timpul existenţei încarnate, omul se simte rupt, despărţit de ceva intim, de o unitate primordială. Această ruptură pare să fie cauza tuturor angoaselor omului. Omul e slab, se simte singur, tocmai pentru că e rupt de totalitate. Iar totalitatea este tocmai ceea ce nu e omul, este ceea ce omului îi lipseşte. Ţelul omului, din clipa în care devine conştient de poziţia lui în cosmos, este de a suprima această ruptură. Prin tot ce face, omul caută totalitatea primordială, totalitatea propriei sale fiinţe şi unirea cu cosmosul din care simte că face parte. „Orice act religios, mai afirmă Mircea Eliade, este o încercare de a reface unitatea cosmică şi de a realiza reintegrarea omului„. Din acest punct de vedere, ritualurile de iniţiere, disciplinele magice, mentale sau spirituale, nu reprezintă altceva decât încercarea de a reface, cu orice preţ, unitatea şi totalitatea primordială. „Omul nădăjduie să refacă în el şi prin el Întregul iniţial, iar tipul omului perfect este Androginul„. (31)

În culturile arhaice unirea sexuală dintre bărbat şi femeie era considerată un act sacru: bărbatul era transformat ritual şi magic în femeie, iar femeia era transformată ritual şi magic în bărbat. Desigur, în timpurile moderne, actul sexual, din sacru a devenit profan. Totuşi, chiar şi în ziua de astăzi, când activităţile omeneşti excelează prin desacralizare, căutarea „perechii”, a partenerului ideal, prin eliminarea frenetică a partenerilor reali – după „consumarea” acestora – reflectă căutarea totalităţii şi a unităţii pierdute. „Foamea” de sex din societatera modernă nu face altceva decât să arate cât de departe se găseşte omul actual de Totalitatea/Unitatea primordială. Un act, eminamente sacru, a fost transformat într-un act pur profan. De fapt, bărbatul este un tot, iar femeia este alt tot. Totalitatea este în fiecare partener, perechea ideală găsindu-se în interiorul fiecăruia. Iar modelul perfect al fiinţei umane este androginul. Mircea Eliade afirma că androginul uman este copia Androginului cosmic. Divinitatea este androgină. Principala consecinţă logică a androginismului Divinităţii este monogenia sau autogenia. Cu alte cuvinte, Divinitatea a luat fiinţă din sine şi a creeat singură lumea. Orice efort iniţiatic nu poate ţinti decât la depăşirea şi chiar la transcenderea condiţiei umane „profane”. Osirificarea, unificarea, unyo mistica reprezintă năzuinţa fundamentală a fiecărui om de a cuceri statutul lipsit de contrarii al androginului cosmic. Omul perfect, dinaintea căderii în materie şi în „iluzia” acestei lumi, era androgin. La sfârşitul timpului, omul îşi va recăpăta androginitatea primordială. (64)

Ideea androginismului era la mare preţ în toată antichitatea. Deşi nu se cunosc cu exactitate vechile concepţii egiptene referitoare la androginism, se cunosc avatarurile şi reflectările lor tardive. Astfel, “Evanghelia egipteană” – o scriere gnostică ce reflectă câteva dintre vechile concepţii ale iniţiaţilor egipteni – afirma că, atunci „când cei doi, bărbatul şi femeia, vor fi unul, atât în exterior cât şi în interior, iar bărbatul şi femeia nu vor mai fi nici bărbat nici femeie” vor atinge desăvârşirea. La rândul ei, gruparea dizidentă a naseenilor afirma că arhetipul tuturor oamenilor este Adamas ceresc, care este androgin – arsenothelus. Vechii nasseeni afirmau că toţi oamenii sunt născuţi din Adamas, acesta existând latent în fiecare om. Omul trebuie să caute androginia în sine prin practici magice, prin asceză sau prin purificări spirituale. Omul nu se poate desăvârşi dacă nu reactualizează în sine pe Adamas primordial, denumit Logos-Antropos, cel androgin. Logos-Antropos, care pentru naseeni era Iisus, Fiul Sfintei Fecioare Maria – cel preexistent de la începutul timpului – va reintegra întreaga existenţă fărâmiţată în nenumăratele vieţi individuale. „Toate lucrurile se vor reuni şi se vor topi într-un om”, spuneau naseenii. (31) Şi expunerea biblică a „facerii omului” specifică la fel de clar că Adam a fost androgin. De obicei, în variantele moderne, textul biblic este tradus astfel: „Dumnezeu i-a făcut pe ei bărbat şi femeie„; totuşi după cum au remarcat numeroşi comentatori, traducerea corectă este următoarea: „Dumnezeu l-a făcut pe el bărbat şi femeie„. Verbul otham din varianta originară a Vechiului Testament înseamnă „pe el” şi nu „pe ei”.

Privind subiectul din acest punct de vedere, se poate concluziona că autorii antici, care afirmau că Ahnaton a fost femeie, nu au văzut decât un aspect; în schimb, cercetătorii moderni, care afirmă că Ahnaton a fost bărbat, au văzut cealalt aspect. Ahnaton, ca faraon iniţiat, după cum indică reprezentările epocii, era un „întreg”, o „totalitate”, cumulând în sine aspectele bipolare ale fiinţei. Ahnaton a fost androgin nu numai din punct de vedere simbolic, ci în mod efectiv.

Aşadar, departe de a fi fost un biet nebun, „homosexual, cretinoid, impotent” şi multe alte „calităţi” de acelaşi calibru atribuite de critica modernă, atât de darnică, Ahnaton a reunit în sine, în timpul scurtei existenţe terestre, caracteristicile oamenilor primordiali, androginia efectivă nu doar simbolică, iar aspectul său fizic inestetic, diform, nu trebuie să ne împiedice să vedem acest fapt. De aceea, pe timpul vieţii sale, Ahnaton a devenit obiect de veneraţie mai mult decât orice alt faraon egiptean şi a fost „copiat” de supuşi. Din această perspectivă, Ahnaton a reprezentat pentru contemporanii săi o copie a perfecţiunii originare, a omului total.

45152536_562887617476012_2980168937863380992_n