O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT – ATON, SINGURUL ZEU

Akhenaten4

O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT

18033481_735680863268244_6942989253564412705_nAHNATON ŞI NEFERTITI

ahnaton_nefertiti

ATON, SINGURUL ZEU

250px-Spaziergang_im_Garten_Amarna_Berlin

Ridicarea lui Aton la rangul de zeu suprem nu poate fi separată de personalitatea lui Ahnaton. Comentând caracterul zeului Aton, arheologul britanic T.E Peet, sintetizând într-un fel poziţia savanţilor moderni asupra acestul subiect, spunea următoarele: „Aceasta este o temă despre care s-au spus şi s-au scris o grămadă de prostii, mai cu seamă că s-a dat cale liberă romantismului şi fanteziei în această cercetare. În formele exterioare de apariţie a zeului nu există cu siguranţă nimic, care să facă verosimilă credinţa atât de des afirmată, că Aton n-ar fi discul solar în sensul fizic, ci „forţa” de după acesta. Se poate, dimpotrivă, spune că nici un zeu egiptean n-a fost vreodată înfăţişat sub trăsături atât de realiste ca acesta, chiar şi zeilor naturii li se dăduse trup omenesc. Cuvântul Aton, în sine, avea aceeaşi semnificaţie, era pur şi simplu numele discului solar în sens pur material, şi dacă a existat în genere vreo adevărată modificare în concepţia nouă a lui Ahnaton despre zeul soare, cum ne arată şi forma şi numele, atunci a fost în direcţia unei accentuări a materialismului„. (67)

Pentru a decela cu exactitate cui aparţin “prostiile” vehiculate cu privire la acest subiect, istoricilor moderni sau celor ce încearcă să descopere resorturile ascunse, ezoterice şi transcedentale cu privire la instaurarea cultului atonian, trebuie dat cuvântul, în primul rând, vechilor scrieri. Astfel, pentru a-l desemna pe zeul Aton, expresia folosită de Ahnaton era: „singurul zeu, în afara căruia nu mai este altul„. Această expresie, aprecia la rândul său Mircea Eliade, nu este singulară în istoria religioasă a Egiptului antic. Ea a fost aplicată cu o mie de ani înaintea „reformei” de la Amarna, lui Ptah, lui Ra, lui Atum şi altor zei. În această ecuaţie, existau cel puţin doi zei, mai spune Mircea Eliade, „căci Ahnaton era el însuşi adorat ca o divinitate. Rugăciunile credincioşilor – adică a grupului restrâns de funcţionari şi demnitari de la Curte – erau adresate nu lui Aton, ci chiar lui Ahnaton„. (13)

Această interpretare este însă susceptibilă de a primi un amendament: Ahnaton era doar un mijlocitor care se “umpluse” de prezenţa zeului invocat. Fiind plin de prezenţa zeului, printr-o influenţare aurică directă, zeul însuşi se manifesta prin intermediul său. Zeul invocat, în plinătatea sa, era în faraon.

Marele imn al lui Aton, atribuit chiar lui Ahnaton, care s-a păstrat până în ziua de astăzi, confirmă faptul că Aton era, într-un fel, zeul personal al lui Ahnaton, precum şi faptul că Ahnaton era supremul hierofant al lui Aton. Numai prin Ahnaton, zeul Aton „în afara căruia nu mai există altul” se putea revela altor oameni. Ahnaton este singurul care-l cunoaşte şi singurul prin care zeul Aton, necunoscut atâta vreme, se putea revela celorlalţi oameni. „Tu eşti în inima mea – spune faraonul în Marele imn al lui Aton – şi nimeni altul nu te cunoaşte în afară de fiul tău pe care l-ai iniţiat în planurile şi în puterea ta„. (67)

Evident că în acest pasaj din Marele imn al lui Aton, cu greu s-ar putea descoperi “materialismul” de care arheologul britanic T.E Peet era atât de sigur. Întrebarea, pe deplin îndreptăţită, este cum a fost posibil ca zeul Aton, atât de sigur definit de arheologul britanic ca fiind expresia discului solar, să fie cunoscut numai prin mijlocirea lui Ahnaton şi să fi stat atâta timp ascuns, nerevelat oamenilor, din moment ce discul solar poate fi admirat pe cer în fiecare zi ? De altfel, din Marele Imn al lui Aton exultă atât puterea vieţii care se dezvoltă sub aripa ocrotitoare a Soarelui, cât şi aspectul tainic, necunoscut oamenilor.

Sclipind de frumuseţe, te-arăţi la orizont,

Aton cel viu, întâia obârşie a vieţii !

De cum te-nalţi în partea de răsărit a zării,

Tu umpli orice ţară cu strălucirea ta.

Eşti minunat, eşti mare, mereu scânteietor,

Şi stai cu mult deasupra întregului pământ.

Mănunchiul tău de raze cuprinde orice ţară,

Puzderia de lucruri pe care le-ai creat,

Căci tu eşti Ra şi-ajungi la graniţele lor

Şi le subjugi de dragul feciorului tău drag.

Deşi în cer, ai raze aflate pe pământ;

Tu eşti în faţa noastră, dar drumul tău e tainic „. (67)

Este evident, din primul pasaj al imnului lui Aton, că faraonul are în vedere două aspecte ale lui Aton. Primul aspect se referă la aspectul material, dătător de viaţă, al discului solar, iar al doilea aspect se referă la „drumul tainic” al lui Aton, cel pe care, în pasajele următoare, faraonul declară că l-a descoperit în „inima sa”. „Nici o creatură de-a ta nu-i în stare să te vadă„, spune faraonul în Imn. Este ca şi cum, pentru a folosi o expresie modernă, faraonul se referă la “forţa vitală” invizibilă emanată de discul solar căreia îi descrie binefacerile atât în lumea terestră, cât şi la un nivel inaccesibil simţurilor omeneşti obişnuite. Razele lui Aton surghiunesc întunecimea, dăruind viaţă la tot ce există, dar, în acelaşi timp, Aton este responsabil pentru viaţa oamenilor.

Eşti cel ce iscă plodul în trupul de femeie,

Şi cel ce plămădeşte sămânţa în bărbat,

Cel ce hrăneşte fătul în pântecul de mamă…

Tu dărui răsuflarea şi-nsufleţeşti făptura,

Ca să trăiască tot ce ai creat„. (67)

Aton dă viaţă tuturor animalelor şi fiinţelor care trăiesc pe pământ. El este responsabil că puiul sparge găoacea la timpul potrivit, că păşunile sunt înverzite şi că totul în lume se petrece potrivit Ordinii cosmice, Maat. Tot Aton a izvodit Nilul pe celălalt tărâm şi, după placul lui, l-a scos la suprafaţă.

Atât de multe lucruri se-nfăptuiesc prin tine,

Încât rămân ascunse privirii omeneşti !

Zeu fără pereche, puternic cum nu-i altul,

Făcut-ai lumea după placul tău

Pe vremea când erai singur.” (67)

Se ştie foarte bine, şi a fost probat de multe ori, că orice fenomen religios are două aspecte esenţiale: unul exoteric şi altul ezoteric. Aspectul exoteric al cultului lui Aton, promovat de Ahnaton, constă într-un naturalism de bună factură, care s-a manifestat atât în cult, cât şi în caracterul artei din acea perioadă. În schimb, aspectul ezoteric se referă la cu totul altceva. De aceea, în Marele imn al lui Aton se poate remarca o bivalenţă aproape insesizabilă a sensurilor cuvintelor. Unele fapte pot fi atribuite discului solar ca aspect material, dar altele nu. Este vorba despre ceva vizibil şi totodată ascuns, invizibil oamenilor. Evident, nu este vorba doar despre un simplu naturalism exprimat printr-un limbaj poetic gingaş, ci despre cu totul altceva, care nu este definit clar şi care se pierde printre rânduri. În Marele Imn al lui Aton, este vorba, mai degrabă, despre o forţă cosmică invizibilă, ceva de felul pranei sau bioplasmei, a energiei universale numită Hike de egipteni. Această forţă cosmică acţionează desigur în lumea terestră, dar produce şi efecte care nu pot fi percepute fizic, ci doar „în inimă”. Datorită forţei sau energiei universale pomii înfloresc, câmpiile înverzesc, oamenii sunt gata, dimineaţa, să purceadă la muncă, fătul se naşte în pântecul mamei şi sămânţa se naşte în bărbat. Această forţă, vizibilă prin efectele ei, poate fi percepută numai în inimă, acolo unde, pentru egipteni, era sediul gândirii sau al sufletului. Sursa acestei energii a fost denumită Aton de către faraonul Ahnaton; ea a fost reprezentată de arta epocii prin discul solar din care ies raze, care se prelungesc prin mâini sau prin cruci ansate – simbolul vieţii eterne. În consecinţă, cele narate atât de frumos de Ahnaton în Marele imn al lui Aton sunt fenomene care există în planul subtil, ortoexistenţial, al cosmosului. Ahnaton a descris aceste fenomene într-o manieră naturalistă, dar aceasta nu înseamnă că este vorba, aşa cum se crede astăzi, despre fenomene fizice descrise din perspectiva materialistă.

Încă din antichitate, specialiştii conectării la aspectele ortoexistenţiale şi iniţiaţii practicau exerciţii care constau în concentrarea privirii asupra Soarelui. Exerciţiile erau practicate în perioadele în care strălucirea soarelui este mai slabă: dimineaţa, la răsărit sau seara, la asfinţit. Ei afirmă că, după un timp de exersare, soarele fizic se estompează, rămânând numai un fel de aură argintie, strălucitoare, perceptibilă doar la nivelul ortoexistenţial, pe care au denumit-o „adevăratul” Soare spiritual. Devine evident că tocmai acest aspect ortoexistenţial al Soarelui a fost numit Aton de către faraonul Ahnaton. Acesta este, de altfel, sensul folosirii cuvântului Aton în inscripţiile din morminte sau de pe stelele funerare. „A părăsit lumea aceasta pentru a-l vedea pe Aton„, sau „a urcat la cer şi s-a contopit cu Aton, trupul zeului care îl crease„. Dacă Aton ar fi numai discul solar, înţeles într-o manieră materialistă, naturalistă sau naivă, aşa cum cred mulţi istorici moderni, de ce ar mai fi trebuit ca omul din acest exemplu edificator să părăsească lumea aceasta pentru a-l vedea?

Aton mai era numit şi „trupul lui Ra”; aşadar, Aton este învelişul, trupul, în care sălăşuieşte Spiritul Soarelui, Ra. Căci, după cum s-a văzut anterior, pentru vechii egipteni, Ra nu era reprezentarea naivă a Soarelui fizic, ci Spiritul conducător al Soarelui. În contextul dat, nu este vorba despre trupul fizic al Soarelui, ci despre trupul transfizic, ortoexistenţial. Iar cei care “au părăsit lumea aceasta pentru a-l vedea pe Aton”, nu erau doar defuncţii, ci şi oameni cât se poate de vii, care aveau capacitatea de a părăsi lumea acesta şi de a se conecta aspectului ortoexistenţial: specialiştii conectărrii şi iniţiaţii. Ahnaton, care a fost un iniţiat, se referea chiar la acest aspect ortoexistenţial al Soarelui. El vorbea într-un mod care astăzi pare confuz, atât despre aspectele fizice, cât şi despre aspectele spirituale ale principalei surse a vieţii fizice. Probabil că, pentru el, nici nu exista vreo deosebire între ele. ™

45152536_562887617476012_2980168937863380992_n