63 – SCLAVIA SUFLETELOR (2)
În epoca sclavagistă, marea majoritate a oamenilor căldicei au devenit sclavi – atât sclavi materiali, cât, mai ales, sclavi spirituali ai zeilor întunecaţi. Toţi oamenii căldicei, care au fost botezaţi prin ritualuri, au continuat să rămână sclavi şi după moartea trupească, datorită legăturii energetice cu zeii întunecaţi, legături întărite prin peceţile ce li se puneau pe corpul sufletesc. Doar o mică parte dintre oameni ajungeau, după moarte, în Regatul morţilor vii. Ajungeau în Regatul morţilor vii doar oamenii care treceau prin evenimente similare cu Abel: erau nedreptăţiţi şi erau ucişi (deveneau victime). În schimb, datorită existenţei peceţii sclaviei pusă la nivelul corpului sufletului, majoritatea oamenilor „căldicei” ajungea după moarte în iad. Calea spre iad a fost deschisă de către Cain. Datorită naturii faptei sale, în momentul morţii sale trupeşti, Cain a făcut joncţiunea dintre palierul cuantic al lumii materiale şi palierul cuantic al fiinţelor luciferice. Astfel, a creat un culoar spaţio-temporal – o gaură de vierme numită iad, de forma unei pâlnii – între palierul cuantic material şi palierul cuantic al fiinţelor luciferice. De fapt, Cain a deschis doar primul şi cel mai adânc nivel al iadului – iadul cel mare. Urmaşii săi au deschis alte nivele ale iadului, în funcţie de natura faptelor rele pe care le-au comis, dar şi de natura fiinţelor întunecate, cărora le-au devenit sclavi.
În total, în epoca sclaviei spirituale – de-a lungul celui de-al treilea şi a celui de-al patrulea ciclu cosmic, până la răstignirea lui Iisus Hristos – au fost create 76 (sau 78) de găuri de vierme spaţio-temporale, care pot fi considerate a fi niveluri sau „regate” ale iadului – sau, pe scurt, iaduri. Fiecare iad era condus de o căpetenie, de un „tartore”. Între cele 76 de găuri spaţio-temporale nu existau căi de comunicare; fiecare dintre ele era independent. Mai mult decât atât, conducătorii celor 76 de nivele – regate ale iadului sau iaduri mai mici – se războiau neîncetat între ei, pentru cucerirea a cât mai multor suflete. Pe pământ se războiau preoţii şi războinicii, iar dincolo de palierul fizic se războiau fiinţele luciferice şi Primordialii întunericului. O gaură de vierme – un regat al iadului – are o poartă foarte strâmtă, care se continuă printr-un tunel foarte îngust, prin care poate pătrunde o singură persoană. După ce omul pătrunde înăuntru, peisajul se deschide progresiv, ca o pâlnie. Dincolo de tunel, iadul se prezintă ca o lume infinită, plană, fără cer – ca o lume inversată. Cerul este ca un hău aflat deasupra capetelor oamenilor care îşi duc existenţa acolo. Totuşi, conducătorul unui regat al iadului nu este o fiinţă luciferică din categoria Dree, ci o fiinţă omenească, un Primordial al întunericului (din primele două generaţii). Din staff-ul conducătorului iadului fac parte numeroşi oameni din sămânţa cea rea, dar şi numeroase fiinţe luciferice Dree sau spirite rebele ale naturii, Lorehh. Oamenii din staff-ul conducătorului iadului pot fi denumiţi amăgitori, datorită faptului că, atunci când se întrupează în lumea materială, se manifestă ca „sămânţă rea”. Ei sunt cei care dau tonul nedreptăţilor din lumea materială. Restul populaţiei, căldiceii, doar îi imită; căldiceii intră în categoria amăgiţilor. Astăzi, în lumea materială, la o sută de oameni căldicei (amăgiţi) există doar unul sau doi amăgitori „de profesie”.
Iadul – ca aspect ortoexistenţial – nu trebuie confundat cu palierul cuantic al fiinţelor luciferice. Palierul cuantic al fiinţelor luciferice, Dree, are cinci subniveluri, fiind situat într-o altă zonă decât iadul; el este format dintr-o altă energie. Iadul, sau, mai corect spus, iadurile sunt acele găuri de vierme care doar fac legătura dintre palierul material şi palierele cuantice ale fiinţelor luciferice. Fiecare gaură de vierme numită iad este formată din trei zone principale. Prima zonă este cea „rezidenţială”, în mijlocul căreia se află palatul conducătorului regatului respectiv şi al ajutoarelor sale – oameni primordiali ai întunericului, fiinţe Dree sau Lorehh. În a doua zonă locuiesc acei oameni care au aderat, în timpul vieţii, conştient, prin exercitarea liberului arbitru, la sămânţa cea rea, devenind, ei înşişi, sămânţa cea rea – asupritorii de profesie, o parte din preoţii templelor zeilor falşi, unii războinici, unii regi etc. În fastuoasele palate ale iadului, care erau amplasate într-un peisaj mirific, reprezentanţii de frunte ai acestora se bucurau de o existenţă postmortem îmbelşugată. În a treia zonă a iadului trăiau sclavii de rînd – oamenii căldicei. Ei îşi duceau existenţa post-mortem în condiţii mizere, într-un fel de mocirlă, învăluită în pâcle groase, printre trunchiuri de copaci retezaţi, vegetaţie stearpă etc. Peste tot persistau mirosuri grele, culori întunecate.
Oamenii din această ultimă categorie au devenit sclavi în timpul existenţei terestre, în urma aplicării peceţii luciferice. Unii au aderat la zeii luciferici doar prin intermediul vocii, alţii din inimă (din convingere). Totuşi, există o diferenţă esenţială între oamenii care aderau din inimă şi oamenii care aderau doar în mod formal, prin intermediul vocii. Prima categorie ajungea în zonele plăcute ale iadului, în zona a doua. În schimb, a treia categorie ajungea în zona a treia a iadului („talpa iadului”). Din nefericire, chiar şi cei care au devenit sclavi prin intermediul vocii – care au minţit pentru a supravieţui, care au aderat de frică, care au aderat pentru a-şi creşte copiii sau pentru a trăi în condiţii relativ decente etc – ajungeau, după moarte tot în iad, datorită existenţei peceţii luciferice aplicată la nivelul corpului sufletului. Sclavia a fost un principiu diabolic, prin intermediul căruia oamenii cumsecade – căldiceii – au ajuns în iaduri.
Fragmente din ciclul „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” APĂRUT LA ED. ALAYA (pentru detalii vezi BIBLIOTECA SPIRITUALĂ / 1- PROLOG)