š   

ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

OAMENII ROŞ, RUMENI SAU RUMÂNI

Este foarte posibil ca primele denumiri ale arealului carpato-danubiano-pontic să fi fost monosilabice. Cea mai plauzibilă denumire pare să fi fost “roh” – prima silabă a cuvântului rohman. Denumirea “roh”, ce desemna iniţial caracteristica principală a Oamenilor Luminii (cf. epitetului roymanos), a fost aplicat ulterior atât urmaşilor acestora cât şi, destul de probabil, ţinutului în care locuiau aceştia, precum în cazul cuvântului Havila, Ţara avilor. În cele din urmă, cuvântului “roh” i s-a alipit silaba “man”. Silaba “man” ce compune cuvântul roh-man sau, mai târziu ro-mân, poate să însemne om; rohman însemna astfel un om (man) din neamul roh.

Deşi parte surprinzător, termenul “man” (care nu figurează în limba română actuală) trebuie să fi avut în vechime aceeaşi semnificaţie ca în limba engleză de astăzi – man: om. S-ar putea obiecta, fireşte, că cuvântul “man” are o origine anglo-saxonă, dar lucrurile sunt departe de a sta în acest fel. Cuvântul “man” este foarte vechi, la fel ca şi cuvântul rohman de altfel, fiind provenit probabil din străvechea limbă primordială ce se vorbea pe toată suprafaţa pământului înainte de tentativa nereuşită a unor oameni de a construi Turnul Babel şi, evident, cu mult timp înainte de formarea limbii engleze. Nu întâmplător, cu mult timp înainte de formarea limbii engleze, cuvântul “man” a fost utilizat în multe limbi ale pământului: vechii înţelepţi indieni desemnau Absolutul prin termenul Brahman (denumire preluată ulterior de o întreagă castă – casta brahmanilor), vechii egipteni îl desemnau pe primul faraon prin numele Manes, vechii hinduşi îl numeau Manu pe strămoşul rasei proprii; în mitologia Imperiului roman, prin cuvântul “mani” erau desemnate diferite făpturi decorporate (duhuri decorporate de oameni). În numele proprii Manes şi Manu silaba “man” avea sensul de om primordial, începător de dinastie ori de seminţie, calificativ pe care l-au purtat şi rohmanii. Deşi nu poate fi regăsit în limba română actuală,  cuvântul “man” este ascuns în mai multe cuvinte compuse: de exemplu, capso-man, clepto-man, Carai-man. În concluzie, se poate afirma că, în străvechime, cuvântul roh-man îi desemna pe oamenii, denumiţi “man”, din neamul roh; ei locuiau, evident, Ţinutul sau Ţara Roh.

Nu este destul de clar de ce în arealul carpato-danubiano-pontic au fost folosiţi doi termeni pentru a desemna o fiinţă omenească: “om(u)” şi “man”. O explicaţie alternativă ar fi că prin cuvântul “om(u)” să fi fost desemnaţi iniţial doar oamenii cerului, iar prin termenul “man” să fi fost desemnaţi doar oamenii pământului. O astfel de interpretare are mari şanse de a fi adevărată, dat fiind faptul că cuvântul OM – echivalentul autohton al lui AUM din limba sanscrită -, are o sacralitate specială. Motivul pentru care s-a păstrat în limba română doar cuvântul “om”, iar termenul “man” a fost uitat iar apoi eliminat complet, deşi încă figurează în denumiri străvechi – de exemplu în cuvântul Carai-man sau chiar Ro-mân – este că, în marea lor majoritate, oamenii din arealul carpato-danubiano-pontic au considerat că fac parte din categoria “om”, nu din categoria “man”.

O altă denumire, până la un punct alternativă, prin care au fost denumiţi oamenii cerului – sau doar o parte a lor – din arealul carpato-danubiano pontic a fost “roş”. Probabil că, la origine, prin “roş” a fost desemnată o categorie de oameni diferită de cea denumită “roh” – probabil o facţiune care s-a separat la un moment dat de prima. Prima facţiune a fost cea iniţială, formată din roh-mani, adică din “blajini” – căci prin “blajini” (termen slav care a înlocuit termenul arhaic autohton rohman) erau desemnaţi cei nonviolenţi. A doua facţiune a fost formată din cei “căldicei” (sensul folosit în Apocalipsa), adică din cei care nu erau în totalitate blajini, dar care nu erau nici războinici necruţători – aceştia au fost denumiţi “roş”, cuvânt din care a derivat apoi denumirea de roşu.

Nu trebuie uitat în acest context faptul că un contingent al oştirii române a purtat până în epoca modernă denumirea de roşiori. Termenul de “roşior” demonstrează faptul că particula “roş” a fost acordată în exclusivitate războinicilor. Prin termenul “roş” au fost desemnate inclusiv triburile războinice de daci (dar nu dacii în integralitatea lor); una din cetăţile dacilor din apropierea Sarmizegetusei Regia a fost denumită Piatra Roşie. De altfel, scriitorii antici afirmau că dacii au drept patron spiritual pe zeul Marte – zeul războiului; culoarea zeului Marte este roşul.

De asemenea, nu trebuie exclus nici faptul ca termenul “roş” să se fi referit la un moment dat şi la culoarea pielii locuitorilor; nu a fost însă vorba neapărat despre culoarea vădit roşie a pielii, precum o aveau pieile roşii din America (deşi această ipoteză nu poate fi exclusă complet), ci despre un ten arămiu, brunet, care astăzi este denumit mediteranean.

Referitor la oamenii “roş” – oameni războinici prin definiţie – se mai poate spune că aceştia au întemeiat în antichitate mai multe cetăţi de apărare, devenite ulterior oraşe; multe dintre cetăţile înfiinţate de aceştia aveau în compunere termenul “roş” – de exemplu Roşia Montana, Piatra Roşie etc. Aceste aşezări erau amplasate strategic în întreg spaţiul de locuire al oamenilor cerului, ce se întindea din Munţii Tatra până în Munţii Caucaz, din Ucraina septentrională până dincolo de Munţii Balcani. Unul dintre aceste oraşe, care era situat la nord de Crimeea, chiar aşa se numea: Roşia.

Oraşul Roşia a avut o istorie interesantă. Destul de târziu, în jurul anului 1000 al erei creştine, acest oraş a fost cucerit de o populaţie slavă. După ce i-au izgonit pe oamenii roş originari din Carpaţi, slavii au repopulat acel oraş şi, pentru că li s-a părut că este un nume nobil, i-au păstrat şi denumirea. Urmaşii celor ce au cucerit oraşul au început să se autodenumească tot “roş” sau roşii; în cele din urmă, numele a fost acordat întregului ţinut. Astfel, cu timpul, numele Roşia a devenit Rossia, sau – cum se spune astăzi – Rusia. Aşadar, slavii, după ce au cucerit străvechiul oraş Roşia, s-au autonumit Roşii sau Rossi.

Mai există o denumire care a intrat în uz în acea perioadă îndepărtată de timp: denumirea “rum”. Este foarte posibil ca termenul rum să fi înlocuit la un moment dat termenul “roş”, care probabil dobândise semnificaţii peiorative. Rum înseamnă tot roş, sensul originar fiind de “rumen”. Şi astăzi, în mediul rural, se foloseşte expresia “rumen la faţă” cu sensul de sănătos; nu este exclus ca, în vechime, expresia să-i fi desemnat pe autohtoni, cu sensul “eşti rumen, eşti de-al nostru”.

Din termenul “rum” s-a născut ulterior cuvântul, folosit o lungă perioadă de timp, Rumunia sau Rumania; acest termen încă mai este folosit în mod oficial de unele popoare străine pentru a indica teritoriul locuit de români (Rumanien în germană; Rumania în engleză; Rumunija în sârbă). Termenul Rumunia a fost înlocuit cu cel de România destul de târziu, la începutul secolului al XVIII-lea.

Opinia că autohtonii – sau o parte a lor – au fost cândva denumiţi “roş” şi ulterior “rum”, precum şi opinia că de la acest ultim cuvânt derivă denumirea actuală Rumunia, nu este chiar atât de singulară în contextul opiniilor apărute în ultima perioadă de timp în mass media. În acest sens poate fi citat istoricul Andrei Groza din Republica Moldova, care afirma: “etnonimul român provine nu de la roman, ci de la cuvântul “rumăn/rumân/rumen”, ceea ce înseamnă de fapt culoare roşie închisă, brună a pielii”. Autorul citat mai afirma într-o lucrare din păcate prea puţin cunoscută şi prea puţin luată în seamă de confraţii din România, că în etapa de finalizare a procesului de etnogeneză, “românii s-au numit pe sine roşii şi rumâni. În ambele variante şi cazuri etnonimul provine de la nume ce indicau culoarea roşie, considerată culoarea nobilă şi regală”. Istoricul Andrei Groza are dreptate şi atunci când afirmă că, în spaţiul locuit de români, cuvântul roşu este foarte răspândit ca etnonim şi toponim. “Cu numele de “roşii”, “roşu”, “roşie” – scrie autorul citat – românii din Carpaţi îşi numeau munţii, trecătorile, râurile, localităţile etc. Este destul să privim harta României de azi: vârful Piatra Roşie (jud. Arad), pasul Turnul Roşu (jud. Sibiu), localităţile Dumbrava Roşie (jud. Neamţ), Roşia şi Turnu-Roşu (jud. Sibiu), Roşiile (jud. Vâlcea), Roşia de Amaradia (jud. Gorj), Roşia de Secaş, Roşia Montana (jud. Alba), Roşia (jud. Bihor) şi multe altele. Roşii, după cum am mai spus, se numeau, probabil, râul Crasna şi lacul Crasna (jud. Sălaj), schimbate de slavi prin traducere. Aici putem presupune că românii din stânga Dunării îşi numeau munţii Carpaţi – Munţii Roşii. Aceasta ne-o dovedeşte denumirea celui mai mare râu din centrul Carpaţilor – Mureşul şi denumirile localităţilor amplasate în această regiune. Maghiarii, care au trecut pe aici la răscrucea secolelor IX-X, aşa au păstrat numirea râului – Muroş, adică râul din Munţii Roşii. Tot aşa, pe parcursul secolelor, Târgul din Munţii Roşii s-a transformat în Târgul Mureş, Sântana din Munţii Roşii – în Sântcma de Mureş, Sâncraiu din Munţii Roşii – în Sâncraiu de Mureş, Sîngeorgiu din Munţii Roşii – în Sângeorgiu de Mureş, Lunca din Munţii Roşii – în Lunca Mureşului ş.a Trecuţi prin filieră slavă, munţii Poiana Roşie s-au transformat în Poiana Ruscă, comuna Roşia Montană – în Rusca Montană, vârful Roşu – în vârful Ruscă, comuna Roşii-Munţi – în Ruşii-Munţi etc”. (32)

Există şi un toponim mai puţin cunoscut în ziua de astăzi, pe care însă istoricul moldovean nu l-a menţionat; foarte puţini ştiu că insula Ada Kaleh, astăzi scufundată, care se se afla între kilometrii 950 şi 952 ai căii navigabile a Dunării, şi care se scria Ada Kale, Ada Cale, Adakaleh, Ada Kaleh, Adacale, Adakale sau Adekale era numită în vechime Insula Roşie; informaţia îi aparţine cercetătorului sârb Ranko Jakovljevic.

O confirmare a faptului că cel puţin o parte dintre autohtonii din arealul carpato-danubiano-pontic au fost cândva denumiţi “roş” reiese din două articole bine documentate apărute în revista Formula As.

Primul articol ce aparţine jurnalistul Bogdan Lupescu are drept subiect un bătrân pe nume Adam Grecu care a trăit în satul hunedorean Târşa, situat în munţii dacilor, aproape de localităţile Luncani şi Boşorod. După cum afirmă jurnalistul Bogdan Lupescu în articolul citat, la vârsta de 91 de ani, Adam Grecu a murit, dar după trei zile a înviat.” (Formula As Nr. 958). “O murit şi noi l-am privegheat trei zile şi două nopţi. Mort! Fără puls la mână. Fără suflu. Aşa a fost”, i-a mărturisit nepoata acestuia jurnalistului Bogdan Lupescu de la Formula As. “Şi a treia zi, când o venit preâtu şi am pornit să-l înmormântăm, bunicul nostru Adam s-a ridicat şi s-a uitat la noi cu mirare! Du­pă aceea, a mai trăit alţi cinci ani, mai de­parte. (…) Cei din familie împietriseră. Stăteau împrejurul lui roată, cu suflarea strânsă. Pe urmă el a zâmbit aşa, palid, şi le-a spus că nu a mu­rit, ci numai s-a dus “o ţâră în altă parte. După aceea, multă vreme cei din sat au tot încercat să îl iscodească. “Adame, spune-ne şi nouă, cum îi pe unde ai fost…”. El a zis că este frumos. “Câmpii. Câmpii frumoase şi oameni frumoşi, da’ puţâââni…”. Şi altceva? Mai multe nu putea spune. Că nu i-a fost îngăduit. “Aşa ni-au zis, că nişte lucruri nu trebuie spuse. N-am voie, s lucruri de taină…” (27)

După cum scrie jurnalistul Bogdan Lupescu în articolul citat din periodicul Formula As, cei din neamul lui Adam Grecu au trăit până la etăţi impresionante – între 90 şi 99 de ani. Una din ultimele supravieţitoare ale neamului lui Adam Grecu a ridicat parţial misterul cu privire la longevitatea neamului din care se trage, iar explicaţia sa atinge subiectul acestui capitol şi, poate, chiar îl elucidează mai mult decât cercetările, deducţiile şi prognozele savante ale istoricilor acestui veac: “Dacă ar fi să-şi explice asta, Eleonora (numele urmaşei lui Adam Grecu n.n.) crede c-ar putea fi în legătură cu o cetate dacică, care era imediat lângă casa lor – Cetatea Roşie. De acolo au izvorât ei, crede. Dintr-o spiţă de oameni vechi, de dinainte de Potop. Erau aceia altu’fel de oameni. Oameni rămaşi. Zice că era dacii din Piatra Roşie, nişte oameni mai mari. Mai înalţi. Şi solizi. Trăiau şi peste o sută douăj’ de ani aceia. De acolo zice că s-o transmis neamul nostru. Bunul nostru Adam…. Eu nu ştiu cât oi mai trăi, acum. Dacă mintea i-i bună, omu’ nu poate muri greu. Mintea! Şi inima curată… Eu încă stau, aici, în casa aceasta. Da’ oamenii parcă se înrăiesc tot mai mult şi se strică. Neamurile se stâng, se micesc. Liniile genealogice pier tot mai repede… Nu ştiu… Parcă o schimbat bunul Dumnezeu rândurile de oameni…”. (Formula As Nr. 958)

Al doilea articol este preluat tot din periodicul Formula As – un periodic care excelează printr-o ţinută literară şi informaţională remarcabilă. La baza articolului a stat un interviu luat de jurnalistul Horia Turcanu, în acelaşi spaţiu încărcat de istorie al Munţilor Orăştiei, unei femei simple de la ţară, dar cu multă înţelepciune de viaţă, care s-a recomandat “Tanti Vica” (Victoria). “Apoi îmi spu­ne – reproduce jurnalistul Horia Turcanu discuţia avută – că înainte de Potop a mai fost o lume aici şi că aceia care caută co­mori habar n-au. Lumea uria­şilor. Como­rile sunt de multe feluri, unele sunt rele, altele sunt bune, unele sunt pentru oameni, altele vor apar­ţine pen­­tru vecie necu­ratului şi ştimelor banilor, unele comori sunt blestemate cu jurământ, altele apar­ţin uriaşilor, jidovilor sau duhu­rilor de războinici care le-au îngropat, şi de-aceea, dacă nu ştii toate astea, mai bine nu te-apuci să cauţi. (…) Oamenii de dinainte de timpuri şi de Potop se pri­cepeau să dezlege tainele cerului, că erau cu mult mai mari decât noi, că vorbeau cu iar­ba, cu arborii şi cu păsă­rile, aşa cum vorbim noi acum, pentru că Dumnezeu le dăduse darul ăsta, numai că din cauza co­mo­rilor se făceau mereu mai răi şi se omorau între ei şi atunci Dumnezeu a tri­mis potopul pe lume şi celor care-au urmat le-a luat ştiinţa gra­iului pă­să­rilor şi ani­­ma­lelor şi oa­me­nii au devenit mai să­raci. (…) Aici, la Troiţa Peş­te­rilor, pe văgău­nile estea, nu s-o stins spiţa urieşilor, pen­tru că udătura Poto­pului n-o suit peste vârfuri, până la culmea Jigoru­lui, unde şi-or ascuns ei co­morile ce le-or avut. Cine-i neam de urieşi să cunoaş­te de la o poştă, după ochi şi după perii ca rugul de mure şi acela sâm­te comoara şi are ştiin­ţă s-o gă­seas­că nu­maidecât. Trei găuri mari de peş­teri sunt de cele trei părţi ale mun­te­lui, şi din două din ele se scurg afară pâ­raiele du­hu­ri­lor ca mu­ritorii să nu poată in­tra în tunelurile comorilor care străbat pe de­de­subt muntele. Aco­lo sunt ascunse co­­mo­rile urieşilor, iară pietrele cetăţilor lor sunt pretu­tin­deni, ziduri cu pietre pe care oamenii nu le pot ridica.” “Niciodată să nu cauţi comorile necurate – mai afirmă Tanti Vica în faţa jurnalistul Horia Turcanu -, ci numai pe cele îngropate de oa­meni de frica hoţilor, nici pe cele ale urie­şilor, că sunt păzite de necuratul, nici pe cele udate cu sânge, nici pe cele blestemate, iar comoara se cunoaş­te după fla­cără. Flacăra albastră e cea bună, care se vede după cân­tatul cocoşului de la miezul nopţii, uneori până la amia­ză, iară restul, cu pară albu­rie sau galbină sau roşă, numai cu mari descântece se pot scoate din mâinile duhu­rilor necurate şi nu oricine poate face asta. Aici e toată trea­ba, la comorile dacilor şi la cetă­ţile lor şi la călu­gării lor, cum aveau ei înainte, până să vie Mân­tui­to­rul. Astea sunt Duhurile Mari, sunt du­hurile călugă­rilor de atunci, care rătăcesc între pământ şi cer, nemân­tuiţi în veci, ei sunt aceia care se prefac în lupi pe lună plină, neputându-se prefa­ce în oameni, ei sunt aceia care păzesc comorile de bani vechi, care bântuie prin tunelurile de sub munte, care fac zgomote ce se pot auzi dacă ai ure­chea lipită de anu­mite stânci. (…) Duhurile Mari sunt duhurile sa­cer­­doţilor lui Za­molxis, duhurile stăpâni­toare ale locului, şi de asta, când in­tră străinii acolo, prin ape­le repezi ale pârâului, li se întâmplă câte o ne­no­­rocire. Mo­nahii aceia de acum mii de ani aveau se­cre­tul vieţii veş­ni­ce, nu­­mai că ei nu erau bo­te­zaţi, şi dacă ai Dom­nu­lui nu erau, atunci nu­­mai ai ne­cu­ra­tului pu­teau fi.” ((Formula As Nr. 1082))

Aceste fragmente au fost citate din periodicul Formula As. Şi după cum poate fi lesne remarcat, uneori, curiozitatea unor jurnalişti face mai mult decât tomuri întregi de lucrări istoriografice savante, după cum, uneori, cuvintele simple ale oamenilor simpli de la ţară, dar curaţi la suflet, exprimă mai mult decât zeci de pagini de cercetări antropologice savante…

Faptul că a existat o categorie de oameni “roş”, dar şi un teritoriu locuit de oameni “roş” – teritoriu devenit apoi “împărăţie” – a fost menţionat aproape până la saturaţie în miturile, legendele şi basmele poporului român; evident este vorba despre Împăratul Roş şi despre împărăţia pe care acesta o stăpânea. De altfel, în basmul Harap Alb scris de Ion Creangă, eroul principal, fiul Craiului, a primit indicaţii precise de la tatăl său să nu se însoţească cu două categorii de oameni: cu oamenii spâni şi cu oamenii roş.