ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

PE ARGEŞ ÎN JOS, PE UN MAL FRUMOS

… Când a apărut un nou personaj Negru Vodă din aceeaşi Dinastie Negru, care a recucerit ceea ce fusese risipit. Acesta a fost Negru Vodă Cel Tânăr.

Negru Vodă Cel Tânăr i-a alungat într-o perioadă lungă pe tătari şi a recucerit ceea ce fusese descălecat şi întemeiat de tatăl său, Negru Vodă Cel Bătrân. Când Negru Vodă cel Tânăr a poposit la Curtea de Argeş, după ce coborâse pe Defileul Oltului, nu a mai găsit decât ruine, astfel că s-a apucat să reconstruiască totul.

Iar primul edificiu pe care l-a construit a fost, evident, o biserică – cea construită de Meşterul Manole. Negru Vodă Cel Tânăr a construit Mănăstirea Meşterului Manole chiar pe locul unde se aflase biserica construită de Negru Vodă Cel Bătrân; mai mult decât atât, în acea biserică aflată în stare de ruină se afla, în acel moment, chiar mormântul tatălui său.

Toate aceste afirmaţii pot fi argumentate cuvânt cu cuvânt făcând apel la cea mai cunoscută baladă populară românească, Legenda Meşterului Manole (varianta Vasile Alecsandri). “Pe Argeș în jos / Pe un mal frumos, / Negru-vodă trece / Cu tovarăși zece, / Nouă meșteri mari, / Calfe și zidari, / Și Manole, zece, / Care-i și întrece. / Merg cu toți pe cale / Să aleagă-n vale / Loc de mănăstire / Și de pomenire. / Iată, cum mergeau / Că-n drum ajungeau / Pe-un biet ciobănaș / Din fluier doinaș, / Și cum îl vedea / Domnul îi zicea: / „Mândre ciobănaș, / Din fluier doinaș! / Pe Argeș în sus / Cu turma te-ai dus, / Pe Argeș în jos / Cu turma ai fost. / Nu cumva-ai văzut / Pe unde-ai trecut / Un zid părăsit / Și neisprăvit / La loc de grindiș, / La verde-aluniș?” / „Ba, doamne-am văzut / Pe unde-am trecut / Un zid părăsit / Și neisprăvit. / Câinii cum îl văd, / La el se repăd / Și latră-a pustiu / Și urlă-a morțiu.” / Cât îl auzea, / Domnu-nveselea / Și curând pleca, / Spre zid apuca / Cu nouă zidari, / Nouă meșteri mari / Și Manole zece / Care-i și întrece. / „Iată zidul meu! / Aici aleg eu / Loc de mănăstire / Și de pomenire. Deci voi, meșteri mari, / Calfe și zidari, / Curând vă siliți / Lucrul de-l porniți, / Ca să-mi ridicați, / Aici să-mi durați / Mănăstire naltă / Cum n-a mai fost altă, / Că v-oi da averi, / V-oi face boieri, / Iar de nu, apoi / V-oi zidi pe voi, / V-oi zidi de vii / Chiar în temelii!”.

Un text, într-adevăr, uimitor, care confirmă cuvânt cu cuvânt cele afirmate anterior dacă este înţeles ad litteram, nu în mod simbolic sau alegoric precum au procedat atâţia interpreţi celebri ai literaturii române. Iar acest aspect denotă faptul că legendele, basmele, baladele şi toate celelalte producţii populare nu numai că ascund un “sâmbure” de adevăr, ci că reflectă adevărul integral, astfel că trebuie interpretate ca atare.

Astfel, din legendă aflăm următoarele informaţii:

În primul rând, aflăm faptul că construirea mănăstirii a fost comandată de către Negru Vodă (de fapt, de Negru Vodă Cel Tânăr în anul 1290), nu de către alt voievod (oricum, nu de Neagoe Basarab în anul 1514, aşa cum se afirmă la unison în ziua de astăzi). Textul baladei este clar în privinţa personajului principal: “Pe Argeș în jos / Pe un mal frumos, / Negru-vodă trece / Cu tovarăși zece, / Nouă meșteri mari, / Calfe și zidari, / Și Manole, zece, Care-i și întrece”.

Motivul acestei plimbări este evident: găsirea unui loc de mănăstire: “Să aleagă-n vale / Loc de mănăstire / Și de pomenire”. Dar aici este o problemă, căci intervine un amănunt de o importanţă excepţională care a scăpat tuturor comentariilor apărute până în acest moment: Negru Vodă şi companionii săi nu caută un loc neted, cum ar fi fost firesc, apt din punct de vedere tehnic să servească construirii mănăstirii, ci fac apel la un copil cu oile (la fel cum în veacul următor a făcut apel Cuviosul Nicodim pentru descoperirea locului numit “La Pişători” unde a construit mănăstirea Tismana), bun cunoscător al locurilor, pe care-l întreabă: “Nu cumva-ai văzut / Pe unde-ai trecut / Un zid părăsit / Și neisprăvit / La loc de grindiș, / La verde-aluniș?”.

Aşadar, pe Argeş în jos, Negru Vodă Cel Tânăr caută nişte ruine. Devine evident că Negru Vodă Cel Tânăr caută locul unde, odinioară, tatăl său, Negru Vodă Cel Bătrân construise, aşa cum menţionează Letopiseţul cantacuzinesc, “curţi de piatră, şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă”, din care nu mai rămăseseră decât ruine.

Răspunsul mândrului ciobănel îl entuziasmează pe Negru Vodă Cel Tânăr, căci ceea ce căuta nu era departe: “Ba, doamne, am văzut / Pe unde-am trecut / Un zid părăsit / Și neisprăvit. Câinii cum îl văd, / La el se repăd / Și latră-a pustiu / Și urlă-a morțiu.”

Evident, câinii “urlă-a morţiu” doar în preajma unui loc bântuit de un strigoi. Fără să fie impresionat de prezenţa unui strigoi ce speria câinii în acel loc părăsit, Radu Negru nu a întârziat să purceadă spre acel loc: “Domnu-nveselea / Și curând pleca, / Spre zid apuca / Cu nouă zidari, Nouă meșteri mari / Și Manole zece / Care-i și întrece”.

Ajuns acolo, Radu Negru Vodă a exclamat, pe deplin înveslit, ca după o căutare foarte lungă: „Iată zidul meu! / Aici aleg eu / Loc de mănăstire / Și de pomenire”.

După aceea, Meşterul Manole, împreună cu calfele sale, s-a apucat de lucru, dar nu le ieşea nimic în acel loc unde câinii “urlă a morţiu”.

Şi nu urlau degeaba. Moartea caută moarte, astfel că în cele din urmă strigoiul din acele locuri a trebuit să fie îmbunat cu jertfa unei fiinţe cu inima curată; din nefericire pentru Meşterul Manole, cea care a fost jertfită a fost chiar soţia sa însărcinată, Ana; jertfirea Anei şi imolarea ei în zidul bisericii au avut rolul de a îmbuna strigoiul şi de a susţine întregul edificiu din punct de vedere spiritual. Prin jertfa Anei, Biserica Meşterului Manole a fost finalizată dar, din nefericire, niciunul dintre constructori nu a supravieţuit; Negru Vodă a dat poruncă să li se dărâme schelele, astfel că Meşterul Manole şi echipa sa nu au avut altă soluţie decât să-şi construiască aripi de şindrilă şi să se arunce în gol de la înălţimea turlei bisericii. Acolo unde a căzut Meşterul Manole, la o depărtare totuşi destul de mare de actualul amplasament al bisericii, a apărut un izvor de apă curată, aflat şi astăzi în folosinţă.

Biserica Meşterului Manole trebuie să fi fost construită în perioada de început a domniei lui Negru Vodă cel Tânăr, undeva între 1290-1295, când acesta începuse, ca voievod încoronat, să reconstruiască obiectivele edilitare şi religioase de la Curtea de Argeş.

Mai trebuie menţionat faptul că ctitorirea Bisericii Meşterului Manole de la Curtea de Argeş îi este atribuită în mod eronat Voievodului Neagoe Basarab (1512-1517); în mod evident, nu Neagoe Basarab l-a cunoscut pe Meşterul Manole, nu Neagoe Basarab este autorul moral al imolării Anei în zid, nu Neagoe Basarab l-a obligat pe Manole să se arunce de pe acoperişul bisericii cu aripi de şindrilă, ci Negru Vodă Cel Tânăr, cu aproximativ două sute de ani înainte. Neagoe Basarab, care a fost, într-adevăr, un mare voievod, doar a restaurat din temelii vechea biserică a lui Negru Vodă de la Curtea de Argeş, pe care, aşa cum menţiona cronicarul Gavril Preotul, a găsit-o « dărâmată şi neîntărită », astfel că a « înălţat-o din temelii».

Noul edificiu al Bisericii Meşterului Manole a fost ridicat între anii 1514 şi 1517, dar Neagoe Basarab nu a mai apucată s-o vadă terminată, decedând înainte de vreme, astfel că pictura, realizată de zugravul Dobromir, a fost finalizată în anul 1526, pe timpul domnitorului Radu de la Afumaţi. În zidul cel nou al bisericii a fost însemnat cu vopsea roşie locul unde odinioară a fost imolată Ana, iar la câteva zeci de metri de acel loc se înalţă şi astăzi fântâna Meşterului Manole, care indică locul unde acesta a căzut, după zborul planat, cu aripi de şindrilă, de pe acoperişul bisericii ctitorite de Negru Vodă.

Reconstruind biserica tatălui său, Negru Vodă cel Tânăr a descoperit, evident, şi mormântul acestuia, aflând astfel că acesta încă nu-şi găsise liniştea post-mortem, căci câinii încă lătrau a pustiu şi urlau a morţiu.

Câinii nu latră a pustiu şi nu urlă a morţiu decât în cazul existenţei unui strigoi (moroi) în acel loc. Strigoi devin pe de-o parte, acele persoane care au murit asasinate prin trădare, iar de altă parte, acele persoane care au murit foarte supărate de nedreptăţile ce li s-au făcut în timpul vieţii, drept pentru care se răzvrătesc în mod absolut la nivel sufletesc. Sufletul unui defunct devenit stigoi bântuie locurile din apropierea mormântului sau, uneori, locurile unde respectivul şi-a desfăşurat existenţa trupească, provocând fenomene destul de deranjante pentru cei aflaţi în viaţă. De obicei, strigoii sunt anihilaţi prin deshumare şi prin înfigerea unui ţăruş de fier în inima cadavrului ori prin scoaterea şi arderea inimii; aceste procedee sunt folosite şi astăzi în mediul rural.

Din punct de vedere mistic, dat fiind faptul că a decedat într-o stare intensă de supărare şi de răzvrătire interioară, datorate sinuciderii soţiei sale, se poate admite că Negru Vodă Cel Bătrân a devenit strigoi sau moroi. De aceea, se poate presupune că trebuie să se fi impus la un moment dat în mediile bisericeşti eliberarea (slobozirea) duhului lui Negru Vodă Cel Bătrân şi purificarea locului. Pentru deplina eliberare a sufletului (duhului) răposatului Negru Vodă Cel Bătrân, acesta trebuia să fie deshumat şi supus unui ritual de iertare a păcatelor şi de slobozire. Scoaterea inimii cadavrului unei persoane bănuită că a devenit strigoi este, desigur, o practică păgână, interzisă de autorităţile ecclesiastice, astfel că acestea trebuiau să recurgă la o practică acceptată din punct de vedere liturgic.

Ooperaţiunea de deshumare, de îmbunare şi de slobozire a defunctului devenit strigoi Negru Vodă Cel Bătrân nu s-a produs însă pe timpul lui Negru Vodă Cel Tânăr, ci pe timpul Voievodului Radu I, undeva în jurul anului 1378. Argumentul cel mai puternic în favoarea emiterii acestei opinii este că abia în acea perioadă a existat o persoană în Ţara Românească capabilă să acţioneze asupra defunctului Negru Vodă Cel Bătrân, devenit strigoi. Singura persoană capabilă şi competentă din punct de vedere spiritual, mistic şi duhovnicesc să realizeze o astfel de operaţiune a fost Cuviosul Nicodim de la Tismana. Operaţiunea trebuie să se fi realizat la scurt timp după sfinţirea bisericii Mănăstirii Tismana, din anul 1378. Pentru a fi realizată această operaţiune, rămăşiţele pământeşti ale lui Negru Vodă cel Bătrân au fost deshumate de la Curtea de Argeş, din biserica ridicată de Meşterul Manole şi transportate la Tismana, acolo unde în 1378 a avut loc sfinţirea mănăstirii.

Dar aceste informaţii ţin de mistică şi mai puţin de istoriografia profană. Şi tot de mistică ţin mai multe informaţii referitoare la Cuviosul Nicodim de la Tismana, transmise de Ieromonahul Ştefan în monografia citată. “Şi viind – Ieromonahul Ştefan se referă la Cuviosul Nicodim – la locul acesta, ce atuncea se numea la Pişători, s’au aşedat aici întîi prin peşceri şi prin colibi, ce’şi făcuse împrejurul lo­cului acestuia. Iar Sântul s’a suit în preşcera care este deasupra peşcerii cei mari, din care izvorăşce apă, care acum curge prin mănăstire. Şi suindu-se la peşceră, a găsit întrânsa un balaur (şarpe) foarte mare, şi cum a vezut pre sântul, a şuerat tare şi căscând gura asupra sântului, vrând să-l muşce, iar sântul fâcend semnul sântei cruci asupra lui cu crucea cea de plumb ce o purta la gât îndată şi a fugit şarpele din naintea sântului afară şi sărind din peşceră jos a crăpat şi a murit. Şi spre pomenirea acei minuni cu rugăciunile sântului s’a înkipuit acel şarpe cu gura căscată în piatră, de asu­pra peşcerii, din care a sărit jos, carea înkipuire stă şi până în ziua de astă-zi. Iar după sărirea şarpe­lui din peşceră jos, a şădut sântul câte-va zile aci în peşceră, liniştindu-se prin post şi prin privigheri cu sânta rugăciune cea neîncetată cu mintea şi cu inima sa. Apoi dându-se jos din peşceră, a stătut pre piatră, înaintea peşterii cei mari, unde este acum sânta mănăstire zidită cu faţa catră resărit şi cu mânile ridicate cătră înălţime şi mintea şi okii sufletului cătră D-zeu, rugându-se cu lacrămi, ca să-i descopere, în carea parte de loc voieşte despre Resărit, sau des­pre Apus a-i înălţa sântul jărtfelnic cu mănăstire, precum i s’a poruncit. Şi aşa stând în picioare ziua şi noaptea, neclătit rugându-se. Iar a treia zi pre la miezul nopţii s’a pogorît lumină preste sântul şi s’a făcut ca un stâlp de foc de la ceriu până la pământ, şi glas din lumină, dicând către sântul. „Că aicea, unde stai, este locul cel poruncit ţie de mai nainte, ca să-mi înalţi mie jertfelnic întru cin­stea şi pomenirea Adormirei Maicei Mele, cu mănăstire de adunare de monahi, cu veţuire acelor ce vor voi să se mântuiască. Şi darul Meu şi mila Mea şi a Maicei Mele, prin rugăciunile tale nu va lipsi dintru acest locaş pânî în sfârşit, şi iată că-ţi dau ţie putere preste tote duchurile cele necurate, şi să tămădueşci cu darul meu toate boalele si toate neputinţele din oameni, cari vor veni la tine, şi în lăcaşul tău acesta cu credinţă”. Dintr’această lumină şi arătare D-zeească din ciasul acela al arătării s’a îmbrăcat Sântul cu putere D-zeească, şi a luat darul tămăduirilor şi putere asupra duchurilor celor necurate. ” (24)

După ridicarea bisericii de la Tismana, Cuviosul Nicodim şi-a continuat cu succes activitatea de alungare a duhurilor necurate. “Căci singure – afirmă Ștefan Ieromonahul – duchurile cele rele ce bântuia pe oameni striga, că nu mai pot locui prin prejurul acesta, că-i arde focul Dumnezeirei al Prea Sântei Treimi, pentru rugăciunile Prea Curatei Fecioarei Maria Născătoarei de D-zeu, şi pentru ale răului bătren Nicodim, ce acum de curând a venit la Pişători, de s’a sălăş­luit aci, împreună cu alţii, ce se povăţuesc de el răi, ca şi el. Unde în acea pustie, la Pişători, a fost locuinţa nostră până acum, iară acum, de când a venit acesta, numai putem locui. Şi aşa pentru aceste strigări, ce făceau dracii prin oameni, toţi cei bântuiţi de duchurile necurate şi de alte feluri de boale, cari alergau la sântul cu credinţă, să tămăduiau. Iar unii din cei-ce se tămăduiau, nu se mai întorceau pe la casele lor, şi pe la părinţii lor, şi remâneau la sântul de se făcea monachi.” (24)

Așadar, după cum a menționat Ștefan Ieromonahul, Cuviosul Nicodim de la Tismana a dobândit de la Iisus Hristos putere asupra duhurilor celor necurate, astfel că a tămăduit o mulţime de oameni de influența acestora. Condiţia principală era ca aceşti oameni să vină la Tismana pentru a fi tămăduiţi, căci datorită puterii (şi sfinţeniei) ce adăsta deasupra şi împrejurul acelui loc, duhurile necurate fugeau singure, strigând, după cum afirma Ieromonahul Ştefan, “că nu mai pot locui prin prejurul acesta, că-‘i arde focul Dumnezeirei al Prea Sântei Treimi, pentru rugăciunile Prea Curatei Fecioarei Maria Născătoarei de D-zeu”. Trebuie însă făcută observația că nu numai oameni vii au fost aduși la Cuviosul Nicodim pentru a fi tămăduiţi, ci și – destul de uimitor pentru concepţia istoriografică profană – oameni defuncți, mai precis spus trupuri ale unor oameni defuncţi, iar printre aceștia trebuie să se fi numărat și trupul lui Negru Vodă Cel Bătrân, deshumat chiar în acest scop de la Curtea de Argeş. Acesta pare să fi fost, în acea epocă, singura modalitate prin care sufletul lui Negru Vodă Cel Bătrân putea fi slobozit în condiţii canonice acceptate de autorităţile ecclesiastice.

Aceste aspecte indică faptul că trupul lui Negru Vodă trebuie să fi fost deshumat pe timpul Voievodului Radu I de la Curtea de Argeş şi transportat la Tismana, în faţa Cuviosului Nicodim pentru a fi slobozit. La rândul său, Cuviosul Nicodim a acţionat, prin harul ce i-a fost dat de Iisus Hristos, menţionat de Ieromonahul Ştefan în scrierea sa, asupra lui Negru Vodă Cel Bătrân pentru pomenire veşnică, pentru iertarea de păcate, pentru slobozire de strigoire şi, de ce nu, pentru o elevare necesară unei misiuni post-mortem.

Pe de-o parte, operaţiunea de slobozire trebuia desfăşurată la Tismana, loc purificat şi binecuvântat, iar de altă parte trebuia desfăşurată în prezenţa trupului lui Negru Vodă Cel Bătrân, adică a rămăşiţelor pământeşti ale defunctului, tot astfel cum pomenile sunt oferite, prin intermediul unui preot, la mormântul defunctului (doar astfel sufletul defunctului le poate primi). Deşi acţiunea Cuviosului Nicodim s-a desfăşurat în prezenţa trupului, principalul beneficiar al ritualului a fost sufletul (duhul) decorporat, care a fost astfel eliberat de păcate, slobozit de strigoire şi înălţat.

Dar dacă sufletul lui Negru Vodă Cel Bătrân a fost izbăvit şi slobozit, devenind luminos, nu acelaşi lucru se poate afirma despre trup, care din punctul de vedere al aspectului a rămas în aceeaşi stare din momentul decesului. Este ştiut faptul că, din punctul de vedere al aspectului, mistica ortodoxă împarte trupurile defunţilor în mai multe categorii; în prima categorie intră trupurile care putrezesc în mod firesc, iar în ultima categorie intră trupurile care nu putrezesc în mod normal nici după câteva zeci de ani. Un cunoscător al domeniului, Părintele Ilie Cleopa afirma că există opt cazuri de neputrezire a trupului unui defunct. La capătul superior al acestei enumerări se află trupurile acelor oameni care în timpul vieţii au dus o viaţă sfântă, iar la celălalt capăt sunt persoanele care au comis păcate grele. “Iar când vei găsi om neputred şi-i uşor ca o pană şi miroase frumos tare, şi-i foarte vesel la faţă şi face minuni, acelea sunt sfinte moaşte, cum a fost şi cu Sfântul Ioan Hozevitul la Ierusalim, care l-au găsit după 20 de ani, nu numai neputred, dar a făcut şi minuni”. La capătul inferior al acestei enumerări sunt persoanele care au comis păcate grave; trupurile acestor persoane, afirmă părintele Ilie Cleopa, “sunt nedezlegate, sunt deformate şi urâte, greu mirositoare şi prea puturoase, umflate ca toba, provoacă spaimă şi cutremur privirii”. Excepţie fac trupurile la care, după cum afirmă autorul citat, “carnea a putrezit toată, dar oasele stau prinse între ele ca la copăcel. Acela nu-i sub blestem. Acela-i om tare din fire, care nu putrezeşte 40-50 de ani”. Acest fel de trup, mai afirmă autorul citat, nu putrezeşte din cauza pământului. “Este pământ unde nu putrezeşte mortul, dacă nu-l muţi. Acolo pământul are chimicale şi nu dă voie să putrezească nimic”. (De vorbă cu Părintele Cleopa”; Ed. Ep Romanului 1995)

Probabil că după operaţiunea de slobozire a sufletului realizată cu succes de Sfântul Nicodim, trupul lui Negru Vodă Cel Bătrân nu a mai fost readus la Curtea de Argeş, ci a fost reînhumat la Tismana; nu în biserica mănăstirii, ci undeva în apropierea ei. Evident, Negru Vodă nu a fost legat de Tismana în răstimpul vieţii sale, ci după slobozirea sufletului şi reînhumarea trupului. În acest context, se poate stabili o corelaţie între Negru Vodă Cel Bătrân şi rămăşiţele pământeşti descoperite la Tismana, aşa cum mărturisesc cei care au făcut acea descoperire arheologică menţionată de Nicolae Tomoniu: “tot săpând „au dat de un om mare”, spre peşteră, dar l-au acoperit că „le-a fost silă.” (23)

Nimic surprinzător în afirmaţia că defunctul descoperit acolo a fost “om mare”, dat fiind faptul că există şi alte informaţii “legendare” care sugerează că personajele care au făcut parte din Dinastia Negru erau “stirpe de uriaşi” (peste doi metri), adică aveau trupuri ceva mai mari decât media; de altfel, cine cercetează urma încălţării, imprimată în rocă, ce prin tradiţie îi este atribuită lui Negru Vodă, de la Mănăstirea Cetăţeni-Stoeneşti, se poate convinge că, dacă ar fi trăit în prezent, acesta nu şi-ar fi găsit prea uşor încălţări în comerţ. De asemenea, nimic surprinzător ca trupul celui descoperit la Tismana să le fi provocat “scârbă” celor ce l-au deshumat întâmplător, motiv pentru care l-au astupat imediat după aceea, precum afirmă Nicolae Tomoniu în cartea sa; în definitiv, cei care au descoperit trupul prin mijloace arheologice – şi care erau antrenaţi în astfel de operaţiuni – nu se aşteptau, evident, să o găsească pe păpuşa Barbie, ci doar să descopere rămăşiţele pământeşti ale unei persoane defuncte de multă vreme, dar dacă şi acestora le-a provocat “scârbă” înseamnă că aspectul trupului era într-adevăr înfricoşător.

Probabil că autorităţile ecclsiastice de la Tismana ştiau, datorită vechilor pomelnice şi cronici, de existenţa şi de starea înfricoşătoare a trupului lui Negru Vodă înhumat acolo. Totuşi, faptul că starea rămăşiţelor pământeşti ale lui Negru Vodă era deplorabilă, nu ar fi trebuit să reprezinte chiar un motiv întemeiat pentru ca autorităţile ecclesiastice ale acelor vremuri să facă eforturi pentru a-i şterge numele din letopiseţe, anale şi cronici şi să-l înlocuiască cu numele Voievodului Radu I, ori să-i râcâie cu un şpaclu portretul din biserici, provocând un hiatus informaţional în istoria românilor, hiatus de care au profitat, cel puţin din punct de vedere mediatic, duşmanii poporului român, în special istoricii maghiari, bulgari şi ruşi şi, implicit, oficinele lor de propagandă otrăvită. În fond, nimic nu poate fi ascuns la nesfârşit; adevărul va ieşi în cele din urmă la iveală. Însuşi Iisus Hristos afirma următoarele: “Că nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască.” (Evanghelia după Luca; Cap 12; Versetul 2). Aceste afirmaţii pot fi aplicate la toate domeniile cunoaşterii.

Pe de altă parte, trebuie reamintit că omul, după cum ştie orice creştin, are două componente fiinţiale: duhul şi trupul. Chiar dacă rămăşiţele pământeşti au păstrat starea deplorabilă din momentul decesului, fiind ulterior slobozit de păcate de către Sfântul Nicodim, duhul Bătrânului Negru Vodă, luminos din acel moment, s-a alăturat celorlalţi strămoşi glorioşi ce veghează şi astăzi din ceruri asupra poporului român.

Aceasta este taina.