COLOANA CERULUI, MASA TĂCERII, BĂTĂTURA HOREI

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

COLOANA CERULUI, MASA TĂCERII,

BĂTĂTURA HOREI

57154691_647968922301214_5139839718774538240_o

Istoriografia modernă şi-a făcut un titlu de glorie prin a considera că, de-a lungul Evului Mediu, poporul român a fost un popor dacă nu „înapoiat”, atunci cel puţin mediocru (dacă nu cumva a excelat prin lipsă) în contextul popoarelor europene, fiind format din ciobani şi ţărani fără ştiinţă de carte, acesta fiind de altfel motivul invocat pentru lipsa unor vestigii documentare autohtone – scrieri sau artefacte.

Mai mult decât atât, mulţi istorici consideră că arealul carpato-danubiano-pontic a fost în bună parte nelocuit în perioada Evului Mediu, respectivii istorici identificând, ca fiind de la sine înţeles, termenii descălecare şi colonizare. Afirmând de exemplu că „legendarul” Negru Vodă sau cel cu care l-au înlocuit pe acesta, Basarab, a descălecat, istoricii respectivi au în vedere de fapt colonizarea teritoriului. Şi mai mult decât atât: există actualmente istorici cu pretenţii (dintre cei care fac actualmente „jocurile” în istoriografia românească), care afirmă că nu poate fi vorba despre o etnie a românilor, urmaşă a dacilor, geţilor şi carpilor de odinoară, populaţia actuală ce locuieşte arealul carpato-danubiano-pontic fiind o amestecătură a urmaşilor populaţiilor migratoare.

Nimic mai fals. Se înşeală amarnic toţi cei care privesc trecutul etniei românilor în acest fel. Dimpotrivă: din cele mai vechi timpuri etnia românilor a fost un factor de primă mărime între popoarele Europei. Nu este defel lipsită de logică afirmaţia că, de fapt, etnia ce s-a perpetuat în arealul carpato-danubiano-pontic din cele mai vechi timpuri – de pe vremea culturilor primitive Boian, Gumelniţa şi, parţial, Cucuteni – a fost, cronologic, prima în Europa, contribuind ea înşişi la formarea altor naţiuni europene. Este falsă de asemenea, opinia că după retragerea aureliană teritoriul carpato-danubiano-pontic a rămas pustiu, iar locuitorii s-au strămutat în alte zone, mai mult sau mai puţin însorite.

De asemenea, în acelaşi context, este la fel de falsă opinia unor istorici cu pretenţii că toate populaţiile migratoare care au tranzitat teritoriul carparo-danubiano-pontic i-au supus prin simpla lor prezenţă pe bieţii băştinaşi, care s-au grăbit să le plătească tribut în furaje şi alimente. Explicaţia respectivilor istorici este că migratorii au avut nevoie de o populaţie nevolnică sau mediocră, incapabilă să se apere singură, pentru a le furniza hrana necesară, astfel că băştinaşii au acceptat de bună voie o astfel de situaţie pentru a supravieţui în istorie. Adevărul este însă altul: fenomenul, de altfel cunoscut, de iobăgire a populaţiei autohtone s-a petrecut cu adevărat, dar mult după epoca marilor migraţii – în orice caz, după decesul lui Negru Vodă -, atunci când s-a înstăpânit în Ţările Române tipul de societate feudală instituit de urmaşii lui Basarab. Dar autorii înstăpânirii iobăgiei în ţările române nu au fost străinii, ci aceia dintre autohtonii care s-au crezut mai „şmecheri”, astfel că au acumulat acea bogăţie numită pământ, devenind latifundiari, adică boieri. Înaintea secolului al nouălea nu existau boieri în Ţările Române, după cum nu exista nici termenul în cauză, acesta fiind împrumutat de la avari („bolier”).

Înaintea secolului al zecelea existau doar moşii sau uniuni de moşii, denumite astăzi de istoriografie obşti săteşti, în care pământul era deţinut în devălmăşie; o moşie era condusă, pe baza legilor pământului (care s-au numit ulterior lex valachorum) de un personaj venerabil care era Moşul (sau Baba, după caz). Structura unei astfel de moşii nu era atât de simplă precum se crede astăzi, ci extrem de complexă, căci fiecare moşie funcţiona în mod autarhic. În mijlocul unei moşii se afla Coliba Moşului (considerat a fi fost Primul Născut din Comunitate)., alături de care trona o Coloană a Cerului (Axis Mundi), Altarul Domestic, Bătătura Horei, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii, iar la hotarele moşiei erau Porţi de Trecere. Aceşti termeni pot părea poetici sau metaforici şi chiar sunt, fiind preluaţi din denumirile acordate de cel care a rămas până la sfârşitul vieţii prototipul Ţăranului Român, Constantin Brâncuşi, care a dorit să perpetueze prin opera sa modelul peren de întocmire al vechilor moşii, întocmire ce reverbera în sufletul său ca o amintire intuitivă a trecutului neguros al strămoşilor săi. În străvechime, fireşte, aceste artefacte confecţionate exclusiv din lemn purtau alte denumiri, dar acestea s-au pierdut.

Ca Axă şi punct de unire a Cerului cu Pământul, Coloana Cerului făcea legătura dintre strămoşii din ceruri şi oamenii întrupaţi; la marile sărbători religioase antecreştine, la Moşii de Vară sau la Moşii de Iarnă, erau, de asemenea, invocaţi strămoşii din ceruri, Moşul fiind principalul hierofant. O dată cu creştinarea populaţiei, locul Coloanei Cerului a fost luat de Cruce. Evident că în perioada de debut a Evului Mediu nu existau biserici; existau însă Cruci (Troiţe), lângă care cei creştinaţi se rugau; de altfel, atunci când spuneau că merg la biserică, creştinii din acea perioadă mergeau în faţa Crucii. Nu este exclus ca o perioadă de timp, Coloana Cerului şi Crucea să fi coexistat (de fapt, Crucea este tot o Coloană a Cerului).

Pe Altarul Domestic era invocat Focul Sacru din ceruri, care apoi era luat cu făclii sau opaiţe şi dus solemn la începutul fiecărui an – de Anul Nou – de fiecare familie în vatra casei, unde era îngrijit de muieri pentru a nu se stinge. Casa Moşului îndeplinea şi funcţia de Vatră Centrală a Moşiei. Probabil că dacă se stingea focul din Vatra Centrală, membrii comunităţii erau obligaţi să se strămute din acel loc, considerând că s-a abătut nenorocierea asupra lor.

Bătătura Horei era locul unde la marile sărbători religioase se adunau toţi membrii moşiei care, după ce îndeplineau ritualuri expiatoare, încingeau o horă „mare”, care era parte a ritualului de înfrăţire. Nu este exclus ca în cadrul ritualului de expiere a păcatelor să se folosit un ţap ispăşitor, care, după ce era încărcat magic cu păcatele membrilor comunităţii, era alungat în „pustie” (ritual folosit din antichitate de evrei, sumerieni, greci, romani şi, evident, de daci). Dacă existau însă reminiscenţe ale păcatelor ori dacă încă mai existau oameni încărcaţi de păcate (sau de boli) se recurgea la Jocul Căluşarilor, Căluşul, în care cel mai important personaj, Vătaful, trecea (sărea) de nouă ori peste trupul celui în cauză, aflat deja într-o transă superficială, pentru a-l tămădui. De fapt, cei care iniţiau Hora erau Căluşarii, căci ei aveau rolul de a alunga duhurile nefaste prin dansul lor magico-pantomimic şi prin clopoţeii care erau ataşaţi la picioare. Un rol important pentru alungarea duhurilor rele l-au avut, de asemenea, buciumul şi toaca – ultima exista cu mult timp înainte de fi folosită de biserica creştină.

La Masa Tăcerii din centrul moşiei se adunau, atunci când era nevoie, Sfatul Oamenilor Buni şi Bătrâni, care-l ajutau pe Moş în treburile administrative. Ei erau în număr de doisprezece. În fine, prin Poarta pe care Constantin Brâncuşi a numit-o „a Sărutului” treceau tinerii miri, iar prin Porţile de Trecere de la Hotare ieşeau cei ce părăseau moşia sau cei ce se înapoiau în perimetrul ei. Dincolo de Porţile de la Hotare începea „pustia”, adică locul unde legile comunităţii nu funcţionau şi în care pericolele pândeau la tot pasul.

În cadrul moşiei, nimeni nu era mai presus de celălalt, aceasta fiind de alfel principala moştenire transmisă din Moşi Strămoşi, de la Moşii Cei Albi din Străvechime, astfel că termenul sau funcţia de „bolier” nu exista în vocabularul vechilor comunităţi denumite moşii. La o anumită vârstă, bătrânii venerabili ai moşiei se retrăgeau în „pustie”, pentru a nu reprezenta o piedică pentru cei valizi. Acolo deveneau pustnici (sihaştri existau pe aceste meleaguri cu mult timp înainte de apariţia creştinismului) care se hrăneau cu ce le oferea pădurea, se adăposteau în scorburile copacilor multiseculari ce încă se înălţau falnici sau în grote, intrau în comuniune cu natura, cu spiritele naturii, cu strămoşii defuncţi, cu locuitorii nevăzuţi ai cerului. Uneori, copiii moşiei veneau să-i viziteze şi să se adape de la înţelepciunea lor. Întotdeauna se întorceau cu tolba plină de poveşti despre vremurile trecute, vremuri în care strămoşii, în tinereţea lor, se luptaseră, ca adevăraţi feţi frumoşi ce fuseseră, cu gheonoaie, cu zmei, cu oameni spâni şi cu alte arătări mai mult sau mai puţin fizice, eterice sau astrale.  Aşa cum fetele erau iniţiate de Moaşa comunităţii (denumită uneori Moşoaie), în treburile fecundităţii feminine şi creşterii plozilor, băieţii erau iniţiaţi în tainele meseriilor (arat, semănat, păstorit, diverse meşteşuguri casnice), dar şi în arta războiului. Întotdeauna, o moşie avea un contingent de străjeri, care stăteau de pândă la hotarele moşiei sau ale obcinei (ulterior ale uniunii de moşii), care amenajau teritoriul împotriva intruşilor, săpau capcane pentru animale patrupede ori bipede, realizau perdele de vegetaţie pentru a-şi proteja teritoriul etc.

Aşadar, opinia istoriografiei că strămoşii poporului român au fost nişte nătângi incapabil să-şi apere nevoile şi neamul este eronată; strămoşii poporului român au fost nu numai buni agricultori şi păstori, ci în primul rând inteligenţi, bine pregătiţi, buni cunoscători ai tainelor naturii, buni cunoscători ai tainelor lumii de dincolo, buni cunoscători ai tainelor sufletului omeneşti. A-i considera înapoiaţi pe aceşti oameni este o dovadă de naivitate.

58376371_652646181833488_4945656868568563712_n