BULGARIA ROMÂNEASCĂ

21192270_356821364749306_4543868967926537684_nA DOUA ROMÂNIE:

ROMÂNIA DE DINCOLO DE DUNĂRE

21246555_356821818082594_2730470515351055622_o

FOTO: CG şi (parţial) RP.

FOTOGRAFII REALIZATE LA KAZANLÎK ÎN VALEA REGILOR TRACI, LA BELOGRADCHIK ŞI LA MADARA

FOTO: locaţii 1- Kazanlâk – Valea trandafirilor – Mormintele regilor traci; 2 – Belogradchik – Cetatea; 3 – Madara / Călăreţul de la Madara / posibil imaginea Hanului Krum (802–814 după Hristos), basorelief de 32 metri înălţime realizat pe un perete de stâncă de 100 m.

80655395_821557378275700_6446163887392817152_o

(Notă: pentru această variantă am mixat fragmente din cărţile deja publicate “Dacia primordială”; “Rohmanii din ostroavele albe”; “Dinastia Negru Vodă”; “Craiova perla Valahiei”, precum şi din texte inedite, nepublicate încă, deja scrise pentru câteva din cărţile mele viitoare. În cazul textelor inedite, redactarea este minimă, drept pentru care este posibil ca în viitor aceste texte să fie modificate în funcţie de parametrii pe care-i voi stabili în momentul unificării textelor şi integrării într-o carte coerentă.)

21192161_356547198110056_7061217168759517835_n

PREAMBUL

Pe teritoriul Bulgariei de astăzi se află nenumărate vestigii ale strămoşilor noştri daco- geto-carpo-traci, pe care vecinii noştri de la sudul Dunării îi consideră strămoşii lor.
Adevărul istoric este că bulgarii de astăzi nu existau în vremea în care, la sudul Dunării, strămoşii poporului român construiau artefacte impresionante.
În această vară am întreprins o călătorie de documentare la sudul Dunării pentru a vedea o parte dintre aceste artefacte impresionante. Principalele locaţiii vizitate a fost Belogradchik-ul, Kazanlâc-ul şi Valea regilor traci.
Prima observaţie pe care doresc să o fac este legată de poziţia istoricilor bulgari referitoare la aceste artefacte. Istoricii bulgari consideră, în urma unor propagande atent întreţinute, că cei care au construit aceste artefacte au fost strămoşii lor, pe care-i identifică cu tracii.
În acest context trebuie menţionate demersurile Liudmillei Jivkov, fiica ultimului conducător comunist al staului bulgar pe nume Todor Jivkov, de a demonstra că strămoşii bulgarilor de astăzi au fost tracii. (Liudmilla a fost avertizată la un moment dat de vanga, clarvăzătoarea bulgară, cu privire la posibilitatea unui accident de maşină, eveniment care s-a produs doi ani mai târziu de la atenţionare, liudmilla decedând în acel accident nefericit). Ulterior, mulţi istorici bulgari au construit un fel de cult istoriografic legat de acest subiect. Acest cult istoriografic este ignorat de istoricii români.
În continuare voi încerca să demontez aceste afirmaţii punct cu punct şi să arăt că nu poporul bulgar, ci poporul român de astăzi este continuatorul spiritual, etnic şi istoric al vechilor populaţii daco-geto-carpo-trace care a locuit şi, implicit, a construit, cu milenii în urmă, impresionantele artefacte de pe teritoriul bulgariei de astăzi.
Cândva ceea ce astăzi numim Bulgaria (cel puţin până la Munţii Balcani) a fost un teritoriu locuit de strămoşii românilor de astăzi. Slavii şi bulgarii au migrat în teritoriul sud-dunărean după secolul al şaselea al erei creştine. În schimb artefactele menţionate au fost construite cu câteva mileniii înainte de Iisus Hristos.
Nota Bene: fireşte că mulţi dintre cetăţenii Bulgariei de astăzi, care vorbesc limba bulgară (slava sudică) şi scriu cu slove chirilice, au avut strămoşi daco-geto-carpo-traci, dar nu aceştia formează grosul (majoritatea) poporului bulgar de astăzi. Majoritatea cetăţenilor Bulgariei de astăzi este formată din slavi, iar aportul bulgarilor – o populaţie de origine asiatică – la această etnie a fost nesimnificativ.

21192985_357267818037994_4225197989226572151_n

OECUMENA ARHETIPALĂ

Teritoriul României de astăzi este doar o mică parte din teritoriul arhetipal global în care s-a perpetuat, de-a lungul istoriei, poporul român. Teritoriul arhetipal în care s-a perpetuat, de-a lungul istoriei, poporul român poartă numele de OECUMENA ARHETIPALĂ.

Oecumena arhetipală a poporului român se întindea din apropierea Niprului, din nordul peninsulei Crimeea până în Polonia de astăzi, din Ucrania septentrională până la Munţii Balcani, de la la Marea Neagră până la Marea Adriatică.
De-a lungul secolelor, datorită numeroaselor invazii şi migraţii ce s-au produs mai ales dinspre stepele Asiei, oecumena etnică a poporului român s-a restrâns până a ajuns la graniţele actuale ale României, motiv pentru care, în epocile mai recente ale antichităţii şi în Evul Mediu poate fi indicată prin expresia aflată astăzi în uz de “areal carpato-danubiano-pontic”. Centrul geografic şi, de cele mai multe ori, politic al oecumenei etnice primordiale a poporului român a fost situat în tot acest răstimp în Munţii Carpaţi şi în partea centrală a Ardealului. În tot acest teritoriu foarte vast, încă din antichitate, istoriografia constată existenţa unor moşii şi apoi a unor uniuni de moşii, care au evoluat din străvechile obşti gentilice dacice; istoriografia denumeşte uniunile de moşii prin termenul “obşti săteşti”.

Faptul că românii s-au perpetuat în oecumena arhetipală de-a lungul mileniilor a fost remarcat de marile personalităţi ale culturii noastre, Astfel, în 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul „Timpul” urmatoarele: „Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucaţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia și Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tessalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, pâna sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane, până dincolo de Nistru, până aproape de Odessa și de Kiev.”

La rândul său, Nicolae Iorga spunea că “România reîntregită de după primul război mondial se învecinează tot cu români. Numărul românilor din jurul graniţelor era, într-adevăr, foarte mare: aproape de trei milioane: între 800.000 şi un milion în Ucraina, aproximativ 200.000 în Bulgaria, aproximativ 300.000 în Serbia, în regiunea Timoc, şi aproximativ 100-160.000 în vestul Banatului, între 100.000 și 400.000 în Ungaria, între 12.000 şi 65.000 în Rutenia Subcarpatică, aflată în componenta Cehoslovaciei între 1919-1939. La aceştia se adăugau cei aproximativ 300.000-450.000 de aromâni din Albania, Macedonia, sudul Serbiei şi sud-vestul Bulgariei, şi cei 500-600.000 de aromâni din Grecia, şi încă vreo câteva zeci de mii de meglenoromâni şi istroromâni, primii în nordul Greciei, ceilalţi în Croaţia.”

   80558191_821557731608998_165437012050968576_n

TRIBALIA

Unul dintre teritoriile locuite din cele mai vechi timpuri de etnici români a fost ceea ce a purtat odinioară numele de Tribalia. După cum afirma unul dintre cei mai buni cunoscători ai subiectului, patriotul român timocean Ion di la Vidin (nume slavizat Mladen Petrov), care a şi fost declarat persona non grata de oficialităţile bulgare după publicarea în limba franceză a cărţii “Sacra Tribalia” (ed. fr. 1991, ed. rom. 1996), Tribalia de acum 2000 de ani era o zonă locuită de etnici vlahi, ce se întindea de la Bononia (Vidinul de astăzi) până la Zaiciar, în Serbia.

“Tribalia – afirmă Ion di la Vidin într-un interviu acordat cu câţiva ani înainte de a deceda la venerabila vârstă de 85 de ani – este o regiune de aproximativ 40.000 kilometri pătrați, locuită de peste 2,2 milioane de români (vlahi) de pe malul drept al Dunării – de la Moravia și Passarowitz în vest (Yugoslavia), trecând prin Timoc, până la Svistova în est (Bulgaria), învecinându-se cu Dunărea în nord și cu Balcanii în sud. Popor de origine traco-dacică, tribalienii vorbesc aceeaşi limbă ca frații lor din nordul Dunării, iar nu un dialect al limbii române, ca macedonenii (aromânii) din restul Peninsulei Balcanice. Soarta lor este comună cu a românilor din Basarabia și Bucovina de Nord, cu a celor cuprinși între Tisa și hotarul actual al României. Ei toți cunosc suferința unui trai oprimat pe teritorii ocupate de neamuri migratoare, atrase de bogățiile și frumusețea pământurilor noastre.”

În luările sale de cuvânt, Ion di la Vidin s-a arătat mereu indignat de poziţia pasivă a istoricilor români cu privire la subiectul delicat al slavizării şi bulgarizării etnicilor români de la sudul Dunării. Istoricii români, afirmă autorul citat, “n-au știut să pună în valoare documentele istorice ce atestă existența acestui popor pe teritoriul amintit mai sus. Este o ignoranță nefastă și criminală, datorată în egală măsură istoricilor, dar şi forţelor politice şi administrative care au guvernat pe malurile Dunării de Jos începând cu secolul al XIX-lea şi până în prezent”.

Pentru Ion di la Vidin, pe scurt, istoria Tribaliei sud-est dunărene, cu cei aproape două milioane de locuitori ce i-a avut la un moment dat, este următoarea: “Tribalienii au făcut parte din marele neam al tracilor, ca și frații lor, dacii. Dacă aceștia din urmă vor fi învinși şi romanizați abia la începutul secolului II după Hristos, armatele trace din Tribalia vor fi supuse și romanizate înca din anul 6 înainte de Hristos. În anul 84 după Hristos, de pe teritoriul deja cucerit al Tribaliei, împăratul Domitianus declanșează primul război daco-roman. Contând pe sprijinul secret al fraților traco-tribalieni, dacii înving. Traco-tribalienii vor fi prezenți, în mare numar, și în armata lui Decebal, care se va lupta cu romanii în războaiele din anii 101-102, 105-106. Cu părăsirea Daciei de către armatele romane, în anul 272 d. Hristos, daco-romanii din nordul și sudul Dunării vor rămâne singuri în calea năvălirii barbare. În anul 499, istoricii bizantini consemnează sosirea la Gurile Dunării a unor barbari de pe Volga („volgarisi”, „bolgarisi”, „bolgari”), în număr de circa 25-50.000. În acele vremuri, traco-tribalienii numărau circa 3 milioane de locuitori (cifra din epoca lui Strabon, de la începutul Erei Creștine). După căderea Imperiului Roman din Răsărit, în anul 641, și victoria greco-bizantinilor, „bolgarii” vor cunoaște o situație înfloritoare, acceptând rolul de „jandarmi” ai Imperiului Bizantin, rol oferit de grecii ce doreau anihilarea romanilor-tribalieni și întreruperea oricărui contact al acestora cu Roma (eterna rivală a Atenei). Istoria consemnează o reuşită în acest sens: acapararea Bisericii românești de către ortodoxia greacă. Dar, în același timp, secolele de neagră asuprire bulgară și, în paralel, sârbă nu au reușit să distrugă limba română și spiritualitatea distinct latină din Tribalia. Patriarhul grec Nicefor va constata cu tristețe că, la sfârșitul primului mileniu de după Hristos, ”acești tribalieni sunt mai tari ca piatra”.

Aproape de fiecare dată, în armatele domnilor români au luptat și români-tribalieni. Probabil că istoricii vor ajunge cândva la concluzia (dacă nu au ajuns deja) că marile biruințe antiotomane ale românilor sub Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul ș.a., obținute în câmpia Dunării, au fost câștigate și cu sprijinul fraților din Tribalia, care, tactic, se găseau mereu în spatele frontului. În orice caz, în bătăliile de la Smârdan, Grivița și Plevna, din 1877-1878, tribalienii au avut un rol important. A intrat deja în legendă fetița de 15 ani, Marița, care a luptat, alături de alte 36 de fete, pe reduta Smârdan. A fost ucisă la 9 ianuarie 1878, iar monumentul ei a fost distrus de bulgari dupa „Pacea de la București” din 1913”.

21192180_356826108082165_6541678719865262596_n

MIGRAŢIA SLAVILOR

După anul 602, când s-a produs prăbuşirea limesului dunărean, arealul carpato-danubiano-pontic a fost teatrul migrării mai multor valuri de populaţii; dintre acestea cele mai importante au fost avarii, slavii, bulgarii, maghiarii şi cumanii.
Avarii au fost o populaţie asiatică, originară din Mongolia, care s-au aşezat în Câmpia Pannonică, de unde ulterior au exercitat o dominaţie agresivă asupra Europei centrale şi au întreprins incursiuni împotriva Imperiului Bizantin; în cele din urmă, avarii au fost învinşi de împăratul german Carol cel Mare.

La rândul lor, urmându-i îndeaproape pe avari, slavii au migrat de la nordul Mării Negre, au tranzitat arealul carpato-danubiano-pontic şi s-au stabilit la sudul Dunării, între Dunăre şi Balcani. După cum afirmă istoricul Şerban Papacostea, “plecaţi din zonele occidentale ale Ucrainei, de pe Niprul Mijlociu şi Superior, în secolele V-VI slavii se aflau în regiunile de la nord şi nord-est de Carpaţi. Ei trăiesc într-un final de preistorie, cu şefi militari în fruntea unor triburi ce migrează spre regiuni mai bogate ori mai puţin populate. Îi tentează mai ales Imperiul Bizantin, care exercită asupra lor mirajul bogăţiei.

După prăbuşirea hunilor, pe la sfârşitul sec. V şi începutul sec. VI slavii întreprind primele raiduri la răsărit de Carpaţi. Dunărea este trecută pentru prima dată de tribul slav al anţilor în anul 518. Sub Justinian incursiunile slavilor devin mai frecvente, pentru ca în 550-551 triburile slave să ierneze pentru prima dată la sud de Dunăre. În drumurile lor slavii au întâlnit aşezări romanice, atât în Moldova, cât şi în Câmpia Dunării: ei numesc ţinutul din Câmpia Munteană „Vlaşca” (ţara vlahilor). Potrivit descoperirilor arheologice migraţia slavilor a afectat mai întâi zona nord-estică a Basarabiei şi nordul Moldovei, apoi lunca Siretului şi Câmpia Munteană. (…)

Invadând valea Dunării slavii rup romanitatea balcano-carpatică, interpunându-se între romanicii din Balcani şi cei rămaşi la nordul fluviului, separându-i pe aceştia de Imperiul Bizantin. Populaţia se-dentară moeso-romanică din dreapta Dunării a fost asimilată de slavi. Grupurile păstoreşti au fost dislocate şi s-au regrupat în zone montane, isto¬ria consemnându-le mai apoi ca vlahi sau aromâni. Colonizarea de către slavi a Peninsulei Balcanice a înclinat balanţa demografică din teritoriile nord-dunărene în favoarea romanicilor, care ajung numericeşte superiori slavilor rămaşi acolo. Dar, prin pătrunderea slavilor în Balcani romanitatea nord-dunăreană devine o insulă în marele ocean slav. În contact cu slavii romanitatea orientală a căpătat cele mai însemnate particularităţi care o deosebesc de romanitatea occidentală”.
Şi bulgarii au tranzitat la sfârşitul secolului al şaptelea teritoriul carpato-danubiano-pontic, venind de la nordul Mării Negre; în cele din urmă, ei s-au stabilit la sudul Dunării, unde au întemeiat un stat. De fapt, procesul migraţiei bulgarilor, care au făcut parte dintre seminţiile de limbă turcă, a început la jumătatea secolului al II-lea după Iisus Hristos, când s-au stabilit între Don şi Volga (Bolga – de aici denumirea Bolgari).

În această zonă bulgarii au locuit, după cum afirma istoricul Constantin C. Giurescu, “până pe la începutul veacului al V-lea, când se constată că erau împărţiţi în două ramuri: bulgarii utriguri şi bulgarii cutriguri, numiţi astfel după cei doi conducători ai lor. Ultimii se aşează în cursul secolului al V-lea (după moartea lui Atila) la nordul Mării Negre, unde ocupă Crimeea şi oraşul Bosporus (astăzi Kerci). Spre sfârşitul acestui secol şi în cursul celui următor, bulgarii năvălesc de aici în mai multe rânduri în Imperiul bizantin, întorcându-se cu pradă şi robi. Pentru a curma aceste năvăliri, împăraţii de la Constantinopol ridică împotriva lor pe avari şi ramura cealaltă, răsăriteană a bulgarilor, anume pe utriguri. În luptele care se dau, cutrigurii sunt învinşi şi trebuie să sufere dominaţia avară.

Această situaţie durează până în vremea lui Kubrat (585-643), hanul bulgar care izbuteşte, se pare, tot cu ajutor bizantin – acum avarii erau prea puternici, deci trebuiau loviţi – să devină independent. El întemeiază la sfârşitul secolului al Vl-lea un stat la nordul Mării Negre, care nu durează însă multă vreme. După moartea lui Kubrat, în anul 643, cei cinci feciori ai săi îşi împart, potrivit obiceiului, stăpânirea între ei. Tocmai acum însă năvălesc dinspre răsărit chazarii, popor de origine turcă şi de religie mozaică, împotriva cărora fiii lui Kubrat nu pot rezista. Unul dintre ei, Isperih (Asparuh) îşi ia hoardele care-i aparţineau, trece Donul, Niprul şi Nistrul şi ajunge în Bugeac, deci în partea de miazăzi a Moldovei dintre Prut şi Nistru. Nefiind siguri nici aici, ei trec peste Dunăre şi se stabilesc în «Peuce», care, după unii, ar fi chiar Delta, după istoricii bulgari însă, regiunea din jurul satului Niculiţel, lângă Tulcea.

Trecerea Dunării, susţin aceiaşi istorici bulgari, s-ar fi făcut cu asentimentul bizantinilor, care ar fi cerut nou-veniţilor să recunoască autoritatea împăratului de la Constantinopol şi să apere – în calitate de federaţi – ţinuturile de la graniţă împotriva altor barbari. Ceea ce bulgarii ar fi primit – de aceea nici nu se constată vreo tulburare din partea lor în timpul domniei lui Constantius al II-lea. După moartea acestui împărat însă, întâmplată în 668, Isperih începu să-şi întindă stăpânirea înspre miazăzi, prădând ţara de-a lungul Dunării. O încercare a bizantinilor, în 679, nereuşind să-i gonească, ei se stabilesc definitiv în sudul Dobrogei în regiunea Şumla-Varna. Isperih îşi aşază reşedinţa pe locul unde e astăzi satul Aboba, construind aici un mare lagăr întărit, în suprafaţă de circa 23 km pătraţi; izvoarele bizantine vor numi această aşezare Plisca.

Treptat-treptat, bulgarii cuprind apoi întreg ţinutul dinspre Dunăre, Balcani şi Marea Neagră, supunând triburile slave, şapte la număr, care se găseau aici. Acestea se pare că n-au opus rezistenţă, ba chiar s-au înţeles cu nou-veniţii pentru a păstra împreună ţara împotriva altor duşmani. Bulgarii formau grosul armatei, cavaleria, iar slavii infanteria şi aveau ca obligaţie principală paza graniţelor“.

În cele din urmă, fiind mai numeroși, slavii i-au asimilat complet pe bulgari, chiar dacă de la numele acestora din urmă a rămas numele țării: Bulgaria. Ca etnie de origine turcică, bulgarii au dispărut complet, astfel încât în ziua de astăzi există sub 1% populație bănuită a fi urmașa vechilor bulgari, iar în lexicul limbii bulgare moderne nu există mai mult de cinci cuvinte despre care se crede că ar fi de origine bulgară.

21231673_356547194776723_1359947285702216474_n

BULGARIA ROMÂNEASCĂ

Aşa cum menţionează istoricul Andrei Groza din Basarabia (Republica Moldova), bun cunoscător al scrierilor slave, la începutul Evului Mediu s-a născut în documentele bizantine o confuzie de mari proporţii între etnia românilor denumită „roşie” şi bulgari, slavi sau ruşi.

În perioada cuprinsă între secolele al şaselea şi al treisprezecelea, afirmă istoricul Andrei Groza, Bulgaria de la sudul Dunării era un stat românesc, condus de românii denumiţi roşii. Mai târziu însă, când românii de la sudul Dunării au fost masacraţi sau alungaţi de acolo de către slavo-bulgari, “numele de „bulgar” a fost însuşit de aceştia, iar istoria românilor-bulgari au scris-o ca o istorie a slavilor-bulgari. Astfel au fost lăsate în necunoaştere cele mai adânci şi puternice rădăcini ale neamului românesc”.

Rescrierea istoriei a început în secolul al optsprezecelea, când, după cum afirmă autorul citat, “se contura un conflict dintre românii din Carpaţi, pe de o parte, şi austrieci şi maghiari, pe de altă parte. Aceştia din urmă, în dorinţa de a-şi legifera cumva dreptul lor asupra Transilvaniei, încercau să demonstreze că românii ca popor s-a constituit în Balcani şi, deci, sunt veniţi în Carpaţi mai târziu decât maghiarii. La sud de Dunăre în această perioadă trăiau mulţi români, dar nu alcătuiau majoritatea, cei mai numeroşi aici erau slavii, şi deci părea că românii ca neam n-au putut nicidecum să se constituie pe aceste teritorii. Tot în această vreme, slavii de aici, în lupta lor împotriva turcilor şi grecilor, încep să-şi cerceteze şi ei propria istorie. Iată atunci un călugăr slav, pe nume Paisie, care a cutreierat Balcanii şi Asia Mică, a fost pe la mănăstirile din Muntele Sfânt Athos şi care cunoştea într-o anumită măsură izvoarele scrise vechi, latine şi greceşti, află că în Balcani cu multe secole în urmă, a trăit un popor numit „bulgar” şi că ţara lor mare şi puternică grecii o numeau „Bulgaria”. Pornind de la aceste informaţii, el trage o concluzie foarte simplistă şi anume: întrucât slavii sunt cei mai mulţi aici la momentul de faţă, înseamnă că trăiesc mai de demult şi deci statul vechi, numit Bulgaria, a fost statul lor. Concluzia părea argumentată, cu atât mai mult cu cât slavii ca neam sunt amintiţi destul de des în izvoarele scrise din secolele V-VII.

Astfel, Paisie a început să închege istoria Bulgariei, a bulgarilor, (care în realitate era a românilor) din secolele VI-XIV ca istorie a slavilor. În anul 1762 el termină de scris lucrarea „Istoria slaveano-bolgarskaia o narode i ţareah” (Istoria slavo-bulgară despre popor şi regi), mai târziu transcrisă şi răspândită între slavi. Tot atunci Imperiul Rus, în dorinţa de a pune stăpânire pe strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ajunge în Balcani, ia cunoştinţă de lucrarea lui Paisie şi susţine întru totul ideile expuse acolo. Ele îndreptăţeau acţiunile armatei ruse, prezentându-le astfel drept măsuri de apărare nu numai a creştinilor, cum se făcea până atunci, ci şi a unui popor care de mii de ani trăieşte aici.

Odată cu dezvoltarea mişcării de eliberare naţională de sub turci, ideile lui Paisie prind rădăcini şi mai adânci. Peste vreo două-trei generaţii rândurile slavilor crescuţi şi educaţi în baza povestirilor istoriei „bulgaro-slave” s-au mai mărit. Cu sprijinul direct al Rusiei aici se deschid şcoli slave (până în secolul al XIX-lea aici nu existau şcoli unde s-ar fi studiat în limba slavă sau istoria slavilor), în care bulgarii din trecut sunt prezentaţi drept strămoşi ai slavilor. Treptat, spre mijlocul secolului al XIX-lea majoritatea slavilor de aici încep a se numi bulgari. Numele de bulgar s-a încetăţenit şi mai mult în timpul războaielor contra turcilor. Înrolându-se în detaşamentele de voluntari, slavii se considerau drept urmaşi ai bulgarilor din trecut care au fost cândva independenţi, au avut statul lor liber şi se numeau cu mândrie „bulgari”. Mai târziu, când slavii din sudul Dunării devin independenţi, ei erau deja cunoscuţi ca „bulgari”, iar ţara lor – „Bulgaria”.

La extinderea acestui nume asupra slavilor din Balcani a contribuit mult, după cum s-a menţionat mai sus, Rusia. Şi nu numai prin susţinerea acordată în editarea manualelor, pregătirea cadrelor didactice, deschiderea şcolilor slave etc. Armata rusă, de multe ori prezentă în Balcani, a pus stăpânire pe un număr mare de documente şi lucrări scrise vechi care au fost duse în Rusia şi care au permis atunci şi mai târziu istoricilor ruşi şi bulgari să interpreteze faptele istorice după bunul lor plac, de multe ori numai în interese politice. Istoricii români, sustraşi în discuţiile cu maghiarii şi adepţii lor, apărând o parte din istoria neamului şi lipsiţi de izvoare ce le-ar fi putut ajuta în această confruntare ştiinţifică, nici nu au observat că li se fură cea mai importantă parte a istoriei naţionale – istoria formării poporului român, constituirii şi dezvoltării statului lor pe o perioadă de mai multe secole. Mai târziu, în perioada contemporană, românii, fiind parte componentă a familiei popoarelor din lagărul socialist, nici nu puteau admite să se gândească să pună la îndoială istoria vecinilor săi.

În felul acesta, istoria Bulgariei române din secolele VII-XIV a fost transcrisă în istoria slavilor din Bulgaria de azi şi s-a reuşit să se şteargă din memoria românilor episoade cruciale din istoria naţională: că anume în cadrul Bulgariei româneşti s-a încheiat procesul de constituire a poporului român şi a limbii române, că leagănul de formare a acestora sunt pământurile dintre Dunărea de Mijloc, Drina (râu de hotar între Bosnia şi Serbia), lacul Ohrid (între Albania şi Macedonia), râul Aliakmon (Grecia de Nord), Marea Egee, Marea Neagră, inclusiv Peninsula Crimeea, Niprul de Jos, râul Rosi (Ucraina), Carpaţii de Vest. Aşadar, concluzia trasă din toate cele expuse mai sus nu poate fi decât univocă: Bulgaria din secolele VII-XIV era un stat românesc; cu numele „bulgari” în acea perioadă erau atestaţi românii. Limba bulgară însemna de fapt limba română”

76925181_795118800919558_9026290749443932160_o