Imnul Creaţiei din Rig Veda

Mihai Eminescu  Scrisoarea I

Imnul Creaţiei, cap 10; cântul 129 din Rig Veda:

Atunci nici Nefiinta n-a fost si nici Fiinta
Caci nu era nici spatiu, nici cer si nici stihie.
Avea stapan si margini pe-atunci Universul?
Avea adanci prapastii? Dar mare? Nu se stie.
N-a fost nici Nemurire, caci Moartea nu-ncepuse.
Nu se nascuse noapte, caci nu fusese zi.
Nici vant n-a fost sa bata acele inceputuri,
Insa ceva in lume- Universul- se ivi.
Era-nvelit in noapte adanca Universul:
Ocean de intuneric pierdut in noapte lui.
Dar ca-ntr-o carapace, ascuns in invelisuri,
Ceva- nascu prin forta din chinul focului.
Si iata cum, Intaiul- ivit din inceputuri,
Un sambure: Iubirea- samanta a lumii,
Pe care inteleptii-n inima il gasira,
Trecand din Nefiinta-n a Vietii radacini.
Ei masoara lumea in curmezis cu sfoara,
– Ce-a fost acolo-n hauri? Dar jos ce s-a-ntamplat?
Ca purtatori de gemeni pornira oarbe forte,
Care prin sine insesi de sus s-au scuturat.
Dar care minte oare fu-n stare sa priceapa,
Creatiunea insasi de unde-a inceput?
Poate aceia zeii isi zamislisera neamul,
Dar cine va sa spuna din cine s-au nascut?
Doar El, acela care porni Creatiunea,
El, cel ce-o priveste din ceruri, numai El,
El, cel care-a facut-o, sau poate n-a facut-o.
El singur stie poate. Sau poate ca nici El.

..//..

Mihai Eminescu – Scrisoarea I

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…