109 – DEPLASAREA SPRE ROŞU
Cosmosul material, pe care noi oamenii îl considerăm a fi imens, este ca o picătură de ulei într-un ocean infinit. Oceanul infinit este Sfera de Lumină, iar lumea materială este doar o enclavă în imensitatea acesteia.
Savanţii afirmă că cosmosul material, numit şi „univers observabil” sau „orizont cosmologic”, se întinde până la limita de 25 miliarde de ani-lumină. Nu se poate cunoaşte mai mult despre dimensiunile universului, iar acest fapt se datorează nu atât limitărilor tehnologiei, cât mai ales legilor naturale ale cosmosului. Orice obiect cosmic, care trece dincolo de „orizontul cosmologic” îşi pierde luminozitatea datorită deplasării spre roşu cu o viteză de peste 90% din viteza luminii şi nu mai poate fi detectat, devenind invizibil.
Undeva, pe cuprinsul cosmosului material, se află sistemul nostru planetar. Sistemul nostru planetar are în total 12 corpuri cereşti, care orbitează în jurul Soarelui. Dintre cele 12 corpuri cereşti, 9 sunt materiale (inclusiv Soarele), iar 3 sunt eterice, aşadar invizibile prin intermediul simţurilor materiale şi nedetectabile prin instrumentele tehnologice.
Datorită demersurilor ştiinţei moderne, se cunosc foarte multe cu privire la cele 9 planete materiale; nu acelaşi lucru se poate spune despre cele trei planete eterice. Cele trei planete eterice sunt numite astfel: Yuhton, Perfer şi Axiah. Dintre ele, doar planeta eterică Perfer a fost cândva locuită. Perferul eteric este o planetă care a fost incendiată la sfârşitul ciclului al doilea. Ea arde şi astăzi la nivelul palierului cuantic eteric. Celelalte două planete eterice, Yuhton şi Axiah, nu sunt deocamdată apte pentru a primi forme de viaţă eterică. Yuhton este prima planetă a sistemului solar, fiind situată imediat după Soare – undeva între Soare şi Mercur. Axiah este o planetă eterică, situată la capătul sistemului soalar, după Pluton, fiind cea mai depărtată planetă de Soare. Planetele eterice Yuhton şi Axiah nu sunt locuite.
Undeva, în interiorul sistemului nostru solar se află Pământul fizic. Pământul, ca planetă, nu seamănă cu nici o altă planetă a sistemului nostru solar. De altfel, Pământul nu seamănă cu nici o planetă din cosmosul material. Din punct de vedere al contrapărţii sale energetice, Pământul material se aseamănă cu o gaură neagră, ce are în mijlocul său un nucleu, ca un vârtej întunecat. Nucleul este mult mai întunecat decât restul contrapărţii energetice a globului fizic.
Din punctul de vedere al contrapărţii energetice, tot ceea ce există în lumea materială – de la formele de relief la construcţii artificiale şi la fiinţe – se prezintă sub forma unor proiecţii întunecate. Nici o structură fizică materială nu emite lumină – nu este luminoasă. Singurele structuri ce emit lumină în lumea materială sunt structurile aurice interioare ale oamenilor – spiritele şi corpurile duh. Fireşte, structurile aurice interioare ale oamenilor nu aparţin palierului material, ci unui palier cuantic superior; ele sunt doar „captive” în lumea materială. Aşadar, tot ce există în lumea materială, de la structura materială a fiinţelor la corpurile cereşti – materia ca aspect ontologic -, are la bază energii întunecate. Într-un fel, se poate spune că tot ce există în lumea materială este format din întuneric. De aceea, structurile materiale nu pot fi observate decât atunci când sunt luminate de o sursă exterioară – ceea ce înseamnă că acea sursă exterioară trebuie să fie formată dintr-o energie cu o vibraţie mai înaltă. Dacă nu ar exista o sursă de energie capabilă să lumineze lumea materială, oamenii n-ar putea observa nimic din ceea ce îi înconjoară, tocmai datorită faptului că orice structură materială este formată din întunecime.
În lumea materială, lumina Soarelui (sau a substitutului denumit electricitate) generează ceea ce noi, oamenii, desemnăm a fi văzul. Fără lumina Soarelui, oamenii nu ar putea percepe mediul înconjurător. Spre deosebire de orice structură din lumea fizică, o apariţie de fiinţă îngerească sau omenească decorporată (un duh de om) care se manifestă pentru scurt timp în lumea materială, luminează cu de la sine putere şi nu are nevoie de vreo sursă exterioară pentru a fi observată. Aceasta înseamnă că structura unei astfel de fiinţe nu este formată din energii întunecate, precum cele din lumea materială, ci din energii ce emit lumină. Acesta este, de altfel, motivul pentru care o apariţie a unei fiinţe îngereşti sau umane defuncte luminează pe timp de noapte, fiind vizibilă oamenilor încarnaţi datorită luminozităţii proprii, iar nu datorită faptului că este luminată de o sursă exterioară.
Faţă de materie, structurile aurice transfizice manifestă anumite caracteristici speciale, asemănătoare cu cele atribuite de savanţii moderni antimateriei. Savanţii moderni afirmă că, undeva, la un nivel cuantic insuficient cercetat astăzi, există ceea ce ei definesc a fi antimaterie (antiparticulă, antiproton, antineutron etc). Evident, ceea ce astăzi este definit drept antimaterie este considerat a fi ceva opus materiei şi implicit, lumii vii, dar nu s-a realizat încă un consens al lumii ştiinţifice actuale cu privire la acest subiect.
Fiind formată doar din energii întunecate, contrapartea Pământul material se aseamănă cu o gaură neagră (repetăm, contrapartea energetică nu trebuie confundată cu aspectul eteric sau astral; este vorba doar despre substratul energetic al materiei). În mijlocul acestei găuri negre, se află nucleul întunecat al Pământului fizic, care se prezintă ca un vârtej. La fel se prezintă şi toate celalalte corpuri cereşti din univers.
Între nucleul întunecat al pământului fizic şi nucleele tuturor corpurilor cereşti din cosmos s-au format legături energetice, formate din raze întunecate. Prin intermediul acestor raze de energie întunecată, nucleul pământului este în conexiune cu nucleele tuturor corpurilor cereşti din cosmosul material. Aceste raze de energie întunecată pot fi denumite raze de creaţie.
Fragmente din ciclul „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” APĂRUT LA ED. ALAYA (pentru detalii vezi BIBLIOTECA SPIRITUALĂ / 1- PROLOG)