GEORGE GĂNESCU – MISIUNEA L.E. FRAGMENTE (1)

cropped-ALAYA1.jpg

În memoria tatălui meu,

scriitorul

George Gănescu

(16.05. 1936-18.11. 2015)

IMG_20160321_0016

În definitiv, ce poate fi mai plăcut decât somnul, decât uitarea aceea care încheagă toată fiinţa într-un punct, într-unul singur, în abandonare şi nefiinţă?
Da, experimentaţi Ideea care devine. Treceţi acum în eternitate… Iar Ideea care mi-a încolţit în minte – idee ce ar fi rămas neconcretizată, dacă disperarea n-ar fi concentrat în ea toată potenţialitatea fiinţei mele – a devenit acum realitate şi este pe cale să anuleze un simbol al forţelor distructive. (MISIUNEA)

IMG_20160321_0018

  GEORGE GĂNESCU

MISIUNEA L.E.

FRAGMENTE (1)

UNEORI REMEMORAREA POATE CONSTITUI UN excelent mijloc de eliminare a reziduurilor psihice. În astfel de cazuri, ea operează ca un detergent psihic, care înlătură amintirile tulburi şi neliniştitoare sau dizolvă umbrele ce planează asupra unor decizii şi fapte, sedimentate de-a lungul timpului în subconştient. Deşi ele nu dispar cu totul – rămân întotdeauna cicatrice, chiar şi în cazul aşa-ziselor vindecări totale – pericolul reactivării este neînsemnat sau fără urmări dacă terapia este aplicată corespunzător.

Pentru locotenentul Savin Eparu, evocarea deveni o astfel de terapie, care-i permitea să răspundă la unele întrebări apăsătoare, sâcâitoare prin persistenţa lor, legate de evenimentele neobişnuite în care fusese implicat şi care, pentru el, începuseră în anul l943, la puţin timp după împlinirea vârstei de 26 de ani. La vremea aceea – mai precis în acea perioadă, care cuprindea şi începutul anului l944 – ezitase să formuleze răspunsuri clare, neechivoce. De fapt, încercase în câteva rânduri, dar nu reuşise să limpezească impresiile încă prea proaspete şi învolburate, pe care o memorie preponderent afectivă le reţinea de-o manieră subiectivă. Sperase însă că lucrurile se vor rezolva de la sine, atunci când se vor „răci”, când vor curge adică pe făgaşul lor firesc. Era conştient că obiectivitatea absolută nu se va putea obţine niciodată de la memoria unor trăiri personale, părtinitoare prin însăşi natura lor. Mai era conştient de faptul că atitudinea sa, în general, şi modul cum reacţionase în anumite situaţii, în particular, îşi puseseră definitiv amprenta pe unele evenimente, adăugând subiectivismului obişnuit şi inevitabil o participare afectivă specială, pe care, iniţial, nu o luase în calcul.

Totuşi, în ciuda limitelor, inerente oricărei metode de investigare psihologică, ştia că terapia prin evocare mentală îl degrevează de surplusul încărcăturii emoţionale şi poate facilita o analiză lucidă a acţiunilor sale, legate de întâmplările care-i marcaseră viaţa. Era posibil ca întrebările pe care şi le punea sieşi la vârsta senectuţii, să nu aibă la origine simţăminte de culpabilitate. Nu neapărat. Se spune că acest tip de balast – culpabilitatea – chinuieşte cel mai mult conştiinţa. Dar nu, Eparu nu avea să-şi reproşeze prea multe în privinţa aceasta. În definitiv, el nu făcuse decât să riposteze într-o anumită situaţie. Respectase, în acelaşi timp, indicaţiile conţinute într-un scenariu pe care nu el îl scrisese. Abaterile de la scenariu fuseseră dictate de necesităţile momentului, aşa considerase atunci că este bine. Mai târziu, la rece, ar fi procedat poate altfel, dar atunci, nu. În termeni militari, s-ar fi putut spune că respectase strategia, dar adoptase o tactică poate putinţel aventuristă. Cei câţiva ani de Istorie şi Filosofie pe care-i făcuse, înainte de a se dedica meseriei armelor, îl tentau uneori să despice firul în patru, pentru a găsi răspunsuri, credea el, cât mai simple, cât mai nesofisticate. De fapt, răspunsurile erau mai curând simpliste, ca atunci când afirma că viaţa este o aventură, o mare şi neîntreruptă aventură, deoarece fiecare zi trăită presupune luarea unor decizii care, deseori, depăşesc pragul riscului calculat. De aceea, etichetarea peiorativă care se aplica automat pe unele iniţiative primejdioase era un moft – la urma urmelor, definitorie era atitudinea interioară a persoanei care întâmpina pericolul, nu? Unii se simţeau patrioţi, alţii aventurieri. Unii primeau laude şi medalii, alţii aveau parte de aprecieri mai mult sau mai puţin defavorabile. De fapt, era posibil ca primii nici măcar să nu fi visat la gloria „patriotului” – pur şi simplu existaseră nişte binevoitori entuziaşti în jurul lor, care le atibuiseră calităţi la care nici nu gândiseră vreodată. Ulterior, spre surprindrea lor, erau căutaţi şi înconjuraţi cu deferenţă şi admiraţie – sentimente pe care ei, patrioţii, le acceptau fără mofturi, căci, dacă se gândeau ei bine, chiar la patrie şi popor se gândiseră atunci când înfruntaseră inamicul cu mâinile goale… Fireşte, mai rămânea în discuţie modul în care fiecare în parte rezolvase ieşirea dintr-un impas sau altul. Sau dacă putuse „eroul” nostru să opteze pentru o soluţie sau alta; mai precis, dacă avusese posibilitatea să aleagă şi cât de justificată fusese această alegere, mai târziu, când judecase la rece.

Cam asemenea gânduri îl măcinau pe Savin Eparu, mai târziu, peste ani şi ani. Nu ştia dacă să se considere un „erou” sau doar un soi de aventurier, un om care se hazarda în operaţiuni riscante, necugetate, pentru că aşa îi „sugera”, să zicem, aspectele planetare în anumite momente ale vieţii sale.

Fireşte, problema se putea pune şi alt fel : dacă să accepte că acţionase în cutare sau cutare situaţie mânat de un ideal nobil sau că, pur şi simplu, fusese de acord să descâlcească o problemă din cauza unor impulsuri de moment. Nu vroia să primească laude de la propria-i conştiinţă – dacă aşa ceva ar fi fost posibil – pentru fapte care nu avuseseră la bază dorinţa de-a se sacrifica pentru vreun ideal măreţ. Poate că această dorinţă existase, dar el nu o conştientizase suficient, pentru a-i da greutate şi pentru a o valida. Nici nu o excludea. Practic, vroia să fie cinstit cu sine însuşi şi aprecia că existaseră mai multe motive care-l determinaseră să primească propunerea lui Răileanu. Iar spiritul de aventură, care fusese prezent în viaţa lui până atunci, fără totuşi ca acesta să-l împingă la bravade inutile, jucase desigur un rol important. Autorănirea fusese probabil un exemplu al acelui spirit, deşi gestul său putea fi apreciat şi ca o exacerbare momentană a instinctului de conservare. Cu toate acestea, Eparu considera că nu teama de moarte îl determinase să-şi tragă un glonţ în zona aceea de demarcaţie dintre şold şi coapsă. Nu cconsiderase că fusese vorba de un comportament laş din partea lui. Pur şi simplu, vroise să se delimiteze de un război care, de la un moment dat, credea el, nu mai era în interesul României. Nu dorea să lupte pentru interesele altora.

La prima vedere, atitudinea sa putea să pară contradictorie. Pe de o parte, capabil de acţiuni riscante şi îndrăzneţe, pe de altă parte dorinţa de a scăpa de o primejdie iminentă printr-un act care, la prima vedere, putea fi considerat laşitate. Mai târziu, mult mai târziu – după evenimentele din l989 – avea să-şi dea seama că, uneori, eroismul omenesc se poate amesteca destul de ciudat cu interesul personal şi chiar cu calculul meschin.Oameni consideraţi fricoşi, în anumite situaţii limită pot deveni foarte curajoşi, ca şi cum, dintr-o dată, impulsurile lor lor afective şi mentale de până atunci sunt anulate şi înlocuite cu altele, complet opuse. Mecanismul interior care provoacă această schimbare radicală este greu de explicat.

Savin Eparu nu regretase niciodată gestul său şi, dacă încerca să analizeze momentele acelea de cumpănă, o făcea exclusiv pentru a afla ce se petrecuse în sufletul său şi de unde proveneau acele tendinţe contradictorii. Nici după trecerea multor ani, locotenentul Eparu nu considera că autorănirea fusese un act de laşitate din partea sa. Iar de această părere fusese şi camaradul său, Cerbu, care asistase, cu voie sau fără voie, la acel moment dramatic.

Savin Eparu se crezuse singur, dar aflase curând că nicăieri nu poţi să fii singur. Că, mai ales pe front, există oameni care pot deveni prieteni sau duşmani. Cerbu făcea parte din prima categorie şi nu numai că nu trădă ce văzuse, dar îl şi ajută pe Eparu în susţinerea versiunii acestuia, cum că fusese rănit de un partizan rus, din cei care mişunau pe acolo, care apăreau şi dispăreau în pădurile incontrolabile din împrejurimile acelui sat cvasipărăsit de localnici. În zona în care erau încartiruiţi soldaţii români, totul era posibil, existau destule precedente.

 Fu trimis la un spital german dintr-una din ţările ocupate, apoi fu demobilizat şi trecut în rezervă. Ajunse în România pe-o vreme capricioasă, mai mult ploioasă şi durerea din şold îl determină să se reinterneze în spital. Pe Răileanu îl cunoscu cu două zile înainte de externare. Se prezentă ca find prieten cu Cerbu şi-l rugă să-i dea adresa unde locuieşte sau un loc unde să-l poată întâlni. Dorea să-i vorbească.

– Cum de m-aţi găsit?! se miră Eparu.

Bărbatul înalt şi spătos, cu o faţă pătrată, dominată de o frunte lată şi bombată, zâmbi enigmatic.

– Ne-am interesat.

Eparu se sprijini mai bine de pernă.

– Adică, dumneavoastră şi Cerbu v-aţi interesat?!

– Se poate spune şi aşa, admise celălalt cu un zâmbet impenetrabil, care putea însemna orice. Răileanu este numele meu.

– De ce m-aţi căutat, domnule Răileanu? Ce doriţi de la mine?

– Nu-i nici momentul, nici locul să vorbim despre aşa ceva.

Eparu se gândi câteva clipe. Avea ceva de pierdut? Nu ştia, încă nu ştia. Ceva de câştigat? Nici asta nu ştia. Îşi zise însă că felul în care îl abordase omul din faţa sa era, orice s-ar zice, destul de neobişnuit. Erau vremuri tulburi şi nu ştia cine este, de fapt, acest Răileanu. Vestimentaţia, fizionomia, felul în care se mişca nu-i spuneau nimic, nu-l caracterizau în vreun fel.

– Ce mai face Cerbu? se trezi el întrebând.

– El n-a fost… rănit, răspunse celălalt. Se află încă pe linia frontului. Ultima veste de la el ne îndreptăţeşte să credem că, destul de curând, va fi trimis în spatele frontului.

Gândurile lui Eparu o luară razna. Uşurel, uşurel, îşi zise el. Hai să ne calmăm, individul ăsta n-a făcut la întâmplare pauza dinaintea cuvântului „rănit”. Ştie de la Cerbu ce s-a întâmplat cu mine şi cauza reală pentru care mă aflu aici.

– Mi-ar face plăcere să-l reîntâlnesc, aruncă Eparu, încercând să-şi schimbe poziţia.

Vizitatorul se repezi să-l ajute şi, cu ocazia apropierii îi şopti la ureche.

– Este foarte important pentru noi să vă întâlnim. Vă rog, spuneţi unde vă putem contacta şi în ce zi. Apoi introduse mâna în buzunar şi scoase un pachet cu biscuiţi, pe care-i puse pe noptieră.

– Vă mulţumesc, spuse Eparu grăbit. Nu trebuia să vă deranjaţi.

– N-am găsit altceva, se scuză celălalt, cu ochii la pachet.

– Îmi plac biscuiţii… Se uită în jur. Unii pacienţi dormeau, alţii se uitau distraţi pe pereţi sau în tavan. Se părea că nimeni nu lua în seamă discuţia lor. Răileanu se aşezase pe patul vecin şi avea aerul unui vizitator obişnuit. Nu se distingea prin nimic special. Apropo, ce-aţi vrut să spuneţi prin noi?

– O să aflaţi mai mult când ne vom reîntâlni.

– Dacă o să ne reîntâlnim, vreţi să spuneţi, zâmbi Eparu.

Patul pe care se aşezase Răileanu se mişcă uşor. Bolnavul respectiv se întoarse pe o parte, cu faţa spre cei doi. Răileanu se ridică şi rămase în expectativă. Era limpede că aştepta un răspuns, oricare ar fi fost acesta.

Eparu aprecie că sosise momentul să ia o hotărâre, să dea un răspuns. Deschise gura aproape fără să mai gândească, ca şi cum în subconştientul său luase deja decizia.

– Bine, sunt de acord să ne revedem, şopti el. Exact peste şapte zile. Apoi făcu nişte gesturi cu mâinile, pe care misteriosul vizitator le înţelese imediat. Scoase din buzunar un carneţel şi un creion şi le puse pe noptieră, lângă biscuiţi. Eparu răsfoi carneţelul şi scrise pe ultima filă locul de întâlnire, ziua şi ora.

O săptămână mai târziu, se reîntâlniră la o cofetărie şi de acolo plecară într-un Ford vechi către periferia capitalei. Răileanu îşi conduse oaspetele la etajul doi al unei case cu tencuiala deteriorată şi intrară în holul, apoi în salonul unui apartament care, după mirosul neplăcut, nu era aerisit prea des.

Cu toate că nu mai fumase de multă vreme, Eparu acceptă o ţigaretă şi câteva minute pufăiră şi schimbară banalităţi despre vreme şi lipsa unor articole. Apoi comentară ultimele noutăţi de pe frontul de est, acolo unde erau angajate şi trupele române. Era anul l943, adică în perioada de după marile pierderi suferite de armata germană în decembrie l942. Înrăutăţirea situaţiei militar-strategice a Germaniei hitleriste zdruncinase din plin relaţia acesteia cu ţările aliate cu ea. Continuarea colaborării cu „Axa” începea să fie pusă sub semnul întrebării, iar unii membri ai guvernului Antonescu tatonau terenul pentru a stabili contacte cu ambasadele guvernelor anglo-americane. După ani şi ani, Eparu avea să afle că demersurile făcute prin intermediul guvernului turc – ţară neutră – se soldaseră cu un eşec previzibil. Atunci când avu discuţia cu Răileanu, Eparu nu ştia mare lucru, deşi auzise câte ceva.

– Poate că totuşi vom putea ieşi din războiul ăsta interminabil şi absurd. Actualul guvern, se spune, încearcă să obţină încheierea unui armistiţiu cu americanii şi britanicii. Numai cu ei.

Răileanu îşi reluase expresia neutră, care nu sugera nimic.

– Acolo, pe front, dar şi în spital, aţi fost izolat şi nu prea aţi avut ocazia să aflaţi ce se mai întâmplă în restul lumii.

– Asta aşa este, admise Eparu.

– Din păcate, încercările de genul „Pace separată”, nu par să aibă sorţi de izbândă. Practic, România nu duce război cu americanii şi britanicii, ci numai cu ruşii. Iar aceştia, în condiţiile în care câştigă foarte rapid teren, vor ignora o „variantă balcanică”, care ar vrea să îndepărteze pericolul pătrunderii trupelor bolşevice în România.

– O situaţie cam fără ieşire, recunoscu Eparu.

– Da, de o parte „Axa”, care se va dezintegra, pentru că Germania va pierde războiul, iar pe de altă parte ruşii care vor ca noi să devenim ţară ocupată. De ei, bineînţeles. Au pretextul, au şi ocazia, aşa încât vor profita din plin de aceste atuuri. Chiar şi în cazul proclamării unilaterale a armistiţiului de către România, ruşii ne vor considera tot ţară ocupată.

– Dar anglo-americanii? Este puţin probabil să nu reacţioneze.

– Dacă ruşii forţează şi trec Prutul, anglo-americanii le vor da mână liberă în tratativele cu România. N-au încotro.

– Aşadar, nu ne putem baza nici pe anglo-americani… În l946, Eparu avea să capete confirmarea acestei supoziţii, dintr-un articol al profesorului şi filozofului Constantin Rădulescu-Motru, care îşi dăduse seama că salvarea României nu avea să vină nici din est, nici din vest: „Unii speră în intervenţia anglo-americană. Eu nu am nici o iluzie în această privinţă. Americanii şi englezii din Bucureşti ştiu toate crimele comise de agenţii Moscovei, n-au nici o putere contra acestora. Ei se mulţumesc să fotografieze şi să înregistreze, atâta tot”.

– Deocamdată evenimentele sunt fluide, nu ştim exact ce se va întâmpla. Dar, ar fi o neghiobie din partea noastră să stăm cu mâinile în sân. Tocmai de aceea v-am invitat aici. Cerbu mi-a spus că pot să am încredere în dumneavoastră…

– Nu am încotro, îl întrerupse Eparu. Mă aveţi la mână, nu?

Celălalt se încruntă. Avea ochi căprui, care acum deveniră aproape negri.

– Noi nu procedăm aşa! protestă el, pe un ton apăsat.

– Cine se ascunde în spatele acestui noi? Întrebarea păru să nu-l surprindă pe Răileanu.

– Nu vă pot spune! Dar cred că aţi auzit de atitudinea generalului Florea Ţenescu, care în l94l a dezaprobat pe faţă continuarea războiului. În l942 generalul Iosif Iacobici s-a opus trimiterii unor noi divizii pe front, justificând opoziţia sa prin faptul că războiul dus departe de hotarele României este nepopular. El a fost îndepărtat din fruntea Marelui Stat-Major. Generalul care i-a urmat, Ilie Şteflea a reuşit să trimită pe front mai puţine trupe decât cele solicitate de aliatul german. Susţinătorii acestor generali s-au constituit în grupări antifasciste şi nu toţi sunt cadre militare… Suficient?

– Oarecum. Eparu era dezamăgit. Vroia să afle mai multe, nu doar din curiozitate, ci şi pentru că avea nevoie de o idee care să-i servească drept suport pentru decizia pe care urma s-o ia. Dacă era să se implice în vreun fel, dorea să ştie mai multe.

Răileanu zâmbi, îşi dădu seama ce simţea sau ce gândea Eparu.

– Să spunem că această grupare este afiliată altora şi împreună formează o organizaţie la nivel naţional. În multe ţări din Europa occidentală asemenea organizaţii există şi acţionează cu succes. În Franţa, în Italia, în Danemarca, în Olanda, în Belgia, în Norvegia… Da, la începutul anului, în Norvegia a acţionat un comando norvegian, care a sabotat producerea „apei grele”, prin deteriorarea Uzinei „Norske Hydro”, de lângă oraşul Vemork, ceea ce are să întârzie fabricarea unor bombe de distrugere în masă de către germani. Această operaţie s-ar putea să aibă consecinţe extrem de importante asupra desfăşurării războiului. Viitorul ne-o va arăta… Dar rezistenţa antifascistă s-a extins şi în ţările din sud-estul şi centrul Europei : Polonia, Jugoslavia, Grecia, Cehoslovacia… Noi, românii, nu putem sta cu mâinile în sân, aşteptând să ne salveze alţii. Nu ne va salva nimeni din afară, noi trebuie s-o facem, altfel ne vom pomeni cu ruşii în ogradă şi de ăştia nu scapi prea uşor…

Eparu asculta cu interes expozeul gazdei, dar era nerăbdător să afle ce rol ar fi putut juca el în desfăşurarea unor evenimente de asemenea amploare.

– Mă tem că asemenea informaţii nu m-au lămurit prea mult. Care e rostul prezenţei mele aici? Este cumva o invitaţie de a face parte dintr-o asemenea grupare sau organizaţie la care v-aţi referit? Apreciez demersul dumneavoastră, dar nu cred…

– Înainte de a vă pronunţa, vă rog să nu luaţi în calcul doar interesul personal. Asta nu înseamnă că vă cer să vă sacrificaţi în numele unui ideal. Poate că aveţi anumite convingeri, poate că nu. Ştiu că aţi depus un jurământ militar şi nu vă cer să-l încălcaţi. Nu vă puteţi însă nega patriotismul. De fapt, chiar şi susţinătorii „Axei” afirmă că sunt patrioţi şi, dintr-un punct de vedere, chiar sunt. Eu nu discut aceste aspecte şi nu fac speculaţii pe seama lor. Eu vorbesc de supravieţuirea României, dacă ea va mai exista ca stat naţional, în graniţele actuale. Oricum, dacă ne ocupă ruşii, legăturile noastre politice şi culturale cu trecutul vor fi periclitate. Credinţa şi tradiţiile noastre se vor pierde. Rădăcinile noastre se vor usca. Poate ne vom numi Republica sovietică România şi vom face parte din URSS… Da, vom cânta în limba rusă şi poate că vom ajunge să vorbim în aceeaşi limbă.

Eparu îşi mai aprinse o ţigaretă din pachetul lăsat de Răileanu la îndemână şi suflă fumul spre tavan, fără a-l trage în piept. Se ridică greoi de pe scaunul cu spătar curbat şi făcu câţiva paşi prin încăpere. Nimic personal. Ca o cameră de hotel. Nici un tablou, cu excepţia unei litografii cu Maica Domnului şi Pruncul Iisus agăţată pe unul din pereţi. În ciuda izolării la care-l obligase viaţa de front, Eparu auzise câte ceva despre acele organizaţii antifasciste. Mai auzise însă şi de faptul că agenţi ai Moscovei, care îşi spuneau comunişti, se infiltrau în aceste organizaţii pentru ca, la momentul potrivit, să acţioneze în favoarea sovieticilor. Tabloul de pe perete ar fi putut arăta că Răileanu nu era unul dintre aceştia. Dar era oare locuinţa lui Răileanu? Puţin probabil.

– Speram că, cel puţin din punctul meu de vedere, războiul a luat sfârşit. Arătă spre picior: el m-a scos din socotelile militare.

– Este unul din motivele pentru care am ţinut să vă cunosc. Cerbu mi-a spus ce s-a întâmplat. A fost un act de curaj, nu de laşitate.

– Cerbu face parte din organizaţie? schimbă vorba Eparu.

– Ceea ce numiţi dumneavoastră „organizaţie” este mai mult o stare de spirit. Dar, să-i spunem Organizaţie, nu deranjează pe nimeni denumirea. Cerbu ne ajută, aşa cum şi dumneavoastră ne-aţi putea ajuta.

Eparu luă taurul de coarne.

– De ce aş face-o? Se opri, se reaşeză pe scaun şi rosti ca pentru sine : Da, de ce aş face-o? Am avut şi încă mai am prieteni printre nemţi. N-ar fi trădare din partea mea dacă m-aş întoarce împotriva lor? Să nu uităm că, în momentul de faţă, sunt încă aliaţii noştri.

Răileanu îşi mai aprinse şi el o ţigaretă. Trase fumul cu putere şi-l expulză în mici rotocoale, ca şi cum nu auzise ultima remarcă a lui Eparu.

– Nu vă cer să luptaţi cu arma în mână împotriva actualilor aliaţi. Poate se va ajunge şi la asta, dar nu noi vom decide când şi cum. Vă cer doar să vă folosiţi inteligenţa şi curajul pentru a descurca nişte iţe încâlcite, care ne dau bătaie de cap. Vorbise repede şi sacadat.

– De ce aş face-o? repetă Eparu întrebarea pusă mai înainte.

Răileanu strivi chiştocul într-o scrumieră ciobită şi luă loc pe un scaun, de cealaltă parte a mesei prăfuite. Îl privi drept în ochi pe Eparu. Ochii căprui cu luciri închise îl cercetară cu mare atenţie, ca şi cum ar fi vrut să-i pătrundă în cele mai ascunse unghere ale minţii. Eparu îi susţinu privirea fără să clipească.

– Fiecare are de îndeplinit o misiune pe pământ. Poate are chiar mai multe, dar una singură este esenţială pentru el. Eu cred că de aceea ne şi naştem – pentru a înfăptui această misiune, această sarcina de viaţă. Din păcate, cei mai mulţi nu-şi dau seama că există aşa ceva, ei consideră că trăiesc la întâmplare şi că viaţa este o înşiruire de întâmplări fericite ori nefericite. Doar atât.

– Ce menire au cei oropsiţi de soartă?! se miră Eparu.

– Să înveţe lecţia umilinţei. La Dumnezeu nu poţi ajunge decât cu umilinţă.

– Înseamnă că cei bogaţi şi puternici au parte de o menire complet opusă? Sau că ei sunt încă din timpul vieţii damnaţi?…

– Aceştia au o sarcină poate mai dificilă. Ei trebuie să înveţe lecţia compasiunii şi a fraternităţii. Ei trebuie să-şi ajute semenii. Dacă nu, vor avea parte de soarta celor „oropsiţi”, cândva…

– Da, Legea cauzalităţii sau a consecinţelor – soarta ne-o facem singuri, într-o viaţă, iar consecinţele le suportăm, inevitabil, mai târziu, în aceeaşi viaţă sau în alta.

– N-aş vrea să deviem de la subiect… Poate, în alte condiţii, cu altă ocazie, mi-ar face plăcere să dezvoltăm subiectul.

– Desigur, să sperăm că vom apuca altă ocazie. Aşadar,care credeţi că este misiunea mea… principală?

– Nu ştiu, trebuie să v-o descoperiţi singur. De un lucru sunt însă sigur : aveţi curaj, sânge rece şi inteligenţă, iar aceste calităţi trebuiesc folosite într-o direcţie bună. Este o obligaţie morală faţă de Creatorul Divin. Că-i vorba de o sarcină de viaţă principală sau nu,este lipsit de importanţă în cazul de faţă.

– Prin urmare, dacă accept misiunea pe care o aveţi în vedere pentru mine, înseamnă că mă achit faţă de obligaţia morală pe care o am faţă de, să-i zicem, Divinitate.

– Legile divine sau cosmice ne leagă de un popor, de o ţară; aşa încât, ne convine sau nu, trebuie, în anumite situaţii, să punem înaintea intereselor personale, interesele naţionale, care reprezintă, totodată, Ordinea firească Aveţi libertatea să acceptaţi sau nu.

Eparu se ridică şi se plimbă îngândurat prin cameră. După câteva minute, răstimp în care Răileanu se mulţumi doar să-l privească, locotenentul se reaşeză brusc pe scaun.

– Concret, ce trebuie să fac? întrebă el.

– Concret, trebuie să daţi de urma unui om de-al nostru. Dacă primiţi, vă voi pune la dispoziţie toate datele de care noi dispunem în acest moment.

Eparu înclină capul afirmativ.

– Da, primesc, m-am hotărât. Despre ce este vorba?

– Va trebui să-mi daţi cuvântul dumneavoastră de ofiţer că nu veţi divulga nimic din ce vă voi spune, decât dacă veţi fi obligat de…

– Vă dau cuvântul meu de ofiţer, îl întrerupse Eparu. Fără rezerve.

Răileanu se aşeză mai bine în scaun şi îşi aprinse altă ţigaretă. Tuşi de câteva ori şi ciocăni cu degetul în capul pieptului.

– Cred că fumatul nu intră în sarcina mea de viaţă, îmi face rău… Nu cu mult timp în urmă, reluă el, unul din oamenii noştri care se stabilise în C. a dispărut. Mai precis, pe data de 2 octombrie, Pascu a plecat de la pensiunea unde locuia, de pe strada Icoanei numărul l2, şi nu s-a mai întors. Pascu se afla în C. cu o misiune – şi el avea o misiune, apropo de ce am discutat mai înainte – de mare importanţă pentru Organizaţie. Manase, pe care cei mai mulţi îl cunosc sub numele de Tehnicul, este cel care i-a găsit pensiunea şi a fost în legătură cu el mai tot timpul. Manase nu-şi poate explica ce anume s-a întâmplat. Pentru a preîntâmpina alte surprize neplăcute, persoanele din conducerea Organizaţiei, căreia noi îi spunem Centrul, a dispus ca Manase să plece în alt oraş, pentru a i se pierde urma, dacă eventual a fost pus sub urmărire de către Siguranţă sau, şi mai rău, de agenţii Gestapoului din România.

– Prin urmare, nu întâmplător alegerea dumneavoastră s-a oprit asupra mea, rosti Eparu, îngândurat.

– Trebuie să recunosc că nu întâmplător, a cântărit mult faptul că sunteţi din C. Un ofiţer care-şi petrece convalescenţa în oraşul natal, nu atrage atenţia şi nu provoacă suspiciuni.

– Aşadar, va trebui să merg în C. pentru a afla ce s-a întâmplat cu Pascu. Adică, de ce nu s-a mai întors la domiciliu şi unde se află în momentul de faţă. Despre asta e vorba, nu?

– Exact. Nu-i o treabă uşoară, deoarece pensiunea unde a locuit s-ar putea să fie ţinută sub observaţie. Dacă Pascu a căzut în mâinile Siguranţei române sau în mâinile Gestapoului este, deocamdată, simplă supoziţie. Dorim să aflăm dacă această presupunere se confirmă sau nu. Vă daţi seama ce consecinţe grave poate avea arestarea unui om de-al Organizaţiei…

– De ce credeţi că Gestapoul ar fi interesat în deţinerea unui român în propria lui ţară? Asta-i o problemă internă, românească.

Răileanu făcu un gest evaziv.

– Ştiţi doar cum s-a extins influenţa germană în România. Treptat, treptat… Iniţial, acţiunea Wehrmachtului a constat dintr-o divizie blindată şi câteva formaţii de aviaţie. A urmat însă o altă divizie blindată. Independent de aceasta, Hitler a ordonat ca în sudul României să fie concentrate puternice unităţi militare.Şeful misiunii militare germane, generalul Hansen a comunicat românilor că unităţile germane sunt dislocate în România, avându-se în vedere conjunctura care s-a creat în Balcani, precum şi necesitatea de a se apăra zonele petroliere. Fireşte, nici Hansen, nici altă căpetenie germană nu a dezvăluit care erau adevăratele planuri pe termen lung. Apoi, Hitler a mai emis un ordin, care a adus pe pământul României aproximativ 8 divizii germane, doar în cursul lunii ianuarie l94l… Până la urmă, am fost invadaţi de „aliaţi”. Şi atunci, de ce vă miraţi că Gestapoul încearcă să preia din prerogativele Siguranţei române? El vrea să controleze Totul.

– Să presupunem că Pascu a căzut în mâinile agenţilor germani. Este Organizaţia în pericol în acest caz nefericit?

– Teoretic, doar gruparea din care el face parte este în pericol. Fireşte, noi am luat măsurile care se impun, dar nu putem menţine aceste măsuri prea mult. Fără să mai vorbim de inactivarea unor oameni, care fac parte dintr-un angrenaj complex. O maşină nu poate funcţiona dacă îi lipseşte chiar şi o singură piesă.

– Ce ar trebui să fac pentru a căpăta informaţii utile cu privire la soarta lui Pascu?

Răileanu se gândi câteva clipe.

– Nu vă putem trasa un plan de acţiune dinainte. Va trebui să vă descurcaţi la faţa locului. Să locuiţi în pensiunea unde a locuit Pascu şi să vă interesaţi, cât se poate de discret, de soarta acestuia. Să puneţi cap la cap eventualele informaţii şi să trageţi nişte concluzii, pe baza cărora să faceţi următorii paşi. Să urcaţi „scara” treaptă cu treaptă, pentru a fi sigur că nu e nici una putredă. Fireşte, un risc tot va exista, întotdeauna există aşa ceva. Este şi motivul pentru care am apelat la dumneavoastră. Un om care a luptat pe frontul de est ştie înfrunta şi un pericol ascuns.

– Da, lupta cu partizanii ascute simţurile. Bine, îmi asum toate riscurile, dacă acestea vor apărea.

– N-aş vrea să vă ascund că este foarte posibil să apară. Desigur, acestea sunt mai mici decât cele de pe front, dar nu trebuie subestimate, mai ales că sunt de altă natură. Este vorba de o problemă nouă şi pentru noi, aşa că nu putem asigura contracararea posibilelor pericole… Repet : vă puteţi aştepta la surprize neplăcute.

Eparu îl întrerupse.

– În zilele astea, când oamenii mor cu miile pe front sau în spatele lui, aproape că nu mai are rost să vorbim despre „surprize neplăcute”. Chestiunea, în cazul de faţă constă în folosirea cu maximă eficienţă a datelor pe care le deţineţi acum sau pe care, presupun, le voi deţine eu în viitorul apropiat.

– Este bine că aţi menţionat viitorul apropiat, deoarece timpul ne presează, nu lucrează în favoarea noastră. Trebuie să ne grăbim. Eventual, chiar mâine…

– Mâine voi fi în C., îl asigură Eparu.

– Mâine veţi fi în C. şi veţi ocupa camera pe care a ocupat-o Pascu… Da, este liberă, am reţinut-o prin intermediul unui om de-al nostru… Avem mai mulţi în C., nu vă miraţi, adăugă Răileanu, observând expresia ofiţerului. Numai că aceştia au alte misiuni şi, oricum, n-ar putea închiria o cameră la pensiunea Pancea, au propriile lor locuinţe, ar fi nefiresc să aibă două locuinţe, nu?

– Pensiunea Pancea?! Aceasta este…

– Da, este pensiunea la care a locuit Pascu şi o să locuiţi şi dumeavoastră.

– Înţeleg… Cum o să comunic cu dumneavoastră, dacă va fi nevoie? Poate aflu ceva şi trebuie să vă contactez.

– Mai aveţi un pardesiu, în afară de cel de pe dumneavoastră?

Eparu îl privi surprins.

– Nu, ăsta e singurul. Nu vă place? glumi el.

– Vă aranjează, dar va trebui să cumpăraţi unul mai deschis la culoare… Să zicem, unul de culoare gri deschis. Vă convine?

– Dacă n-am încotro, fie şi gri deschis. Ce trebuie să fac cu el?

– Să-l purtaţi atunci când aveţi nevoie să ne comunicaţi ceva urgent. Subliniez : urgent. Mai precis, dimineaţa între orele l0 şi l2 vă veţi plimba pe strada Unirii, pe partea localului Union. Doar pe acea parte vă veţi plimba, îmbrăcat în pardesiul de culoare deschisă, care nu va fi folosit decât în acest scop : de a ne semnala că aveţi să ne comunicaţi ceva. Dacă vă plimbaţi pe partea cealaltă, indiferent în ce pardesiu sunteţi îmbrăcat, înseamnă că nu aveţi să ne comunicaţi nimic şi că, pur şi simplu, vă plimbaţi. Că aveţi chef să vă plimbaţi…

– Cum voi fi recunoscut?

– Nici o grijă, aţi fost deja „cunoscut”… Aşadar, după eventuala plimbare, în condiţiile menţionate, veţi intra în localul Union şi veţi comanda o gustare, iar la urmă lichiorul casei.

Eparu înclină capul.

– Lichiorul casei… Sună bine… Da, sunteţi bine organizaţi.

– Şi Siguranţa este, aşa încât suntem obligaţi să-i urmăm exemplul.

– Logic, încuviinţă Eparu. Sper că, după terminarea războiului, ne vom cunoaşte mai bine, domnule Răileanu.

Expresia gazdei se posomorî şi privi îngândurat prin geamul uşor aburit al ferestrei ce dădea într-o curte interioară. Perdeaua nu tocmai curată era dată puţin la o parte, pentru a permite luminei de afară să pătrundă în cameră. Răileanu nu aprinsese lumina electrică.

– Ar fi bine să avem ocazia să mai discutăm după ce se va încheia războiul ăsta nenorocit, zise el. Dacă vom mai trăi. Hitler se agaţă cu disperare de acest război. În ianuarie a fost declarată mobilizare generală în Germania. Totuşi, după câteva săptămâni numai, trupele ruseşti au străpuns blocada Leningradului, iar în mai, trupele germane din Tunisia au capitulat. În iulie, trupele anglo-americane au debarcat în Sicilia, şi tot în această lună a început contraofensiva trupelor ruse. De curând, trupele engleze au debarcat în sudul Italiei, iar americanii au făcut acelaşi lucru în golful Salerno. Musolini a fost înlăturat. Cu toate acestea, Germania nu este învinsă. Din punctul nostru de vedere, acest lucru ar putea fi catastrofal, deoarece linia de apărare a tenacelui nostru aliat se va muta pe Nistru, iar România ar putea deveni un câmp de bătălie. De fapt, a şi început să devină, o dată cu declanşarea bombardamentelor americane din august, de la Ploieşti-Câmpina. Deocamdată, au vizat numai regiunea petrolieră, iar efectul a fost neînsemnat. Dar avertismentul a fost dat. Bombardierele grele se vor reîntoarce şi nu vor bombarda numai obiective strategice… Da, ar fi bine să ne mai putem întâlni, domnule Eparu. Dar numai dacă Dumnezeu ne va permite.

– Cum arată domnul Pascu? întrebă Eparu. Ceva semne particulare?

– Răileanu scoase o fotografie şi i-o întinse. Era o fotografie neretuşată şi arăta faţa rotundă a unui bărbat trecut de 40 de ani. Numeroasele riduri de pe frunte indicau o natură fermă, capabilă să înfrunte dificultăţile cu filozofie şi calm.

Eparu îi restitui fotografia, iar gazda îi dădu un plic de format mijlociu.

– Aveţi aici nişte bani pentru cheltuielile inerente unei astfel de deplasări, precum şi nişte notiţe cu caracterizările sumare făcute de Pascu locatarilor de la pensiunea Pancea. Mai sunt trecute şi câteva indicaţii menite să vă ajute, în cazul în care nu puteţi lua legătura cu noi. Le memoraţi, apoi le distrugeţi. De acum încolo, va trebui să vă comportaţi ca şi cum cineva v-ar urmări permanent. Ca şi cum bagajele şi buzunarele dumneavoastră ar fi „controlate”de mâini invizibile. Nu trebuie să aveţi asupra dumneavoastră nimic compromiţător. Doar lucruri nesemnificative.

– Nici măcar o armă pentru a mă apăra?

– În nici un caz o armă de foc! Cel mult, o armă albă…

De data aceasta, plecară pe rând. Răileanu plecă primul, iar Eparu îl urmă după l0 minute, lăsând uşa descuiată. Îl surprinse această modalitatea de a părăsi apartamentul, dar ar fi fost şi mai mirat dacă s-ar fi reîntors brusc în salon. Din dormitor îşi făcuse apariţia un bărbat înalt şi slab, îmbrăcat într-o scurtă de postav. Bărbatul întredeschise fereastra şi rămase în cadrul ei, până ce apăru silueta ofiţerului. Îl urmări cu privirea până ce acesta dispăru. Mai rămase câteva minute, apoi plecă şi el, după ce încuie uşa de la intrare de două ori, cu o cheie mare, lucrată grosolan. Coborî fără grabă cele două etaje şi, la parter, sună la o uşă. Apăru mai întâi un cap ciufulit de femeie, apoi ceva din bustul voluminos, apoi restul. Trupeşa făptură îşi strânse capotul matlasat pe conturul impresionant. Avea ochi bulbucaţi, exoftalmici, de un albastru deschis.

– Doamna Sofica, uitaţi cheia, n-au mai venit băieţii la pocher, poate săptămâna viitoare vă mai deranjăm.

Părul zbârlit şi platinat se smuci spre spate, împrăştiindu-se pe umeri.

– Da, domnu’ Ionescu, când doriţi. Atâta vreme cât plătiţi, nu mă deranjează că jucaţi pocher sau sârba în doi…

– Aşa ziceam şi eu, doamna Sofica, să vă fie cu sănătate şi viaţă lungă.

Doamna Sofica căscă de-i trozniră maxilarele şi-i jucă voios a doua bărbie, precum o piftie doar pe jumătate închegată.

– Mai daţi pe la noi domnu’ Ionescu. Ne face plăcere. La revedere.

Apoi închise uşa cu putere.

Feldwebel-ul introduse mai întâi capul, apoi intră cu totul şi, după câteva clipe îi făcu semn lui Eparu să intre. Scharfuhrer-ul rămase dincolo de uşa gros capitonată, iar feldwebel-ul făcu încă doi paşi, duse scurt mâna la viziera chipiului şi pocni regulamentar din călcâie. Dinapoia biroului din lemn de acaju, bărbatul aflat în fotoliu aşteptă.

Heil Hitler! salută în forţă, plutonierul german.

Heil Hitler! răspunse celălalt, schiţând un gest cu braţul.

Herr oberstleutnant! Domnule locotenent-colonel!

Ja? Da? îl încurajă ofiţerul german, pe un ton binevoitor.

Der haftling rumanisch. Er spricht deutsch. Deţinutul român. Vorbeşte germana.

Oh, ja?! Oh, da?!… Gut, gut, Hans! Bine, bine, Hans! Totul este în regulă, Hans?

Jawohl, herr oberstleutnant. Da, domnule locotenent-colonel. Totul este în regulă. Românul este la dispoziţia dumneavoastră.

– A opus rezistenţă?

– Nu, domnule locotenent colonel.

– A pus întrebări?

– Nici una, domnule locotenent-colonel.

– Înseamnă că se aştepta să fie ridicat.

Sicher, herr oberstleutnant! Sigur, domnule locotenent-colonel!

Ofiţerul german îşi aprinse o ţigaretă şi urmări cu privirea volutele fumului până ce acesta se destrămă. În spatele lui, agăţat de perete, se afla un tablou imens cu imaginea Fuhrer-ului celui de al III-lea Reich. Comandantul avea fixate pe veston câteva barete multicolore: medalia de merit şi medalia pentru serviciu exemplar. Ofiţerul german era blond-şaten şi când se ridică din fotoliu, românul aprecie că erau aproximativ de aceeaşi înălţime. Avea o faţă prelungă şi purta ochelari cu montură aurită. Culoarea ochilor putea fi un amestec de verde cu cafeniu deschis, lentilele modificau nuanţa în funcţie de unghiul în care cădea lumina. Nasul era curbat, iar buza inferioară cădea spre bărbie… Faţa prelungă părea dominată de fruntea înaltă şi lată, semn al unei inteligenţe pronunţate şi al unei capacităţi de concentrare susţinute. Gesturi degajate. Sigur, foarte sigur pe el însuşi, nici că s-ar fi putut altfel, mai ales că situaţia din acele momente îi dădea un avantaj greu de egalat…

Se apropie de român şi-l privi pătrunzător şi insistent. Avea un zâmbet neîntregit, ca şi cum oscila între a se situa pe o poziţie dură sau pe una de autoritate binevoitoare. Totuşi, politeţea rece, calculată, nu putea ascunde duritatea intenţiilor. Făcu un gest şi feldwebel-ul Hans se retrase, nu înainte de a da salutul regulamentar.

Românul plecă ochii, nu dorea să-l provoace în nici un fel. Remarcă cizmele lustru-oglindă, cu pielea moale care se ondula uşor la fiecare pas. Fu încercuit, ofiţerul german îi dădu târcoale, în timp ce-l studia… Nările mobile, părură că se lărgesc şi vibrează, ca pentru a prinde din zbor orice impresie sau pericol care, eventual, ar fi apărut în acele clipe.

Eparu fu atent mai ales la mersul ofiţerului german. Dacă expresia feţei putea fi schimbată la comandă, mersul nu putea fi supravegheat, scăpa controlului. Felul cum mergea, adică maniera de a călca, de a se opri, reflecta starea sufletească, intenţiile. O fizionomie impenetrabilă, care nu spunea nimic, putea fi lesne compensată prin analiza mersului. Ofiţerul german se mişca lent, iar când staţionă nu-şi depărtă prea mult picioarele, de parcă ar fi vrut să se afle mereu într-un echilibru, fizic şi psihic, fără să încerce să sfideze – fapt care i-ar fi diminuat simţul observaţiei şi precauţia.

Oberstleutnant Wiegler, se recomandă el pe un ton scăzut, ca şi cum i-ar fi făcut o confidenţă.

Românul fu luat pe nepregătite, nu se aştepta ca ofiţerul german să se prezinte, având în vedere circumstanţele, care erau departe de a fi în favoarea sa.

Leutnant Savin Eparu! se auzi el vorbind, luând, din reflex, o poziţie perfect verticală.

– Observ că vorbiţi germana, rosti Wiegler, privindu-l întrebător.

– Da, naşa mea, Franka Steinberg, a avut ambiţia să citesc „Fenomenologia spiritului” de Hegel în original. A reuşit.

Locotenent-colonelul german se afla acum în faţa românului. Îl cercetă cu o privire aproape supărătoare.

– Într-adevăr, a reuşit. Vorbiţi bine limba germană.

– Am servit şi ca translator în armata română.

– Asta ar trebui să spună multe, nu?…Aţi fost rănit?

– Da, de partizanii ruşi. În momentul de faţă mă aflu în convalescenţă.

Oberstleutnant-ul îi indică un scaun aflat lângă birou, în timp ce el îşi reocupă locul pe fotoliu, de cealaltă parte a mesei de lucru.

– Sunt gata să vă ascult depoziţia.

Românul îl privi cu un aer surprins, neprefăcut.

– Depoziţia? Nu ştiu la ce vă referiţi, herr oberstleutnant

Wiegler începu să dea semne de nerăbdare.

– Ăsta-i motivul pentru care vă aflaţi în faţa mea. De ce credeţi că v-am adus aici?

– Nu ştiu, herr oberstleutnant.

– Vorbiţi prostii! Îl privi sever. Ştiţi prea bine la ce mă refer.

– Ştiu doar că am fost răpit din patul meu şi adus aici. Protestez!

– Cam târziu, herr leutnant, cam târziu pentru proteste.

– Mi-ar fi folosit la ceva să procedez altfel mai devreme?

Pe obrazul bine ras al ofiţerului german se înfiripă o grimasă. Îşi turnă un pahar cu apă şi-l goli până la fund. Când vorbi, expulză cuvintele cu putere, ca şi cum intenţiona să le arunce direct în urechile românului.

– Eu sunt acela care pune întrebări!

– Repet: nu ştiu de ce am fost adus aici, nu mi s-a spus nimic până acum.

Wiegler se aplecă uşor peste birou şi-l fixă cu privirea.

– În calitate de aliat şi de fost combatant pe frontul de răsărit, unde aţi luptat alături de trupele germane împotriva bolşevicilor, ar fi trebuit să fiţi mai atent alături de cine mergeţi…De partea cui vă aflaţi…Pe cine vreţi să slujiţi… Războiul v-a transformat cumva într-un trădător, herr leutnant?

– Vă rog, herr oberstleutnant! protestă românul ridicându-se în picioare.

Obrazul lui Wiegler se înroşi instantaneu şi bătu cu pumnul în birou.

– Staţi jos, herr leutnant! Altfel vom continua discuţia la subsol, iar acolo n-o să mai aveţi ocazia să faceţi pe indignatul… Spuneţi-mi mai bine care sunt legăturile dumneavoastră cu sabotorii din acest oraş! Şi, mai ales, care sunt aceştia! Dacă sunteţi sincer şi mărturisiţi, sunteţi liber să plecaţi – cu condiţia să părăsiţi oraşul imediat. În caz contrar, vă dau pe mâna feldwebel-ului Hans Horst, care are metode mult mai puţin elegante pentru a vă face să mărturisiţi!

Eparu se lăsă greoi pe scaun, regretându-şi ieşirea sa necontrolată. Principalul era ca Wiegler să devină mai puţin vigilent, pentru a-şi putea pune în aplicare planul pe care-l concepuse. A-l înfuria pe ofiţerul german şi a-l determina să recurgă la măsuri extreme era cea mai păguboasă soluţie.

Clătină capul cu putere.

– Nu am adus nici un prejudiciu Wehrmacht-ului. Niciodată! De aceea nu văd motivul pentru care îmi luaţi acest interogatoriu. Sunt cetăţean român şi mă aflu pe teritoriu românesc. Dacă am încălcat legile statului, voi cere să fiu judecat şi condamnat în virtutea acestor legi, de către compatrioţii mei.

Wiegler îl privi posomorât.

– În ultima vreme, Siguranţa română a fost depăşită de evenimente, nu le-a făcut faţă aşa cum ar fi trebuit. Avem aprobarea lor să acţionăm independent. Este exact ceea ce facem în momentul de faţă… Aşadar, de ce vă interesează soarta lui Pascu?

– Pascu?! Prin mintea locotenentului şuieră rapid o întrebare: De unde ştie că m-am interesat de Pascu? De la Anastasie?

– N-aţi auzit de numele ăsta? De Pascu? Întrebarea, interogativ-ironică cerea un răspuns imediat.

– Am auzit. A locuit în camera pe care am ocupat-o şi eu, cu puţin în urmă, în pensiunea Pancea.

– Acest Pascu face parte dintr-o organizaţie clandestină care sabotează efortul de război german. Iar dumneavoastră, herr leutnant, aţi venit aici să aflaţi ce s-a întâmplat cu el, unde a dispărut…Vreţi să spuneţi că nu-i aşa?

Prin mintea românului începu să circule un tren expres cu tot soiul de idei nebuneşti. Răsuflă adânc. Era momentul să contracareze. Era momentul să-l aducă pe Wiegler pe terenul buimăcelii să-l rupă de siguranţa lui, de ideile, de intenţiile lui. Pentru aceasta trebuia să joace totul pe o carte. Trebuia să rişte, atât cât mai putea fi vorba de risc în acele momente. Oricum, soarta lui nu putea fi mai rea decât era. Wiegler nu era deloc prost şi a lua pe nu în braţe nu-l putea duce decât acolo unde, de fapt, făcuse referire: la subsol. Unde, evident, ar fi avut loc alt gen de discuţie. O discuţie în trei, la care ar fi participat, pe post de „prim-solist” feldwebel-ul Hans Horst, care ştia să rostească, atât de plin de candoare, acele cuvinte paterne: Schlechtes kind! Copil rău!

– Ascult, herr leutnant, reveni ofiţerul german. Răbdarea mea este pe sfârşite. N-aş vrea ca un cititor în original al operelor lui Hegel să uite, după 2-3 ore, cine este şi unde se află. Răspundeţi scurt şi la obiect: De ce aţi venit în C. şi ce legături aveţi cu Pascu sau cu cei care v-au trimis să-l căutaţi?

– Am venit, rosti românul, căutându-şi bine cuvintele, să vă suprim. Aceasta este adevărata mea misiune.

Obrazul lui Wiegler deveni din nou stacojiu, dar, de data asta nu mai bătu cu pumnul în birou. În afară de o uşoară crispare, limbajul trupului său nu indica nici o reacţie. Îl privi fix câteva secunde şi se adânci mai bine în fotoliu, continuând să-l privească cu atenţie.

– Continuaţi, spuse el, pe un ton neutru.

– Aveţi dreptate, fac parte dintr-o Organizaţie şi am primit misiunea să vă suprim. Aproape tot ce s-a întâmplat până acum a făcut parte din planul de a vă suprima. Pascu ar fi trebuit să facă acest lucru, dar a fost descoperit şi a trebuit să fugă. Eu am fost trimis să fac ceea ce n-a reuşit el. Nu cunosc detaliile planului său.

– Planul dumneavoastră care este? îl înterupse Wiegler, pândindu-l cu ochii lui mici şi pătrunzători, dinapoia lentilelor.

– Ştiam că plecarea intempestivă a lui Pascu va conduce la o serie de reacţii în lanţ. Una din aceste reacţii urma să determine transformarea pensiunii Pancea într-o capcană pentru cel care, eventual, îl va căuta pe Pascu. Era normal să se întâmple aşa.

– De ce să-l caute pe Pascu?! N-a ajuns unde trebuia să ajungă? Şi de unde să ştim noi că n-a ajuns şi va fi căutat?

– Nu era atât de prost încât să-i conducă pe agenţi, fie ei români sau germani, direct în braţele…Organizaţiei. A dispărut atât pentru cei care-l urmăreau, cât şi pentru Organizaţie. Prin venirea mea aici, dar mai ales prin întrebările mele, am urmărit să vă atrag atenţia că Pascu a plecat spre o destinaţie necunoscută şi că eu nu pot fi decât înlocuitorul său, care, mai devreme sau mai târziu, va face ce ar fi trebuit să facă el. Era de aşteptat ca, prin mine, să încercaţi să ajungeţi la Organizaţie. La un moment dat, v-aţi temut că aş fi putut să dispar, să mă dau la fund, ca Pascu, aşa că aţi acţionat rapid. Prin urmare, după ce Anastasie a dat greş în încercarea sa de a scoate de la mine informaţii utile – înainte de a mă da pe mâna dumneavoastră – m-aţi ridicat şi m-aţi adus aici.

– Anastasie a fost un dobitoc! Ochse! repetă ofiţerul german. I-am spus să mă cheme imediat ce vă atrage la „cabana părăsită”. N-a făcut-o şi a plătit. A vrut să lucreze şi pe cont propriu. Pentru lăcomia de care a dat dovadă, el şi ageamii lui au acum de suferit.

– Nu ştiam că Anastasie mai trăieşte, zise Eparu.

– Altfel cum am fi aflat de unde să vă luăm?…Da, Anastasie a supravieţuit, n-a murit; dar el şi tovarăşii lui sunt internaţi în spital cu arsuri pe faţă şi pe corp. Da, Anastasie a reuşit să ia legătura cu noi, înainte de-a se interna.

– Au primit ce meritau, rosti românul, scoţând din buzunarul din spate al pardesiului o batistă, pentru a-şi tampona fruntea.

– Aşadar, reluă ofiţerul german, aţi plănuit să mă …suprimaţi. În ce fel?

– Unul simplu…Mi-am dat seama că esenţa planului era să ajung aici şi să…

– De ce trebuia să ajungeţi aici? De ce neapărat… aici? îl întrerupse ofiţerul german.

– Mi s-a părut modalitatea cea mai sigură de a vă suprima.

Wiegler îşi lăţi gura într-un zâmbet batjocoritor.

– Înainte de a deveni membru în Partidul muncitoresc naţional-socialist, şi de a intra în Direcţia generală a securităţii Reich-ului, în R.S.H.A., am rezolvat diverse cazuri penale în cadrul Kriminalpolizei, în Poliţia judiciară, care este organism separat de Gestapo. Acolo am învăţat să fac diferenţa dintre ficţiune şi realitate. Ceea ce mi-aţi prezentat acum este o ficţiune de doi bani. Nu ştiu de ce aţi inventat-o şi ce anume urmăriţi. Tergiversarea asta n-are să vă îmbunătăţească situaţia.

– De ce aş fi inventat o poveste?

– Poate pentru a întârzia un deznodământ inevitabil. E greu de crezut că cineva ar dori să ajungă aici. Iar dacă ajunge, ce credeţi că poate să facă? Nu poţi să suprimi un om cu mâinile goale, decât dacă este imobilizat. Sunt eu imobilizat?! Rânji ameninţător. Ca să nu mai amintesc că, în apropiere se află feldwebel-ul Hans, care poate ucide cu mâinile goale un om doar în câteva secunde. Atunci? Care a fost planul dumneavoastră, herr leutnant? Sau, mai precis, pentru că tot sunteţi aici – unde aţi sperat să ajungeţi, nu? – cum credeţi că aţi fi putut să mă suprimaţi?…Îi arătă un buton, lângă lampadarul de pe birou. Este suficient să apăs şi Hans vine imediat. Atunci?! Pe ce v-aţi bazat când aţi făcut afirmaţia?

– Pe Ideea care devine.

– Asta-i o ghicitoare?!

– Nu, este ceva în legătură cu filozofia devenirii, a ideii care devine ceva întotdeauna. Esenţa a orice este ideea, mai precis ideea în mers. Ideea devine lucru după o lege raţională, pe care ea o are în sine…

Românul se simţea mai aproape ca niciodată de momentul crucial. În timp ce dezvolta ideile lui Hegel, se tampona pe frunte cu batista luată din pardesiu – din buzunarul din spate. După frigul din beci, temperatura relativ ridicată din biroul lui Wiegler devenea din ce în ce mai sufocantă, având în vedere modul în care era îmbrăcat. Era, prin urmare, normal, să-şi folosească batista – că aceasta se afla în buzunarul din interiorul pardesiului era destul de neobişnuit, dar nicidecum suspect. Atinse discret, ca din întâmplare, uşoara proeminenţă, care se afla cam la acelaşi nivel cu locul de unde scosese batista. Acolo se afla tocul din piele mascat în căptuşeala pardesiului. Acolo, în acea mică ascunzătoare pe care o făcuse înainte de a veni în C. se afla atuul său – sau condamnarea sa la moarte.

– O poveste fără cap şi coadă, conchise Wiegler. Astea sunt speculaţii filozofice, n-au nimic de-a face cu suprimarea unui om. N-au nimic de-a face cu realitatea. Ce urmăriţi, de fapt?

– Să vă încredinţez că moartea poate veni şi încetul cu încetul, nu neapărat dintr-o dată. Şi că, de fapt, de acest fel de moarte se teme mai mult un om, chiar şi unul curajos, cum sunteţi dumneavoastră.

– Încetul cu încetul?!… Adică peste o lună, un an? Ofiţerul râse în surdină.

– Timpul nu este important. Încetul cu încetul se poate referi la secunde, la minute, la ore, la zile, la ani… Nu ştim niciodată când murim definitiv, dar ştim că murim încetul cu încetul în fiecare clipă. Fiecare clipă de apropie de moarte.

– Asta-i valabil pentru toţi oamenii, herr leutnant. Îi întinse o coală de hârtie şi un stilou… Aştept depoziţia dumneavoastră scrisă.

– Termin imediat, herr oberstleutnant! Planul meu era să vă conving că sunteţi pe cale să muriţi încetul cu încetul. Mi s-a părut a fi o formulă penetrantă, care poate pătrunde în mod insidios în lumea dumneavoastră profundă, interioară, acolo unde sunt sedimentate cele mai intime sentimente şi temeri. M-am gândit că este posibil să perforez puţin stratul exterior, să ajung la acel milenar instinct de conservare. Încetul cu încetul, m-am gândit eu, este o ameninţare care diminuează mult certitudinea apărării. Nu ne putem sustrage ameninţării treptate, care poate veni oricând, de oriunde şi care, de regulă, nu se poate evita. Încetul cu încetul poate fi cafeaua otrăvită de la micul dejun sau un gând care se roteşte în jurul axei sale şi care, pe măsură ce acceleraţia creşte, antrenează în vârtejul din ce în ce mai rapid toate celelalte preocupări, interese, idei….Un vârtej care sugerează că moartea aşteaptă, nevăzută şi nesesizabilă, că poate să-şi arate faţa în orice moment, că poate să irupă de-acolo, din subconştient, pentru a se manifesta intempestiv acum sau peste câteva minute…Fără îndoială că sunteţi un om care nu se teme de bombe, de gloanţe, de atentate, de primejdia cunoscută ca atare într-un război. Nu moartea în sine vă sperie, ci faptul că aceasta ar putea să planeze asupra dumneavoastră, că sunteţi nevoit să aşteptaţi, să tot aşteptaţi…. Instinctul de conservare se declanşează la primejdie, dar o dată cu trecerea timpului, apare epuizarea nervoasă, apoi obişnuinţa, iar angrenajul psihic se desface din încordarea spaimei şi îşi reia activitatea normală. Încetul cu încetul exclude însă această destindere, nervii nu suportă prea mult presiunea şi cedează. Din planul conştient, ideea primejdiei coboară în străfunduri şi acolo aaşteaptă, aşteaptă…O aşteptare distrugătoare, iar eliberarea de această aşteptare înseamnă poate tocmai punctul final pe care încearcă să-l evite: Moartea.

– Vorbe, vorbe şi iar vorbe! Să nu mai pierdem timpul, herr leutnant. Scrie depoziţia, acum! Zu deinem besten, Spre binele tău…Ofiţerul german vorbise pe un ton autoritar, imperativ, şi trecuse chiar la persoana a doua singular. Era evident că-şi pierduse răbdarea.

Românul lungise discuţia pentru a-l determina pe Wiegler să-şi reia plimbarea prin încăpere, aşa cum făcuse la început. Locotenentul avea nevoie ca ofiţerul german să se îndepărteze de biroul său. Wiegler se afla încă în vecinătatea butonului de unde îl putea alerta pe feldwebel-ul Hans Horst. În plus, el însuşi nu avusese încă ocazia să se ridice în picioare, pentru a putea acţiona. Din poziţia în care se afla, exista posibilitatea ca lovitura să nu aibă suficientă forţă de pătrundere. Poziţia ortostatică era aproape obligatorie pentru a ţinti şi a-şi lua avânt.

 Cum însă ofiţerul german nu părea că are de gând să-şi reia plimbarea prin birou, se hotărî să rişte.

– Aş putea să-mi folosesc propriul stilou? întrebă locotenentul.

Wiegler ridică din umeri cu indiferenţă. Părea satisfăcut că, în sfârşit, îl determinase pe român să facă o mărturisire scrisă, fără utilizarea forţei. Preferase întotdeauna interogatoriile psihologice şi evita metodele brutale ale celor ca Hans Horst. Însă atunci când dădea greş cu puterea lui de convingere, nu se dădea în lături să-şi lase subalternii să rezolve un caz sau altul cu ajutorul metodelor murdare. Era un om puternic şi fizic şi psihic. Avea o constituţie deosebit de rezistentă. Fusese obişnuit să bea o noapte întreagă bere cu tovarăşii lui de petrecere, să cânte în cor cu ei – Horst wessel-lied, imnul naţional-socialiştilor – iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, să meargă la serviciu, pe Prinz Albrecht Strasse 8, unde se afla sediul R.S.H.A. O cană cu cafea tare şi putea apoi să lucreze ore în şir fără să se clintească de pe scaun. Avea o disciplină a minţii excelentă şi credea sincer în victoria lui Hitler. Totuşi, idealul său era Goring, pe care-l considera ca fiind foarte inteligent – într-adevăr, mai târziu s-a afirmat că acesta avea un coeficient de inteligenţă mult peste media obişnuită. Credea în atotputernicia forţei, indiferent cum se manifesta aceasta.

– Poţi să foloseşti orice stilou doreşti, încuviinţă Wiegler, aprinzându-şi o ţigaretă şi inspirând primul fum cu putere. Simţi o ameţeală plăcută şi aruncă fumul în rotocoale.

Îl văzu vag pe locotenent cum se ridică şi se deschide la toţi nasturii de la pardesiu, şi cum caută cu mâna dreaptă în partea opusă, în căptuşeala pardesiului.

Ein augenblick, un moment, vă rog, zise românul, căutând ceea ce ofiţerul german crezu a fi un stilou.

Mai trase vârtos din ţigaretă şi ţinu fumul în plămâni una, două secunde…După ce îl urmări cum se strecoară printre buzele întredeschise, se uită din nou la român. Crezu că visează şi se ridică pe jumătate în picioare. Lama largă a kandralei – cuţit siberian cu tăiş dublu – vibră puternic când intră în pieptul său, în zona inimii. Recăzu ca fulgerat în fotoliul său mare şi capitonat. Se uită neputincios la butonul de alarmă de pe birou, dar mâna rămase paralizată, aşa cum începu să-i devină şi restul corpului.

Românul se repezi la el şi-i luă revolverul de la şold, apoi se duse la uşă pe care o încuie pe dinăuntru, pentru orice eventualitate – deşi era evident că Wiegler nu putea fi deranjat decât dacă el însuşi o vroia.

Reveni şi se reaşeză pe scaunul său. Wiegler se afla în aceeaşi poziţie, uşor aplecat într-o parte, susţinut parţial de una din rezemătoarele fotoliului, cu kandraua înfiptă în piept. Nu murise. Sau, mai precis, murea încetul cu încetul… Îl privi pe român cu o ură neputincioasă. Ştia că orice mişcare i-ar fi grăbit sfârşitul, aşa încât se mulţumi, cu bruma de vlagă pe care o mai avea, să-l privească. Doar atât.

– Aţi avut o zi grea, herr oberstleutnant…O zi foarte grea şi doriţi, probabil, să vă odihniţi. Ştiu, am gustat şi eu senzaţia asta de sfârşeală, după nopţi de mărşăluire continuă, când mintea e la un pas de nebunie, iar creierul pare să fie dominat de o singură idee: mişcarea picioarelor…Da, da, vă cred, e atât de greu să te desparţi de viaţă, mai ales în momente ca astea, când mintea începe să se afunde în cazanul uitării şi-n faţa ochilor dumneavoastră dansează valuri care vă duc, vă tot duc…Desigur, nu într-un pat larg şi pufos, unde să vă puteţi odihni oasele trudite după o zi de muncă „rodnică”, ci într-un abis fără zvastică, doar negru, doar abject, doar lipsit de feldwebel-i care să vă păzească…Faceţi cunoştinţă cu neantul, herr oberstleutnant, nu trebuie să vă speriaţi. În definitiv, ce poate fi mai plăcut decât somnul, decât uitarea aceea care încheagă toată fiinţa într-un punct, într-unul singur, în abandonare şi nefiinţă? Da, experimentaţi Ideea care devine. Treceţi acum în eternitate… Vă surprinde răsturnarea situaţiei în favoarea mea? Sincer să fiu, şi pe mine mă surprinde că oamenii dumneavoastră m-au percheziţionat doar când m-am ridicat din pat. Când mi-am îmbrăcat pardesiul, n-au mai făcut-o. O omisiune fatală pentru viaţa dumneavoastră. Nici pe parcurs n-am mai fost percheziţionat. Iar Ideea care mi-a încolţit în minte – idee ce ar fi rămas neconcretizată, dacă disperarea n-ar fi concentrat în ea toată potenţialitatea fiinţei mele – a devenit acum realitate şi este pe cale să anuleze un simbol al forţelor distructive. Pentru că, pentru mine sunteţi mai curând un simbol, pe cale de-a fi trimis în lumea lui de reprezentări convenţionale. Iar ca om, nu puteţi decât să vă încadraţi în sensul proverbului german: Heute rot, morgen tot – „azi rumen, mâine mort”. Sau, mai pe româneşte, „astăzi viu, mâine-n sicriu”.

Wiegler se uită din nou spre butonul de alarmă de pe birou. Ochii lui căutau încă, cu disperare, în acel punct, de parcă ar fi vrut să declanşeze soneria prin concentrarea privirii.

– De ce nu renunţaţi la iluzii măcar acum, în ceasul morţii? Când eu îl voi suna şi va veni aici, feldwebel-ul Horst nu va avea nici o şansă…Wiegler, începuse să horcăie, intrase în agonie, se afla în braţele atotputernice ale morţii, dar românul continua să vorbească, nu se îndura să-i dea lovitura de graţie, era obligat să-l asiste până în ultima clipă. Simţea nevoia să vorbească, să exprime gânduri pe care, poate, le vroia de multă vreme exteriorizate…

– Da, feldwebel-ul Horst nu va avea nici o şansă, îl voi convinge şi pe el să se odihnească până mâine dimineaţă, aici, în birou; da, aici va fi descoperit legat fedeleş, cu o batistă în gură pe post de căluş.

Iar eu mă voi echipa cu vestonul, cu mantaua, cu cizmele – sper să nu-mi fie prea mari – şi cu chipiul dumneavoastră şi voi pleca de aici ca herr oberstleutnant Wiegler. Nu cred că cineva o să se uite cu prea multă atenţie la chipul meu. De altfel, pentru disciplinaţii ostaşi ai Wehrmacht-ului, ceea ce contează sunt însemnele militare, uniforma, ţinuta verticală, aerul de superioritate – este suficient să mă echipez cum trebuie şi nimeni n-o să-şi dea seama cine sunt cu adevărat în semiobscuritatea coridoarelor sau la volanul Mercedes-ului cenuşiu pe care l-am remarcat la intrare. Nici măcar n-o să se uite la chipul meu, vor observa doar gradul, iar acesta, să recunoaştem, este suficient pentru ca privirea să nu se înalţe mai sus de umerii mei… Ah! Să nu uit, voi fi nevoit să conduc singur maşina, dar se mai întâmplă, nu?… Îl căută prin buzunare şi găsi etuiul cu chei, pe care le introduse în propriul buzunar. Totul decurse precum sperase. La apelul soneriei de pe birou, feldwebel-ul Horst intră, fără să bănuiască nimic. Uluirea sa fu chiar mai mare decât aceea a lui Wiegler. Primi o lovitură zdravănă după ceafă, apoi fu dezarmat, legat, i se puse căluş propria-i batistă – curată, de altfel – după care Eparu se schimbă rapid în noul său echipament; cizmele erau puţin cam mari, aşa cum bănuise, dar n-avea de gând să valseze cu cei pe care avea să-i întâlnească în drumul său spre libertate…

Străbătu coridoarele şi răspunse în două rânduri la saluturi, automat, ca într-un fel de transă. Nimeni nu-l opri, nimeni nu-l legitimă, nimeni nu-l întrebă nimic. Se opri în faţa Mercedes-ului şi găsi repede cheia potrivită. În mai puţin de un minut, auzi duduitul ritmic al motorului. O sudoare rece îi acoperi fruntea, atunci când văzu apropiindu-se frontal un oberleutnant, un locotenent major. Redeschise uşa maşinii, ambalând totodată motorul, pentru ca vocea să-i fie parţial acoperită şi strigă pe un ton poruncitor, în limba germană, ca celălalt să se îndepărteze. Oberleutnant-ul salută scurt şi îşi schimbă instantaneu direcţia, fără o vorbă. Proverbiala disciplină germană, atât de lăudată şi invidiată, funcţiona fără greş – de data asta în favoarea sa.

Abia după ce porţile metalice masive începură să se deschidă cu încetineală, începu să creadă că substituirea reuşise şi avea şanse mari să se salveze.

După ce ieşi, acceleră şi se opri în apropierea ultimei sale locuinţe. La ora aceea nu se vedea nici o lumină, nu se auzea nici un zgomot. Pătrunse cu prudenţă în cameră, cu mâna încleştată pe patul revolverului. Fără să aprindă lumina, îşi dădu jos mantaua, vestonul, cizmele şi chipiul şi se îmbrăcă într-un pulover maron, peste care puse un bluzon din piele neagră.

Făcu un pachet din echipamentul german, iar o parte din lucrurile sale le înghesui într-un rucsac, pe care-l cumpărase din capitală, special pentru cazuri de forţă majoră. Celelalte lucruri, împreună cu geamantanul, le abandonă sub patul care, spre binele acestuia, nu avea să mai suporte noi încercări din partea lui.

.Efectele ofiţerului german, precum şi Mercedes-ul, le abandonă la marginea şoselei principale care ducea spre capitală, pentru a da impresia că într-acolo se îndreaptă.

Făcu un ocol şi reveni în oraş, pe jos. După un marş forţat, se opri în faţa casei lui nea Costache. Îi deschise chiar acesta.

– S-a întâmplat ceva?! Cizmarul era surprins, nu se aştepta la asemenea vizită, mai ales că noua ţinută , precum şi rucsacul, indicau că locotenentul nu venise într-o vizită obişnuită, mai ales că nici nu era ora potrivită pentru aşa ceva..

– Da, s-a întâmplat…Nici o grijă, nu m-a urmărit nimeni, răspunse el unei întrebări nerostite.

Nea Costache verifică totuşi strada în ambele sensuri, înainte de a-i face semn să-l urmeze într-o cameră din fundul curţii, lipită de bucătăria de vară.

Din semiîntunericul încăperii se desprinse silueta unui bărbat. După ce mai făcu un pas, Eparu crezu că visează şi, automat, duse mâna la buzunarul unde ţinea arma luată de la Wiegler. Bărbatul era echipat cu o uniformă nemţească – constată, câteva clipe mai târziu, că era o uniformă de Hauptmann, de căpitan din trupele Wehrmacht-ului, pe mâneca vestonului se vedea ecusonul cu vulturul german.

Bărbatul în uniformă începu să râdă şi noul venit îl recunoscu pe Ionescu.

– Nu vă mai recunoaşteţi aliaţii, domnule locotenent?

– Sincer să fiu, am crezut că văd fantoma unui ofiţer …”aliat”, de care m-am despărţit cu puţin timp în urmă.

– V-aţi despărţit?! Cum aşa?

Eparu ridică din umeri.

– E o poveste întreagă…

Ionescu făcu un semn gazdei, care mută lampa cu gaz din hol în camera întunecoasă, şi îi asigură că va sta de pază, afară, pentru a fi scutiţi de surprize neplăcute.

Cei doi se aşezară, de o parte şi alta a mesei, privindu-se pe deasupra sticlei, din interiorul căreia difuza discret o lumină galben-roşiatică.

Primul care vorbi fu Ionescu.

– Despre ce poveste e vorba?

Eparu îşi tamponă fruntea asudată cu batista. Avea ochii încercănaţi şi întreaga sa expresie indica oboseală şi îngrijorare.

– Cu puţin timp în urmă l-am ucis pe locotenent-colonelul Wiegler. Cred că ştiţi cine este…Eparu vorbise cu simplitate, nu căutase să impresioneze, dar efectul fu acela al unui trăsnet căzut în mijlocul încăperii… Ionescu sări de pe scaun, care se răsturnă în spatele lui cu zgomot.

– Ce-aţi făcut?!! Se aplecase şi se sprijinea de tăblia mesei cu palmele, privindu-l stupefiat.

– Ce-aţi auzit, răspunse Eparu, pe un ton sec. I se păru că reacţia celuilalt fusese exagerată.

Ionescu mai rămase câteva secunde în aceeaşi poziţie, după care ridică scaunul şi se reaşeză pe el, privind în continuare, ca hipnotizat, la omul aflat de cealaltă parte a mesei.

– L-aţi ucis pe Wiegler? Puse întrebarea nu atât pentru a primi un răspuns din partea interlocutorului, ci, mai curând, pentru a se obişnui cu ideea. Scoase un pachet cu ţigări, îl servi mai întâi pe Eparu, apoi îşi aprinse şi el una, cu o mână tremurândă. Un timp, fumară în tăcere, fiecare aţintind cu privirea peretele din faţa sa.

– Am fost nevoit s-o fac, rupse tăcerea Eparu.

– Ascult, îl îndemnă Ionescu, care începuse să-şi recapete calmul. Cum aţi fost „nevoit”… s-o faceţi?

Eparu îi relată totul în amănunt, mai puţin motivul principal, care-l determinase să încerce atragerea lui Anastasie într-o cursă, pentru a-l face inofensiv.

Fu rândul lui Ionescu să-şi scoată batista pentru a-şi sterge ceafa şi fruntea, dintr-o dată transpirate, deşi în încăpere era o temperatură destul de scăzută. Când vorbi, era răguşit, nu mai avea vocea limpede pe care o avusese cu doar câteva minute înainte.

– Ne-aţi dat planurile peste cap, domnule locotenent. La expresia mirată a celuilalt, îl întrebă : ştiţi de ce eram îmbrăcat în vestonul nemţesc când aţi venit?

– Bănuiesc ceva, ceva…

– Aţi auzit probabil că, în ultimul timp, s-au înmulţit incendiile la depozitele militare şi la stabilimentele militarizate.

– Da, ştiu la ce vă referiţi.

– Uniforma asta militară urma să joace un rol important, într-o acţiune de sabotare a maşinii de război germane.Tocmai îi făceam proba când aţi venit.

Eparu se uită la ceasul brăţară.

– Nu va trece mult şi se va observa absenţa lui Wiegler şi a lui Horst. În condiţiile astea, se vor lua măsuri excepţionale…

– Da, spuse Ionescu, ridicându-se, va trebui să contramandez totul. Am să vorbesc cu nea Costsche, pentru a pregăti şareta şi calul. Va trebui să vă îmbrăcaţi în haine ţărăneşti pentru a …

– Unde urmează să plec? îl întrerupse Eparu.

– La Cetate, pe malul Dunării, acolo avem câteva case conspirative. Acolo veţi sta, deocamdată, până se mai liniştesc lucrurile…

Un sfert de oră mai târziu, Eparu şi nea Costache plecară împreună, după ce ultimul pregăti singurul mijloc de transport pe care-l avea. : o şaretă trasă de un armăsar de talie înaltă, cu fruntea bombată – un autentic lipiţan, tocmai bun pentru tracţiune uşoară.

GEORGE GĂNESCU

MISIUNEA L.E.