GEORGE GĂNESCU – KNOCK-OUT

cropped-ALAYA1.jpg

În memoria tatălui meu,

scriitorul

George Gănescu

(16.05. 1936-18.11. 2015)

IMG_20160321_0016

În definitiv, ce poate fi mai plăcut decât somnul, decât uitarea aceea care încheagă toată fiinţa într-un punct, într-unul singur, în abandonare şi nefiinţă?
Da, experimentaţi Ideea care devine. Treceţi acum în eternitate… Iar Ideea care mi-a încolţit în minte – idee ce ar fi rămas neconcretizată, dacă disperarea n-ar fi concentrat în ea toată potenţialitatea fiinţei mele – a devenit acum realitate şi este pe cale să anuleze un simbol al forţelor distructive. (MISIUNEA)

  GEORGE GĂNESCU

KNOCK-OUT

 

IMG_20160321_0020

KNOCK-OUT & PRIMUL SALT

KNOCK-OUT

 

Lumina albă a zilei, vecinătatea liniştitoare a cas­tanului înverzit îl întâmpinară pe Zahan încă din primele momente ale deşteptării sale. Clipi repede şi sări din pat pentru a deschide larg fereastra. Se opri în faţa oglinzii şi făcu câteva mişcări de înviorare, apoi îşi frecă braţele şi pieptul cu un prosop uscat. Părul rebel, imaginea cam aburită îl făcură să-şi rânjească; un rânjet de verificare a danturii, vechi reflex izvorît din primele bătăi cu pumnii goi, reflex statornicit de pe vremea încăierărilor, când loviturile îl făceau să-şi întindă buzele până la dezvelirea dinţilor albi, vârtos înfipţi în gingii. In timp ce se îmbrăca, îşi aminti de primul său meci oficial, cu murmurul acela nedefinit, zumzet neliniştitor. Atunci îşi strânsese pumnii bandajaţi, se prefăcuse că le încearcă supleţea unul în palma celuilalt; din colţul ringului, vedea doar câteva chipuri, unul parcă se strâmba la el sau poate zâmbea, îl privea insistent, avea un nas borcănat şi obraji roşii, congestionaţi, la un moment dat crezuse că-l aude pe tip strigându-i ceva, un „ţi-ne-te bine, băiete!”, dar nu era tocmai sigur; în momentele acelea simţea în stomac o greaţă care-i urca spre gîtlej, ceva ca un nod în cerul gurii ce-i da o uscăciune enervantă. Aproape că se văzuse vomând dar, fireşte, fusese o impresie trecătoare, câteva clipe mai târziu se afla la mijlocul ringului, arbitrul îl apu­case amical de braţ ca pe un vechi prieten întîlnit într-o sală de aşteptare; nu prea auzise ce-i spune, de partea cealaltă se afla primul său adversar în meci public. Era mai scund decât el, însă mai spătos şi avea o uitătură agresivă – sprâncene învolburate, bine strânse spre ochi. Privea rece şi dur, Zahan pre­ferase să-şi ridice atenţia mai sus. Abia îşi dăduse seama când adversarul acesta îi întinsese mănuşile, meciul începuse fără ca podeaua să se prăbuşească imediat, asta se întâmplase mai târziu, prin repriza a doua. Recepţionase atunci o laterală la bărbie, se des­coperise stând într-un genunchi şi privind buimac la nişte indivizi care se tot agitau, de parcă ei erau aceia care primiseră lovitura. În repriza secundă, i se pă­ruse că mănuşa adversarului zboară în spatele său sau în sus, undeva spre plafon; fusese a doua cădere numai că de data asta capul i se limpezise instanta­neu, îşi simţise mâiniile uşoare şi nerăbdătoare, ata­case brusc, tocmai când celălalt, încredinţat de propria-i superioritate – sau poate convins că Zahan se menţinea pe verticală doar aşa, de formă, în vir­tutea unei încăpăţânări inexplicabile -, îşi lăsase garda prea jos. Zahan lovise fulgerător de câteva ori. Şi asta fusese tot, adică sfârşitul meciului, adversarul se aplecase printre corzi, se chircise acolo ca un nevolnic lovit de crampe în plin public. Ceva mai târ­ziu, Zahan îşi auzise numele rostit de arbitru şi bra­ţul ridicat în sus şi capetele acelea indistincte care-l ovaţionau.

…In timp ce se îmbrăca se gândea la toate acestea. Îi plăcea să-şi reamintească de un meci sau altul, îl dădeau forţa necesară să-şi continue antrenamentele cu perseverenţă şi metodă. Bineînţeles că astăzi era duminică, avea şi el dreptul la puţină destindere; antrenorul îl sfătuise ca măcar în zilele premergă­toare meciului de campionat să evite orice distracţie dăunătoare. Dar nici n-avea de gând să se apropie de aşa ceva. Un tur, două, prin centrul oraşului, saluturi în stìnga şi-n dreapta, o mică parolă cu un cunoscut sau altul şi pe urmă o masă zdravănă, un somn şi mai zdravăn şi… cam atât. Nu, nu se va lăsa înduplecat să intre în nici un local, deşi, la drept vorbind, mai erau două zile până la primul său meci din campionatul judeţean.

Încuie uşa şi coborî scările cu muşchii fremătând de nerăbdare. Simţea că-n dimineaţa aceasta e în stare să râdă şi să chiuie, să îmbrăţişeze pe toată lu­mea.

*

Puştiul se strecură cu abilitate printre nişte lăzi cu fructe, aruncă o privire indiferentă tarabei şi vânzătorului şi-o coti săltăreţ pe-o alee strâmtă, luându-se după o motocicletă care se tot oprea, pufăia furioasă, mai mergea câţiva metri mârâind, pentru ca, în momentele următoare, să horcăie din nou ca un muribund în agonie spre disperarea evidentă a motociclistului. Băiatul alerga şi se oprea odată cu mo­tocicleta, uitându-se triumfător la omul cu cască care transpira şi blestema în surdină. În cele din urmă, după câteva zeci de metri de capriciu, maşina pe două roţi o luă din loc de-a binelea, la început icnind şi ţopăind nărăvaşă, apoi scurgându-se lin pe panta mai accentuată a drumului. Băiatul îşi schimbă plasa în mâna cealaltă şi-o zbughi la vale cu toată nădejdea. Când îşi văzu adversarul de concurs dispărând după colţul unei intersecţii, se lansă în urmărirea lui cu un strigăt obosit de războinic ajuns la capătul pu­terilor. Mai avea câţiva metri până la intersecţie. De undeva, din apropiere, se auzea un duduit lin şi con­tinuu. Când luă colţul, băiatul încremeni…

*

Zahan acţionase rapid. Sărise într-o parte şi-l aruncase pe băiat dincolo de bordura trotuarului. Autoturismul frânase brusc, şi Zahan se pomenise pro­iectat înainte. Se sculă repede şi se repezi spre băiat. Puştiul scâncea – de speriat ce era nu putea să ar­ticuleze nici un cuvânt. Proprietarul autoturismului avea faţa albă şi se învârtea în neştire în jurul ce­lor doi.

– Nu ştiu cum s-a întâmplat, mi-aţi apărut dintr-o dată, dintr-o dată…

…Repeta mereu aceeaşi frază şi continua să se jure că el n-are nici o vină.

– Ştiu, ştiu, răspunse Zahan în cele din urmă enervat. Începuse să se strângă lume şi avea oroare de asemenea întâmplări.

Două ore mai târziu, pe când se dezbrăca în ca­mera sa, percepu o durere surdă la umărul drept. Re­petă mişcarea de rotire a braţului şi durerea reveni în acelaşi loc. Zahan rămase câteva momente nehotărât. Când simţise contactul maşinii frânate se aruncase; da, acum îşi amintea perfect, la început cre­zuse că maşina îl proiectase înainte pe caldarâm, dar nu, instinctul său de conservare reacţionase ful­gerător. Aşadar, se aruncase şi căzuse pe umăr; până acum nu simţise nimic, fusese prea încălzit sau poate trebuia un anume sens al mişcării pentru a-şi da seama că ceva nu-i în regulă cu umărul său. Scrîşni din dinţi a ciudă, li venea să plângă. Tocmai acum, înaintea meciului…Mult timp, stătu în faţa oglinzii, numai în chiloţi şi încercă să-şi dea seama de gravitatea situaţiei. Nu, nu trebuia să afle nimeni de accidentul acesta, an­trenorul şi medicul l-ar opri să boxeze. Dar atunci?!… Exclus! Nu avea să afle nimeni. Spera că cei de la club nu vor afla cum îşi petrecuse el dimineaţa aceasta. Ar fi fost groaznic să nu boxeze. Atâta pre­gătire, atâtea speranţe… Păşi până în dreptul feres­trei şi inspiră adînc. Ziua nu i se mai părea atât de frumoasă, soarele, strălucirea lui îl enerva. Trase transperantul şi se lungi apoi în pat. Simţea nevoia să doarmă, să uite. Accidentul acela stupid îi risipise toată bucuria.

*

Coborî scările cu sacoşa aruncată neglijent pe-un omoplat. O luă pe drumul care traversa grădina bo­tanică. Când ajunse în faţa stadionului, unde se dis­putau meciurile, simţi o uşoară indispoziţie. Involuntar îşi duse mâna la umăr. Tocmai când avea mai multă nevoie de el…

Prima repriză consemnă în foile de arbitraj un oarecare avantaj pentru adversarul său, Bazna. În repriza a doua, Zahan continuă să pistoneze cu stânga şi să simuleze că îşi caută lovitura decisivă cu directa de dreapta. Era o încercare disperată de a abate aten­ţia adversarului, de la reţinerea sa de a ataca cu am­bele mâinii. Bazna lovea scurt şi rapid, căuta cu îndârjire lupta de aproape, unde ştia că poate puncta. Zahan se retrase şi ripostă cu un-doi-uri în care dreapta era însă retrasă spre umăr mai înainte de a-şi atinge ţinta. De câteva ori pumnul drept lovi in­voluntar garda celuilalt şi atunci simţi o durere pa­ralizantă, pe care căuta să şi-o mascheze cu ajutorul jocului de picioare. Dădea astfel impresia că vrea să-l obosească pe Bazna sau să-i creeze iluzia că joacă prudent. Repriza a doua se încheie în felul acesta.

– Acum e timpul să ataci! fură primele cuvinte ale antrenorului. Ai dansat destul, bagă-ţi dreapta în garda lui, desfă-i-o şi nu-i mai da voie să vină la tine. Nu uita că are avantaj… Zahan se abţinea cu greu să nu urle, antrenorul îi masa tocmai umărul lovit. Se ridică de pe scaun şi sări de câteva ori pe-un picior şi pe celălalt pentru a scăpa de mâiniile antre­norului care acum îi făcea vânt cu prosopul.

-…Şi nu uita! Dreapta! Dreapta în faţa lui!

Bazna se repezi ca un apucat. ,,Poate a mirosit ceva” îşi zise Zahan şi căută ,să-l tempereze cu stânga. Dacă pierdea la puncte tot era ceva, abia acum îşi dădu seama de nebunia curajului sau imprudenţei sale. „Nu trebuia să urc în ring”. Dar continuă să reziste în timp ce mulţimea spectatorilor fluiera şi răcnea încurajări stupide.

Stânga înainte, mereu stânga şi iar stânga. Zahan îşi simţi braţul amorţit, Bazna lucra cu ambele mâinii şi nu se mai temea de dreapta, de faimoasa directă de dreapta a adversarului. O suită de lovituri la plex şi Zahan căzu între corzi. „Acum arbitrul va opri meciul pentru inferioritate”, crezu el. Se odihni to­tuşi până la şase şi se decise la ultima alternativă. Folosirea pumnului drept. Doar o dată, o singură dată. Era sigur că după aceea n-o să mai fie bun de nimic, totuşi, altceva nu găsea, Bazna pur şi simplu îl toca cu lovituri mărunte, dar înăbuşitoare. Reveni în contraatac şi folosi un timp stânga pe care-o înfipse în faţa adversarului cu toată forţa, cu toată zvâcnirea din umăr, Bazna începu la rândul său să eschiveze ghicind parcă hotărîrea celuilalt. Za­han izbuti totuşi să-i plaseze un croşeu la tâmplă apoi o dublă lovitură în linie dreaptă. Bazna ripostă şi intră periculos cu capul înainte. Zahan sări late­ral şi aşteptă. Aşa cum calculase, Bazna îşi refăcu atacul, dar, în răstimpul acela de secunde, Zahan îi desfăcu garda cu o mişcare amăgitoare de stânga care ar fi trebuit să coboare la stomac şi lovi cu toată forţa servindu-se de dreapta. Lovi apoi încă o dată cu ambele mâinii, aplicându-i adversarului toată gama de lovituri pe care-o învăţase şi-o repetase de atâtea ori. Se dezlănţuise şi uitase cu desăvârşire de umărul drept şi durerea acestuia. Când arbitrul interveni, Zahan se miră că încă se mai află în picioare, gata de luptă şi fără acea durere de care se temuse atâta.

Câteva clipe mai târziu, după ce Bazna fu dus în colţul său, Zahan încercă să ridice braţul în sus în semn de salut. Braţul îi rămase suspendat şi se pomeni scâncind ca un copil mic. Durerea revenise. Se simţi dintr-o dată transpirat, epuizat, cu muşchii slă­biţi, storşi de vlagă. Se îndreptă către colţul ringului.

– Mi-ai dat emoţii, îl luă antrenorul în primire. Credeam că n-o să-ţi mai foloseşti dreapta aia! Parcă o aveai în ghips… Zahan se prăbuşi pe scaun fără să-i răspundă.

Când, mai târziu, mulţi îi aminteau de „tactica” sa din meciul acesta, Zahan se mulţumea să surâdă enig­matic. Numai antrenorul şi medicul echipei aflaseră adevărul.

 

PRIMUL SALT

Înghiţi în sec. Iarăşi nodul acela nesuferit şi incomod din gîtlej. Chipul instructorului îşi pierduse conturul, se estompa pe măsură ce vorbea şi dădea ultimele indicaţii. Le mai auzise însă şi îi erau fixate definitiv în minte, ştia exact ce avea să facă, cum va orienta manşa într-o parte sau alta, prin zvâcniri impercep­tibile ochiului, simţite doar de nervii săi, de epiderma palmei sale, hipersensibilizată după atâtea exerciţii la sol. Printr-o alunecare involuntară în trecut îşi aminti de visele copilăriei care multă vreme fuseseră aceleaşi. Ştia, înainte de-a închide ochii că va zbura deasupra cîmpiilor înverzite, între cupola imensă şi limpede a cerului şi pământul verde şi apropiat, pe un cal înaripat – un cal de-o albeaţă plină de mis­tere, căci albul se asocia în mintea sa cu îngerii pic­taţi pe tăblia mare a patului. Era un cal cumsecade pe care se pomenea dintr-o dată încălecat şi care urca în văzduh şi chiar mai sus, pământul devenind atunci o groapă nesfârşită spre care tânjea, deşi ca­lul necheza prieteneşte şi-i făcea cu ochiul. După aceea, avea impresia că va cădea, că va plonja în gol cu capul în jos, mereu cu capul în jos, sprijinit doar în lancea speranţei în care se îndesa cu îndîrjire, convins că altfel va aluneca prea repede şi se va pierde în hăul de sub el.

Mai târziu, după ce văzuse aeroplanele, calul fu­sese dat uitării sau se transformase, devenise metalic şi căpătase elice şi bîzîia semeţ şi distant din zările lui de neatins. Îi făcea semne, îşi agita braţele, dar aparatul zburător îşi vedea cu nepăsare de drumul său, fără să-l bage în seamă. Uneori, când avio­nul mergea foarte jos, întrevedea un cap rotund în carlingă şi-atunci rămânea liniştit, se uita doar cu jind la cascheta de piele a pilotului.

Nu ştia că avioanele aduc şi moarte, avea să afle abia în anii războiului, atunci când din zările înce­ţoşate sau limpezi moartea se rostogolea implacabilă, în forme uşor alungite, ca nişte cozonăcei tăcuţi şi indiferenţi ia viaţa de sub ei; când întâlneau primul obstacol reacţionau violent şi ţipau pe limba lor, plesneau cu schije şi suflu strivitor, împrăştiau du­rere şi se lipeau de carne omenească, o terciuiau şi-o dădeau ofrandă lutului; în batjocură o dădeau, pen­tru a sublinia parcă superioritatea văzduhului asu­pra pământului.

Când s-a înscris la şcoala sportivă de zbor fără motor, calul său alb şi-naripat rămăsese un simbol palid, abandonat undeva în copilărie, dar gata să necheze iarăşi, să-i facă cu ochiul ca un bunic pus pe glume. Şi-apoi, şi-a dat seama că fiecare are câte un cal al său, o amintire de care vrea să scape sau pe care şi-o transformă mai târziu în ideal.

Primele lecţii fuseseră simple; planorul de şcoală era ţinut în echilibru pe sol, la fiecare extremitate de plan, de câte un elev, în vreme ce al treilea, prins în curele de scaunul tare, încerca să-şi formeze re­flexele necesare unui zburător. După o săptămână, reuşise să ţină planorul în echilibru doar prin ma­nevrarea manşei, fără să mai fie nevoie de sprijinul exterior. Mâna căpătase, parcă din senin, prompti­tudinea de-a mişca milimetric, într-o parte sau alta, pîrghia dintre picioarele sale. Ceea ce în primele ceasuri ale lecţiei păruse imposibil de realizat, deve­nise apoi o bagatelă; zvâcnirea imperceptibilă a pum­nului, bine strâns pe tija manşei, începuse să se facă instantaneu. Corpul percepea parcă instinctiv tendinţa de aplecare într-o parte sau alta şi echili­brul era restabilit fulgerător doar cu o neînsemnată crispare a degetelor.

După însuşirea noţiunilor de bază şi antrenarea reflexelor, se trecuse la „dezlipiri”. Acest întâi pas către înălţimi îi dăduse şi primele emoţii. Acţionase cu zgîrcenie manşa şi planase câteva secunde deasupra solului în vreme ce motorul, aflat în cealaltă parte a terenului de zbor, începuse să ruleze cablul cu o vi­teză din ce în ce mai mare. O uşoară aplecare într-o parte fusese redresată rapid.

Pământul alerga ameţitor în urmă-i şi făcuse un efort de voinţă pentru a-şi menţine privirea într-un punct imaginar, în linie dreaptă. Nu-i era permis să se uite nici în sus, nici în jos, nici lateral. Ochii îi erau aţintiţi, drept înainte, pe acel punct inxistent. Era prima regulă, era „echilibrul” său viziual de care nu avea voie să se despartă.

Când planorul se desprinsese de pământ, îşi în­cordase şi muşchii şi nervii; după efectuarea exerci­ţiului, avea să se mire de epuizarea la care ajunsese, fără vreun efort în aparenţă.

In depărtare, fugitiv, observă siluetele celor doi colegi care aveau să ridice fanioanele pentru a co­manda desprinderea cablului. Ceea ce avea să facă în minutele următoare era cu totul altceva. „Sal­tul” însemna treapta următoare. Planorul se ridica în aer, continua să urce până ce semnalizarea fa-nioanelor avea să-i indice să renunţe la legătura cu pământul. Resortul era acţionat şi cablul se desprin­dea şi cădea. Mecanismul de desprindere a acestui cablu trebuia abandonat exact când se făcea semna­lizarea pentru a nu provoca, de exemplu, o cădere, o apropiere de sol pe o pantă mult prea accentuată.

Vocea instructorului se auzea acum parcă amplificată de propriile sale nelinişti. Deveni atent, cuvintele se legară şi începură să capete înţeles. Ii fu necaz că se lăsase în voia gândurilor, poate in­structorul spusese lucruri interesante sau esenţiale. Acum avea să-şi aştepte rândul pentru a se urca şi a se fixa cu grijă pe scaunul lustruit, însă dispus să glumească cu unul din colegii care ţineau echilibrul planorului, dar cu gândul la nişte senzaţii necunos­cute.

Se gândi – cu mania lui de a se gândi la toate – ce s-ar fi întâmplat dacă, acolo sus, ar fi arun­cat o privire, una singură doar, sub el. Goana ierbii arsă de soare, strivită de necontenitele alergări ale oamenilor şi planoarelor i-ar fi fragmentat aten­ţia, i-ar fi dat poate un şoc neaşteptat. Spiritul de conservare ar fi reacţionat automat şi mâna ar fi tras, febril, manşa spre abdomen, parcă pentru a se agăţa definitiv de singurul punct de sprijin la în-demână. Botul planorului ar fi ţâşnit în sus, ca jetul unui izvor artezian. Dar, după câţiva metri, s-ar fi oprit, nedumerit de propria-i îndrăzneală şi s-ar fi aplecat înspre pământ, plin de căinţă şi teamă – poate că, cine ştie, şi lucrurile se tem, şi ele se pot molipsi de acest sentiment. Greutatea părţii din faţă a planorului l-ar fi tras şi mai repede către solul ju-lit, cu smocuri de iarbă şi mici proeminenţe, deni­velări asimetrice care puteau sugera, în clipele ace­lea de tensiune, prăpăstii, precum cele din copilărie….

Se scutură de gândurile acelea nebune şi se con­centra, când simţi vibraţia aparatului în care se ur­case deja şi-n care incertitudinea şi teama se împrăştiară subit.

Planorul se smuci, planurile sale rămaseră libere, pendulară uşor, se statorniciră şi pictară în urmă umbre din ce în ce mai grăbite.

Îşi lăsă lejer picioarele pe paloniere, trase uşor manşa către el, o mai respinse puţin, deveni uşor şi conştient de sine, de ce era cu el şi unde se afla şi cum se simţea.

Poate atunci, poate mai târziu, avu revelaţia că n-avea de ce se teme, că visele şi prăpăstiile copilăriei sale rămăseseră undeva, în trecut. Umbre.