PERLA VALAHIEI

ŞARJA DE LA ROBĂNEŞTI

Perioada cuprinsă între cucerirea independenţei de stat a României şi, implicit, proclamarea Regatului şi anul declanşării primului război mondial, a fost cea mai prolifică perioadă din istoria Craiovei.

Cu aproximativ 40000 de locuitori în ananiei ferate Bucureşti-Craiova, în oraş a fost introdus iluminatul electric, astfel că la debutul secolului al XX-lea 39 de străzi (o porţiune de aproximativ 30 de kilometri) erau iluminate de o reţea de 365 de lămpi. Printre edificiile ce au fost construite în prima parte a a acestei perioade se numără Palatul de Justiţie (sediul actualei Universităţi), Parcul Bibescu (actualul Parc Romanescu), Palatul Vorvoreanu, Palatul Jean Mihail (actualul Muzeu de artă), clădirea Colegiului Naţional Carol I, complexul Minerva, edificiul actualei Biblioteci Aman, actualul edificiu al Catedralei Sfântul Dumitru, actualul edificiu al Catedralei Madona Dudu, Grădina Botanică, Terasa Lunca Jiului. În această perioadă au fost construite, reconstruite sau renovate numeroase biserici.

După anul 1910 dezvoltarea oraşului a continuat în acelaşi ritm, mai cu seamă că populaţia oraşului a crescut la aproximativ 50000 locuitori. Dintr-un oraş preponderent meşteşugăresc, Craiova a devenit un oraş aproape burghez. Au fost construite noi edificii impunătoare, dintre care trebuie evidenţiate Palatul Administrativ – sediul Prefecturii Dolj de astăzi – şi Banca Comerţului – sediul Primăriei actuale.

La începutul lunii august a anului 1914 a izbucnit “războiul naţiunilor”, cel mai mare război de până în acel moment. Deşi momentul declanşator l-a constituit asasinarea, la Sarajevo, de către un patriot sârb, a prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand, cauza adevărată a primului război mondial trebuie căutată în dorinţa hegemonistă a Germaniei în Europa.

De fapt, încă înainte de momentul asasinării prinţului Frantz-Ferdinand, statele din Europa se grupaseră în două blocuri: pe de-o parte Puterile Centrale, formate din Austro-Ungaria şi Germania, la care se adăugaseră România (pe baza unui tratat mai vechi), şi Italia, iar de cealalată partre Antanta, formată din Franţa, Anglia şi Rusia.

Pentru a înţelege rostul intrării României în primul război mondial – scrie istoricul Neagu Djuvara – “trebuie să ne amintim de momentul 1877-l878, când ruşii, pasămi-te aliaţi cu noi, ne fură o provincie. Din teamă faţă de Rusia, am făcut din alianţa cu Austro-Ungaria şi Germania, la îndemnul regelui Carol, dar şi cu complicitatea lui Brătianu, un fel de axă a politicii noastre externe. (…) A doua zi după izbucnirea războiului din 1914, regele Carol îşi adună guvernul şi un Consiliu de Coroană – organism excepţional de consultare, alcătuit de foşti prim-miniştri şi câteva personalităţi civile şi militare – şi scoate tratatul: noi trebuie să intrăm în război alături de Puterile Centrale. Fiul lui Ion Brătianu, Ionel Brătianu, care era de-acum şeful Partidului Liberal şi prim-ministru, şi majoritatea membrilor guvernului şi ai Consiliului de Coroană (în afară de fostul prim-ministru conservator Petre Carp) se opun categoric intrării în război alături de Puterile Centrale şi împotriva Rusiei. Regele Carol, cu durere în suflet, acceptă neutralitatea României. A fost adânc afectat de faptul că nu şi-a putut ţine cuvântul faţă de împăratul Austriei şi împăratul Germaniei, iar după câteva săptămâni a şi murit, în septembrie 1914.” (22)

Situaţia s-a schimbat în august 1916, când primul ministru Ionel Brătianu a decis schimbarea macazului, astfel că România a încheiat pacea cu ţările Antantei, iar armata română a trecut munţii şi a pătruns în Transilvania. Înţelegerea secretă cu ţările Antantei era ca România să-şi recupereze Transilvania, Banatul şi Bucovina.

Din păcate, prost pregătită şi echipată (în condiţiile în care se schimbase complet tehnica militară), armata română nu a rezistat ofensivei diviziilor germane, astfel că a fost obligată să se retragă la sud de Carpaţi, iar apoi să piardă Muntenia şi să se retragă în Moldova. Chiar şi în condiţiile unei dotări defectuoase cu tehnică militară, armata română a opus o puternică rezistenţă militară pe Valea Jiului şi pe Valea Prahovei. Ulterior, în condiţiile în care, în iarna dintre anii 1916-1917, Franţa a trimis României, prin Rusia, tehnică militară modernă şi instructori, armata română s-a refăcut şi a reuşit să obţină victorii de mare prestigiu de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. În toată această perioadă de timp, Craiova, care rămăsese sediul Armatei I, ce număra aproximativ 134000 de militari, a cunoscut o activitate febrilă, fiind angrenată în multe operaţiuni militare. Totuşi eroismul ostaşilor Armatei I nu a putut compensa lipsa dotării tehnice, astfel că nu au putut stăvili iureşul diviziilor germane şi austro-ungare, ce au ocupat militar Craiova pe data de 16 noiembrie 1916.

Un eveniment de un dramatism excepţional, care demonstrează vitejia şi eroismul ostaşilor români chiar şi în lipsa unei dotări corespunzătoare din punctul de vedere al tehnicii de luptă, s-a produs la Robăneşti, lângă Craiova, în ziua de 10 noiembrie 1916. Evenimentul s-a produs pe fondul unei puternici ofensive germane dinspre Târgul Jiu spre Craiova, de-a lungul Defileului Jiului; armata germană era formată din diviziile 11 şi 31 bavareze, 41 prusacă, 109 infanterie, 6 şi 7 cavalerie. În total 80000 de soldaţi şi 30000 de cai.

Ofensiva germană dinspre nord a determinat armata română să se retragă din Oltenia pe ruta Craiova-Balş-Slatina. Pentru a asigura retragerea tupelor române, Brigada de roşiori de la Caracal a primit ordinul de luptă de a acoperi partea stângă a flancului. “În noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1916 Brigada 2 roşiori a început cercetarea terenului pentru a lua contact cu inamicul care înainta. Până la data de 9 noiembrie a reuşit să intre în contact cu acesta, iar în această zi Brigada a primit ordin să cadă în flancul şi în spatele inamicului care înainta de la Craiova spre Ungureni şi ataca trupele române care se desfăşurau pe şoseaua Craiova-Balş, la 4 kilometri de Robăneşti şi Câmpuri. În dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1916, Brigăzii a 2-a din Regimentul 9 Roşiori i se dă sarcina să şarjeze poziţiile artileriei germane de la Robăneşti pentru a îngădui retragerea trupelor româneşti.” (50) .

Misiunea cea mai dificilă a acestei operaţiuni a căzut pe umerii Escadronului 3, format din 110 ostaşi, condus de căpitanul Alexandru Filitti. Aceşia au atacat călări, într-o şarjă eroică, dar fără speranţă, poziţiile germane. Din cei 110 ostaşi au supravieţuit doar 18. Acţiunea de luptă s-a desfăşurat în felul următor: “Escadronul 3 avea în momentul începerii şarjei efectivul scăzut la doar 110 cavalerişti şi nici un ofiţer în afara comandantului său, căpitanul Filitti. Locotenentul Iuliu Roşca, adjutantul regimentului, s-a oferit voluntar să conducă la atac unul dintre plutoane. Două plutoane din escadron au fost date sub comanda sergentului Bălaşa Ion, cu misiunea de a se strecura pe sub dealul de la nord-vestul pădurii Perşani şi să atace din flanc bateria inamică. Celelalte două plutoane ale escadronului au rămas sub comanda căpitanului Filitti, cu misiunea de a ataca inamicul de front. În acest moment s-a alăturat căpitanului sergentul veteran Donici, care participase la Războiul pentru Independenţa României din anii 1877-1878, cerând să şarjeze alături de ceilalţi soldaţi, ceea ce i s-a aprobat. Şarja a fost lansată, iar roşiorii au ajuns până la 150 metri de poziţia bateriei inamice, care văzând atacul, s-a retras pentru a se pune la adăpostul infanteriei proprii. Escadronul 3 Roşiori a pornit în urmărirea artileriştilor inamici, dar în acel moment trei mitraliere germane au început să tragă din flancul drept asupra cavaleriştilor români. O companie de infanterie, adăpostită în şanţul de la marginea şoselei spre Craiova, a făcut front în faţa atacului românesc şi a deschis focul. În câteva minute întreg Escadronul 3 a fost distrus, doar 18 soldaţi reuşind să se mai salveze. Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace, fiind doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile adverse, căzând prizonier. Redus la doar două escadroane după nimicirea Escadronului 3, Regimentul 9 Roşiori a fost întâmpinat cu foc puternic de către artileria germană şi a fost nevoit să se retragă. (…) Pierderile trupelor române au fost următoarele: la Regimentul 4 Roşiori, trei ofiţeri morţi, trei ofiţeri răniţi, dintre care doi au căzut prizonieri, medicul regimentului a căzut prizonier, iar la trupă au fost 54 morţi, 17 răniţi şi 36 dispăruţi. La Regimentul 9 Roşiori au fost un ofiţer mort, doi ofiţeri răniţi şi un escadron distrus aproape în întregime” (50)

Printre cei căzuţi la Robăneşti s-au numărat şi sergentul Gheorghe Donici (născut 1849 Valea Seacă, Bacău), un veterean în vârstă de 68 de ani, care s-a cerut voluntar pentru această misiune. Despre sergentul erou Ioan Donici, în vârstă de 68 de ani, istoricul Nicolae Iorga afirma următoarele: „Fără să-i fi cerut nimenea, fără să se fi gândit a i-o cere, se prezintă liniştit şi decis la un regiment de cavalerie, solicitând favoarea şi onoarea de a fi primit în vechiul lui rang de sergent.” (51)

Uimitor este faptul că sergentul Ioan Donici luptase în războiul de independenţă de la 1877-1878, făcând parte din primul detaşament (escadronul Bacău din Regimentul 8 Călăraşi) care a trecut Dunărea la 26 iulie 1877, fiind de altfel decorat pentru fapte de vitejie cu ordinul „Virtutea Militară”, medalia „Trecerea Dunării” şi ordinul rusesc „Crucea Sfântului Gheorghe”. La Robăneşti, la vârsta de 68 de ani, Donici şi-a încheiat viaţa în slujba Ţării, într-o acţiune de un mare eroism; chiar înainte de începerea şarjei de cavalerie asupra poziţilor inamice, după cum afirmă Mihail R. Sturdza într-un articol publicat în „Neamul Românesc” din 1917 la Iaşi, „Sergentul Donici a ieşit din rând şi, uitător pentru întâia oară de grad şi de disciplină, trece în faţa celorlalţi ofiţeri, voinicii Iulius Roşca şi Emil Mora, ambii locotenenţi, se alătură căpitanului, strigând: „Cel mai bătrân, înainte!” (51)

În memoria sa, în anul 1936 a fost ridicat în apropiere de Robăneşti un monument pe care este scris: “La 10/23 noiembrie 1916 căzut-a aci boierul moldovean Gheorghe Donici năvălind vitejeşte asupra tunurilor duşmane”.