PERLA VALAHIEI

“ACESTA ESTE TATĂL MEU”

La sfârşitul războiului mondial, pe fondul prăbuşirii celor patru mari puteri hegemoniste Austro-Ungaria, Germania, Imperiul Ţarist şi Turcia, în urma tratatelor de la Versailles şi Trianon, s-a realizat visul de veacuri al poporului român: Marea Unire.

După Marea Unire de la 1 decembrie 1918, artizanii noii configuraţii politice şi economice, în primul rând Regele Ferdinand I Întregitorul şi Regina Maria, au trecut la aplicarea în practică a făgăduinţelor pe care le-au făcut populaţiei, în primul rând făgăduinţele cu privire la reforma agrară.  Chiar înaintea izbucnirii războiului – scrie istoricul Neagu Djuvara – “în plin război, în aprilie 1917, regele Ferdinand, pentru a încuraja pe ostaşii ţărani, făcuse o proclamaţie conform căreia, după ce războiul va fi fost câştigat, se vor împărţi pământurile marilor moşii, aşa încât guvernele postbelice erau absolut obligate să pună în practică reforma făgăduită solemn de însuşi regele ţării. Aici trebuie subliniat că această reformă agrară, începută în 1918 şi încheiată în 1922, este cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înşişi proprietarii terenurilor agricole.” (22) Craiova, evident, s-a înscris pe această linie a dezvoltării economice a României Mari, devenind un oraş din ce în ce mai prosper; pe de-o parte, s-a dezvoltat o burghezie negustorească, iar de altă parte o ţărănime din ce în ce mai prosperă, chiar dacă de multe ori, procesul punerii în aplicare a reformei agrare era dificil şi se înregistrau multe reculuri. În perioada imediat următoare Marii Uniri, Craiova s-a extins din punct de vedere edilitar într-un ritm galopant.

Un eveniment de maximă importanţă la care a fost părtaş un fiu al Craiovei a avut loc în anul 1923: numele fiului Craiovei implicat în acest eveniment a fost Amilcar Săndulescu, care la acea dată avea doar 12 ani, fiind elev al Liceului Militar din Craiova. Evenimentul în care a fost implicat fiul Craiovei, Amilcar Săndulescu, a fost alegerea Eroului Necunoscut.

După modelul unor ţări din Europa, precum Franţa, Marea Britanie sau Belgia, autorităţile române au luat decizia în anul 1923 de a alege un Erou Necunoscut, care să devină simbolul tuturor eroilor care au căzut pe câmpul de luptă în timpul războiului mondial. Primul pas în acest sens a fost înfiinţarea societăţii “Mormintele eroilor căzuţi în război”, aflată sub patronajul Reginei Maria, şi a cimitirelor militare în care să fie reînhumaţi ostaşii români. Până în acel moment, ostaşii români morţi în timpul primei conflagraţii mondiale fuseseră înhumaţi în locurile unde au murit, pe câmpurile de luptă sau în apropierea acestora, neavând alt semn de identificare decât un bănuţ de metal agăţat la gât pe care era stanţat numele unităţii militare din care făceau parte, astfel că, în marea lor majoritate, erau declaraţi “eroi necunoscuţi.” (52)

Punerea în practică a acestui obiectiv a fost statuată printr-un Ordin al Ministerului de Război din anul 1923, care a stabilit să se aleagă zece eroi necunoscuţi dintre sutele de mii de morţi reînhumaţi în nou înfiinţatele cimitire militare, care să fie aduşi, din zece localităţi diferite ale ţării, la Mărăşeşti. Astfel, în primăvara anului 1923, rămăşiţele pământeşti ale celor zece eroi necunoscuţi au fost aşezate în sicrie identice, din lemn de stejar căptuşite cu tablă zincată, şi transportate, în mod solemn, cu trenurile, în vagoane speciale, la Mărăşeşti. La 12 mai 1923 toate cele zece sicrie identice au fost depuse în Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Mărăşeşti. (52)

Potrivit ordinului 567 din 1 mai 1923, cel care urma să aleagă dintre cele zece sicrie identice pe cel al Eroului Necunoscut trebuia să fie un copil de clasa I al unui liceu militar, orfan de război. Numele celui ce trebuia să facă alegerea a fost anunţată în data de 5 mai 1923. „Din cele patru rapoarte sosite de la liceele militare din Iaşi, Craiova, Chişinău şi Mănăstirea Dealul, cel mai bun orfan de război a fost declarat elevul Amilcar Săndulescu, din clasa I a Liceului militar D.A. Sturdza din Craiova. Elevul Amilcar Săndulescu rămăsese orfan la vârsta de 6 ani, când tatăl său pierise pe front în 1917. Copilul a fost informat că în data de 14 mai, însoţit de un ofiţer, va pleca în cea mai importantă misiune din viaţa sa, la Mărăşeşti pentru a alege sicriul Eroului Necunoscut.” (52)

Ceremonia impresionantă a alegerii Eroului Necunoscut s-a desfăşurat pe data de 14 mai 1923, în prezenţa a mii şi mii de oameni, a regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Într-un jurnal descoperit în anul 2001 de Valeria Bălescu, muzeograf al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Amilcar Săndulescu, orfanul de război care a devenit astfel “fiu al Eroului Necunoscut”, povesteşte singur ce a simţit îna cele momente emoţionante: „În sfârsit, sosi şi ora trei, ora divină, când trebuia ca eu sa aleg pe acela ce odinioară s-a jertfit pentru scumpa lui patrie. Când am ajuns la biserică stăteam ca pe ghimpi, abia aşteptam momentul când să intru, să văd cele zece sicrie. Când intrai în biserică, văzui biserica veche, care cu mult mai înainte îndurase atâtea şi atâtea gloanţe care o ciuruiseră. Înăuntru erau inşirate, pe două rânduri, osemintele acelor zece eroi care se jertfiseră pentru întregirea neamului. Ce mulţime mai era… M-am dus înaintea celor zece sicrie tremurând şi stăteam la îndoială pe care să pun mâna. Dar, deodata, m-am dus la sicriul al patrulea. Îndemnat de conştiinţă, am pus mâna pe el. În momentul acela, un mare fior mi-a străbătut tot sufletul şi mi-au venit pe buze cuvintele: “Acesta este tatăl meu !” Îngenunchind, m-am rugat: “Doamne, Dumnezeul meu, ai în pază pe toţi eroii neamului, ai şi pe tatăl meu“. (52)

După alegerea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost înhumate în cimitirul de la Mărăşeşti, iar sicriul alesului Erou Necunoscut a fost dus la Bucureşti şi înhumat în Parcul Carol. “Pe placa de mormânt a Eroului Necunoscut a fost scris: „Aici odihneşte fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea Neamului Românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României Întregite. 1916-1919.” (52)

Două luni mai târziu după rostirea cuvintelor “Acesta este tatăl meu”, Fiul Eroului Necunoscut, orfanul de război în vârstă de doar 12 ani Amilcar Săndulescu a murit înecat la Techirghiol, într-o tabără de vară la mare, primită drept răsplată pentru notele bune primite la învăţătură.

Într-o lucrare publicată doi ani mai târziu după  producerea acestui eveniment nefericit şi dramatic, scriitorul D. I. Athanasiu scria următoarele: “de fapt, vacanţa la mare trebuia să aibă menirea de a-l întări după traumatizanta experienţă care-l marcase: alegerea Eroului Necunoscut. Micuţul Amilcar începuse să devină obsedat de moarte. Uneori, în tabăra de pe plaja mării, Amilcar se imagina mort. Aduna nisipul de pe plajă, făcea morminte, aduna coji de melc şi întruchipa din ele, la căpătîiul unuia dintre aceste morminte închipuite, un epitaf: “Aici odihneşte, fiul eroului necunoscut”. Alteori, el însuşi se acoperea cu nisip pe tot trupul, îşi făcea o cruce de trestie, punea colegii să-i cânte veşnica pomenire şi cântece de mort, întrebându-se dacă-i stă bine aşa. Nici noaptea presimţirile nu-l lăsau în pace. Cu Amilcar Săndulescu pare că a fost ceva predestinat. În ajunul morţii sale, noaptea a avut un vis grozav care l-a cutremurat. Un cal mare negru îl fugărea. Ca să scape, s-a suit într-un dud. Dar nici aici nu a găsit adăpost. Calul înfiorător a ridicat capul. De cinci ori era gata, gata să-l apuce, el însă se apăra cu picioarele. A şasea oară însă gura enormă ce luase proporţii fantastice în clipa de vis grozav s-a deschis, apărare n-a mai avut şi a fost înghiţit. Visul acesta al lui l-a povestit colegilor dimineaţa. Marea, în acea zi de 28 iulie, era înfuriată. În faţa mâniei sale, omul neputincios se ţine departe. Ordin pentru toată lumea (de la comandantul taberei n.n) că băile în mare sunt oprite şi ordinul a fost ascultat cu sfinţenie. Colegul său de clasă şi cel mai apropiat prieten al lui, elevul Iaciu, ne povesteşte împrejurările în care s-au produs vrerile sorţii. Lui Amilcar i-a plăcut nespus marea înfuriată, după cum îi plăceau răsăriturile şi apusurile pe mare. S-a dus în preajma ei nu ca să facă baie, ci ca să stea pe plajă. Apoi ca să se spele pe nisip, s-a oprit la marginea apelor. Doar picioarele erau mângâiate de cele din urmă sfărămături de valuri frânte de ţărm.  Plinirea vremii a răscolit din adâncuri un val nebun, i l-a trimis drept în faţă, apoi l-a cuprins în încleştarea lui şi l-a dus departe. Ajutor zadarnic, zbuciumul celor de pe mal şi mai zadarnic. I s-au mai văzut o singură dată mânuţele întinse spre cer, parcă implorând salvarea şi apoi…nimic. Doi delfini tocmai atunci călătoreau pe spinarea valului îmbrobonat de spume, ca să înşele şi mai mult gândul şi stăruinţa salvării. Şi atât a fost ! Târziu, târziu de tot, hăt departe, valul ostenit şi-a zvârlit prada pe mal, apoi a plecat hohotind sarcastic, sinistru mai departe. Acolo pe nisipul umed, într-adevăr, micuţul Amilcar şi-a găsit cel dintâi pat al morţii. De-o parte marea nesfârşită, nervoasă, nebună, de altă parte şesul întins, argintiu al nisipului, pe deasupra căruia îşi purta vântul răsuflarea şi la mijloc, el, Amilcar, cu ochii închişi, cuprinşi de somnul morţii, cu mâinile întinse, cu trupul prins …” (53)

Din cele realatate de scriitorul D. I. Athanasiu şi citate în rândurile de mai sus, Amilcar Săndulescu a fost prea micuţ pentru încercarea dramatică de a alege Eroul Necunoscut, astfel că impactul psihologic şi spiritual al evenimentelor a fost extrem de puternic. Amilcar a fost zguduit profund. Nu avea decât 12 ani, era firav şi necălit în tumultul vieţii, astfel că nu avea cum să ştie că subconştientul său a rămas impregat de evenimentele prin care trecuse; scenele ce i se perindaseră nu demult prin faţa ochilor încă defulau din subconştient, astfel că nu trebuie să fie motiv de mirare că îşi făcea, în joacă, morminte din nisip şi îşi punea colegii să-i cânte “veşnica pomenire”. Micuţul Amilcar nu avea cum să ştie nici faptul că visul său prevestea evenimentul fatidic al morţii premature. Calul din vis, mare şi negru, este un element psihopomp, căci în toate mitologiile lumii are rolul de a-i transporta pe defuncţi în lumea de dincolo. Nici urcarea în dud nu a fost suficientă; născut şi crescut în Craiova, oraş aflat sub protecţia Precistei din Dud, pentru Amilcar (ca şi pentru alţi craioveni) dudul avea  o semnificţie subconştientă puternică: de protecţie. Acesta este motivul pentru care, în vis, fiind atacat de cal, micuţul Amilcar s-a urcat într-un element pe care-l considera protector.

Amilcar a fost înmormântat la cimitirul Sineasca din Craiova, însoţit fiind de durerea unei uriaşe mulţimi de craioveni.

Eroul Necunoscut şi fiul său adoptiv s-au reunit în ceruri, alături de toţi acei Eroi Necunoscuţi care s-au jertfit PENTRU PATRIE.

DUMNEZEU, CARE-I ŞTIE PE TOŢI EROII DUPĂ NUME, SĂ-I ODIHNEASCĂ ÎN PACE !