CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

PROCLAMAŢIA DE LA CRAIOVA,

CITITĂ LA ISLAZ

Nu este deloc o greşeală: ceea ce istoriografia a înregistrat sub numele Proclamaţia de la Islaz (9 iunie 1848) trebuia să fie citită la Craiova, dar, datorită unor conjuncturi particulare, a fost citită pentru prima oară la Islaz. Contextul general a fost următorul: proiectul revoluţiei române de la 1848 a fost conceput la Paris de un grup de revoluţionari paşoptişti, în frunte cu Nicolae Bălcescu, fiind influenţat de proiectul generos al revoluţiei franceze, dar la revenirea acestora în ţară, principalii exponenţi care trebuia să-l pună în aplicare şi-au dat seama că nu-l pot implementa la Bucureşti şi, în consecinţă, au ales o zonă deja antrenată în astfel de operaţiuni: Oltenia şi, în principal Craiova. Astfel, chiar înainte de începerea revoluţiei, devenise vital pentru revoluţionarii paşoptişti să câştige de partea lor acel segment al populaţiei Craiovei în care încă reverbera chemarea la luptă adresată de Tudor Vladimirescu.

După cum sublinia istoricul Alex Mihai Stoenescu, “starea revoluţionară din Craiova şi din întreaga Oltenie trebuie să fi fost cunos­cută celor iniţiaţi în lupta pentru revoluţie şi pentru Unire, de vreme ce, la 18 aprilie 1848, Axente Sever îi scria din Bucureşti lui Simion Bărnuţiu: „Oare când am fi noi în stare să răsculăm pe români din toate părţile, într-o înţelegere şi cu un scop şi am putea stoarce toate din mână streinilor? Se aude că oltenii, aici e puterea românilor, ar fi umblând cu căciula într-o ureche şi ar fi zicând că acum a venit timpul lor, o să le arate ei peste o lună la ciocoi!” (5)

Înainte de declanşarea procesului revoluţionar prin citirea Proclamaţiei de la Islaz în data de 9 iunie 1848, Craiova era deja teatrul unei înfruntări între două “partide”: partida revoluţionară pe de-o parte, şi partida contrarevoluţionară de cealaltă parte. Din partida revoluţionară locală făceau parte Gheorghe Magheru, Ştefan Golescu, Marin Petrescu, Eufrosin Potreca, Theodor Aman, Constantin Otetelişteanu, Iancu Obedeau, Grigore Marghiloman şi alţii. Din partida adversă, contrarevoluţionară, făceau parte, de asemenea, figuri ilustre ale epocii, precum Iancu Bibescu, Ion Vlădoianu, Barbu Ştirbei, Dimitrie Filişeanu şi alţii.

Deşi primul guvern revoluţionar în ilegalitate a fost format la Craiova încă din data de 7 iunie 1848, datorită faptului că “reacţiunea” (gruparea contrarevoluţionară) era la fel de puternică, capii paşoptiştilor au luat decizia ca Proclamaţia către ţară să fie citită într-o zonă mai sigură. Dat fiind faptul că exista un sprijin puternic în judeţul Romanaţi, s-a luat decizia ca reprezentanţi ai guvernului provizoriu aflat în ilegalitate să se deplaseze din Craiova în localitatea Islaz, unde să fie citită proclamaţia. Această decizie s-a bazat pe faptul că doi membri marcanţi ai grupului revoluţionar conduceau Judeţul Romanaţi: Ioan Maiorescu era prefectul judeţului, iar căpitanul Nicolae Pleşoianu comanda detaşamentul de dorobanţi. Fiind sprijiniţi din punct de vedere organizatoric de Popa Şapcă, conducătorii paşoptişi au reuşit să organizeze la Islaz o adunare în care să fie citită proclamaţia. De la Islaz, revoluţionarii s-au îndreptat spre Caracal, iar de acolo s-au întors la Craiova.

Istoria adevărată a acelor evenimente – afirmă istoricul Alex Mihai Stoenescu – “poate fi găsită în rapoartele şi în memoriile ofiţerilor implicaţi. Căpitanul Pleşoianu a fost cel care s-a întâlnit în secret cu Nicolae Bălcescu şi cu Golescu Arăpilă la venirea acestora de la Paris. Planul era de ocupare a Craiovei, astfel încât „întreaga Oltenie va fi cucerită de partea revoluţiei, determinându-se o mişcare în Bucureşti.” (5)

Dar socotelile de acasă nu prea se potrivesc cu cele din târg, astfel că, după cum afirmă acelaşi istoric, “în celebra zi de 9 iunie 1848, la Islaz nu au venit decât subunităţile lui Pleşoianu, Tell şi Magheru, cărora li s-au asociat… 10 ţărani: „Abia să luă dupe noi vreo 10 lăcuitori; şi cauza era neconfienţa, fiindcă jefuiţi de atâtea secole de ciocoi (aşa numesc ei pe toţi ce nu sunt plugari, pe carii îi numesc creştini), orice făgăduială, orice vorbă o lua drept un mijloc de a-i înşela mai bine”. În aceste condiţii, Pleşoianu ape­lează la preotul Şapcă din Celei, cu care era prieten şi căruia îi cere să încerce el adunarea oamenilor din satul său. Conform informaţiilor date de Pleşoianu şi confirmate de un alt ofiţer implicat în acţiune, A. Christofi, la Islaz nu a avut loc decât ceremonia sfin­ţirii steagurilor în prezenţa trupelor fidele şi a unui grup de 10 voluntari greci. S-a păstrat şi relatarea unui martor ocular, I.S. Bunescu, membru al comitetului revoluţionar: „La 9 iunie, în mijlocul satului Islaz, în faţa a două companii de soldaţi aduşi de C. Tell şi N. Pleşoianu, cu o pompă simplă dar im­punătoare, în mijlocul unei mulţimi respec­tuoase şi respectabile, se face slujba religioasă, se citeşte de către Heliade proclamaţia către popor, care anunţa punctele Constituţiunei şi care nu erau altele decât cele întocmite de el şi Dinicu Golescu la Goleşti şi pentru care jurase în biserica de la Goleşti a le aduce la îndeplinire.” (5)

În fine, pe drumul de la Caracal la Craiova revoluţionarii s-au mai înmulţit; astfel, la Craiova au ajuns în jur de o mie de revoluţionari, în fruntea cărora se aflau Gheorghe Magheru, Christian Tell, Nicolae Pleşoianu şi Popa Şapcă. Comitetul de întâmpinare din Craiova era compus din Ion Heliade Rădulescu, Ioan Maiorescu şi Ştefan Golescu. Primul a citit în faţa craiovenilor, adunaţi în număr mare, Proclamaţia, în timp ce Ioan Maiorescu, căţărat într-un pom, o repeta mulţimii, pentru a fi auzită de toţi.

Craiova a devenit aşadar prima capitală a revoluţiei de la 1848, dar şi sediul primului guvern provizoriu aflat în ilegalitate. În ciuda unor reacţii destul de dure ale partidei contrarevoluţionare, datorate în special prefectului judeţului, Iancu Bibescu, care era fratele domnitorului Gheorghe Bibescu, dar şi comandantului detaşamentului de dorobanţi condus de colonelul Ion Vlădoianu, în Craiova nu s-a produs vărsare de sânge.

Un eveniment memorabil s-a petrecut la data de 14 iunie 1848, când revoluţionarii au adoptat drept steag naţional tricolorul; primul steag tricolor, cel care a fost purtat de Popa Şapcă la Islaz, a fost cusut cu mâna de o fecioară, Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului lui Tudor Vladimirescu.

În a doua jumătate a lunii iunie 1848, sub protecţia dorobanţilor lui Nicolae Pleşoianu, guvernul provizoriu a pleacat din Craiova la Bucureşti. Luând la cunoştinţă de starea de fapt imprimată de revoluţionari, domnitorul Gheorghe Bibescu a semnat textul Proclamaţiei, care a devenit pentru scurt timp noua Constituţiune a ţării, a recunoscut noul guvern, apoi a abdicat şi s-a refugiat la Braşov.

Noul guvern, condus de mitropolitul Neofit, îi avea în compunere pe Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ştefan Golescu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu etc. Noul guvern a rezistat doar trei luni, astfel că nu a fost capabil să implementeze nici un punct al programului politic ambiţios derivat din Proclamaţia citită la Islaz. Totul s-a blocat în momentul în care a fost luată în considerare problema împroprietăririi ţăranilor. Marii boieri au intervenit de fiecare dată, împiedicând procesul.

Deşi a fost sprijinită din Oltenia de-a lungul lunii septembrie prin masive manifestaţii ce adunau uneori până la 10000 de oameni, revoluţia paşoptistă a eşuat la Bucureşti în mod lamentabil, mulţi revoluţionari fiind arestaţi, iar restul au plecat în exil. Eşecul lamentabil al revoluţiei din Bucureşti a avut multe cauze. Printre acestea, la loc de frunte, se numără incapacitatea revoluţionarilor paşoptişti de a atrage oameni. Sau, pentru a folosi expresia folosită de istoricul Alex Mihai Stoenescu, revoluţionarii din Bucureşti, majoritatea şcoliţi la Paris, adevăraţi domnişori de şcoală nouă, ”greşiseră revoluţia”. “În timp ce la Paris avusese loc o revolu­ţie burgheză – scrie autorul citat -, condusă de lideri socialişti care reuşiseră să scoată pe străzi muncitorimea şi burghezia, în România aceste clase nu exis­tau decât în forme incipiente urbane, motiv pentru care ceea ce putea duce la succes acţi­unea era doar o răscoală. Pentru asta era nevoie de un mesaj simplu şi popular, de lideri ţărani sau apropiaţi de ţărani (cum au fost Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu) şi de reforme rurale imediate. Lupta disperată a lui Bălcescu de a produce o îmbunătăţire a sorţii ţăranilor prin comisia de împropri­etărire avea acest scop, după ce şi-a dat repede seama că revoluţia pariziană nu putea fi repetată în Valahia. Din acest punct de vedere, partea de revoluţie din Muntenia a fost minoră în comparaţie cu revoluţia din Transilvania, făcută de ţărani aflaţi într-un alt stadiu al conştiinţei naţio­nale şi sociale. Bucureştiul nu a dat revoluţiei decât lideri: Nicolae Bălcescu, Nicolae şi Şte­fan Golescu, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu. Oltenia a rămas însă ca un centru revoluţio­nar bine definit, periculos oricând pentru regi­mul de ocupaţie şi pentru marea boierime.”

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI