UN BULGĂRE DE HUMĂ

ION CREANGĂ

„AM SCRIS LUNG PENTRU CĂ NU AM AVUT TIMP SĂ SCRIU SCURT. DAR CE AM SCRIS ŞI CUM AM SCRIS, AM SCRIS”

„SE VEDE C-A ŞI VENIT, DE VREME CE N-A MAI VENIT…”

(ION CREANGĂ)

HUMULEŞTI: BOJDEUCA LUI ION CRENGĂ (FOTO: CG)

AM FOST ŞI EU ÎN LUMEA ASTA UN BULGĂRE DE HUMĂ ÎNSUFLEŢITĂ DE HUMULEŞTI, CARE NICI FRUMOS PÂNĂ LA 20 DE ANI, NICI CUMINTE PÂNĂ LA 30, NICI BOGAT PÂNĂ LA 40 NU M-AM FĂCUT, DAR ŞI SĂRAC CA ANUL ACESTA, CA-N ANUL TRECUT ŞI DE CÂND M-AM NĂSCUT, N-AM FOST NICIODATĂ ….

În cinematografia românească puţine filme au avut un final realizat în mod spectaculos. Printre aceste, un loc de frunte îl ocupă filmul UN BULGĂRE DE HUMĂ realizat în anul 1989 de regizorul Nicolae Mărgineanu, cu Viorel Vişan în rolul lui lui Ion Creangă

La sfârşitul filmului, Ion Creangă moare: în mijlocul iernii, Creangă era în mijlocul copiilor care-l salutau cu Să Trăiţi Dom Profesor. Apoi cade din picioare pe omătul proaspăt, îi scapă clopoţelul şi căciula, iar când dă să se ridice îl vede pe Moş Nichifor care-l aştepta cu sania. „Am venit să te iau”, spune acesta. Unde mă duci Moş Nichifor ? La Humuleşti ! îi răspunde. Şi Creangă, greoi, se suie în sania lui Moş Nichifor. Camera rămâne locului (plan de ansamblu) şi sania se depărtează. Pe sanie, alături de Moş Nichifor, Creangă filosofeze în stilul lui caracteristic: AM FOST ŞI EU ÎN LUMEA ASTA UN BULGĂRE DE HUMĂ ÎNSUFLEŢITĂ DE HUMULEŞTI, CARE NICI FRUMOS PÂNĂ LA 20 DE ANI, NICI CUMINTE PÂNĂ LA 30, NICI BOGAT PÂNĂ LA 40 NU M-AM FĂCUT, DAR ŞI SĂRAC CA ANUL ACESTA, CA-N ANUL TRECUT ŞI DE CÂND M-AM NĂSCUT, N-AM FOST NICIODATĂ …. (sania se depărtează pe fundal din acelaşi punct fix în care căzuse Creangă şi în care copii se adună alergând prin zăpadă…) ABSOLUT REMARCABIL . (CG)

După cum îşi amin­teşte Nicolae Mărgineanu, regizorul filmului într-un interviu pentru Jurnalul Naţional, „după pros­pec­ţiile pe care le făcuseră la Ţicău, la bojdeucă, oamenii din echipă au rea­lizat că filmările ar fi im­posibil de făcut acolo nu numai din pricină că bojdeuca era muzeu, iar aprobările pentru filmare s-ar fi putut obţine destul de greu, ci şi din pricina spa­ţiului destul de mic: erau doar două încăperi, deloc generoase în ceea ce priveşte dimensiunile. Dar s-a găsit o soluţie salvatoare. „Am închi­riat pentru trei luni un teren. Tot în Ţicău, la nici 100 de metri distanţă de boj­deucă. Am fotografiat bojdeuca, a venit scenografa, a făcut toate mă­surătorile necesare şi aşa am reuşit să construim la Buftea o copie după bojdeuca originală, pe care am transportat-o, ca pe nişte piese lego, la Ţicău. Dar a apărut altă problemă. Crean­gă avea 14 pisici. Or, pisica nu stă în casă dacă nu este casa ei. Fapt care ne obliga pe noi să creştem nişte pi­sici încă de mici, pe care să le obişnuim cu bojdeuca noastră şi cu oamenii din echipă.” Slavă Domnului, se găseau şi atunci destule pisici prin Bucureşti, aşa că au făcut rost cu uşurinţă de câteva. Echipa de filmare, care era gata de drum, a urcat pisicile într-un tir. Pe drum însă, la una dintre opriri, şofe­rul a deschis uşa tirului, moment în care multe mâţe au sărit din vehicul, luându-şi lumea-n cap şi ratând şansa de a fi vedete de cinema. „Când am ajuns la Ţicău, scenografa, speriată de situaţie, a început să lipească afişe peste tot: «Căutăm pisici mici». Anunţurile au dat roade, pentru că, atât timp cât am filmat, ne-au tot fost aduse pisici mici, pe care am apucat să le creştem şi care în scurt timp s-au obişnuit cu noi.”