ARDEALUL, MOLDOVA ŞI VALAHIA

š

ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

6a

ARDEALUL, MOLDOVA ŞI VALAHIA

73ac3b42d011d90567e7133eca25410e

Denumirile prin care a fost desemnat arealul carpato-danubiano-pontic sau diferite regiuni ale sale – precum România, Dacia, Vlahia, Oltenia, Transilvania, Moldova (dar şi multe altele) – sunt cuvinte neaoşe, extrem de vechi, care, la origine, i-au desemnat pe întemeietorii de linii genealogice. Etimologiile denumirilor indică cu precizie care a fost realitatea istorică.

Ulterior, la începutul evului mediu, aceste denumiri au fost preluate de cronicari, care le-au menţionat în diferite documente de cancelarie într-o formă fonetică mai mult sau mai puţin apropiată de cea originală. Istoricii moderni au considerat, în mod eronat, că apariţia cuvântului respectiv a coincis cu prima menţiune documentară, astfel că au stabilit etimologii în funcţie de limbile în care au fost scrise documentele. A rezultat un şir lung de deducţii false, bazate pe atribuirea unor etimologii greşite.

În această categorie intră denumirile Ardeal, Transilvania sau UngroVlahia. Cele trei denumiri au apărut în documentele de cancelarie maghiare de la începutul evului mediu, fiind apoi preluate de documentele bizantine, papale, turceşti etc.

Astfel, termenul Ardeal a fost la origine un termen neaoş, dar care a fost folosit apoi, într-o traducere aproximativă, de triburile migratoare maghiare: Erdely. Transilvania provine de la denumirea, folosită, de asemenea, în cancelariile regatului maghiar, Terra Ultra Silvam sau Transsylvanae – în traducere: “Ţinutul de dincolo de pădure”. UngroVlahia este tot un termen de cancelarie, pe care astăzi istoriografia îl traduce în mod eronat “Vlahia de lângă Ungaria”, dar care este mult mai corect să fie înţeleasă aşa cum se citeşte, adică Vlahia ungurească – Vlahia locuită de românii denumiţi „ungureni”.

Explicaţia acestei ultime afirmaţii este următoarea: din punct de vedere etnic, maghiarii nu trebuie confundaţi cu ungurii. Tiburile maghiare au venit din stepele de la nordul şi estul Mării Negre, au pătruns în Câmpia Panonică după anul 895 şi au întemeiat Ţara Maghiarilor – Magyarorszag. Înaintea migraţiei triburilor maghiare şi a proclamării Regatului maghiar sub Ştefan, care s-a produs în anul 1000, în Câmpia Panonică trăiau românii denumiţi „ungureni”; ei au fost denumiţi ungureni sau unguri pentru simplul fapt că au fost locuitori ai Ţinutului Ung-ului. Ung-ul este un afluent al Tisei. Actualmente, acest afluent se numeşte Uj, la fel ca şi ţinutul (comitatul) pe care-l străbate.

Înaintea migraţiei maghiarilor în Câmpia Panonică, locuitorii români ce populau Ţinutul Ungului s-au numit, evident, ungureni sau unguri. De altfel, în balada populară Mioriţa unul dintre ciobani este “ungurean” (altu-i moldovean sau vrâncean, iar cel de-al treilea este muntean) ceea ce nu înseamnă că era maghiar, ci român, locuitor al Ţinutului Ung-ului. Maghiarii i-au alungat (când nu i-au asasinat) pe românii unguri sau ungureni din acele teritorii, le-a furat nu numai pământul, ci şi numele, astfel că în cele din urmă, în documentele de cancelarie, au stabilit o echivalenţă între numele maghiar şi ungur. Ironia sorţii este că actualmente, în limba română, denumirea ţării a rămas Ungaria, care este un cuvânt străvechi românesc. Oricum, chiar etimologia cuvântului “maghiar” confirmă faptul că triburile maghiare au fost formate din oameni ai pământului (etimologia cuvântului maghiar: “om al pământului”, “copil al pământului” sau “fiu al pământului”).

Aşadar, poate fi constatat un aspect destul de surprinzător: pe de-o parte, slavii au ocupat regiunea europeană a Rusiei actuale şi au cucerit străvechiul oraş Roşia sau Rosia, alungându-i pe băştinaşii străromâni (oamenii roşii), preluând de asemenea în mod fraudulos denumirea de roşii, pe care au trasformat-o în rosi, apoi în ruşi; pe de altă parte, maghiarii au cucerit Câmpia Panonică, i-au alungat pe autohtonii care se autointitulau ungureni sau unguri, şi le-au preluat în mod fraudulos numele. Mai rămâne de constatat că şi Bulgaria este un nume străvechi românesc, că o parte majoritară dintre bulgarii de astăzi au fost la origine români, pentru a înţelege un fapt cât se poate de simplu: uneori, când ai de-a face cu hoarde de criminali, hoţi şi mincinoşi este mai corect să renunţi pentru o perioadă de timp la “blajinitate”, chiar dacă este reflectată în nume, şi să aperi ceea ce este al tău – ceea ce însuşi Dumnezeu ţi-a dat spre păstrare.

O altă denumire cu mare rezonanţă în conştiinţa poporului român este Moldova. Numele respectiv trebuie să fi aparţinut unui începător din străvechime, care a trăit cu mult timp înainte de aşa-zisa întemeiere a provinciei cu acelaşi nume, ce s-a produs la debutul evului mediu.

Fireşte, şi această afirmaţie poate fi considerată total neştiinţifică (neistorică), dat fiind faptul că legenda întemeierii Moldovei spune cu totul altceva. Potrivit legendei întemeierii Moldovei relatată de vechii cronicari, un grup de nobili români din Maramureş a plecat la vânătoare peste munţi, în actuala Moldovă. Unele versiuni îl dau pe Dragoş drept conducătorul acelui grup expediţionar. La un moment dat, Dragoş şi compania au dat de urma unei fiare “ce se chiamă bour” (spun vechii cronicari : Grigore Ureche, Miron Costin etc), pe care au urmărit-o prin păduri. Vânătorii lui Dragoş au fost conduşi în cavalcada nebună pe urmele “fiarei numită bour” de o căţea pe nume Molda. Căţeaua a crăpat de atâta efort chiar la malul unui râu, care apoi a fost denumit după numele acesteia – la fel ca şi ţara.

Legenda, aşa cum a fost consemnată de cronicarii vremii, necesită câteva observaţii de natură spirituală, căci cele de natură istoriografică nu mai necesită nimic: sunt suficiente. Cronicarii afirmă că, după terminarea vânătorii, fermecat de noile teritorii de peste munţi, Dragoş s-a întors în Maramureş, şi-a luat curtenii şi prietenii, iar apoi a revenit în Moldova, pe care a început să o stăpânească, devenind primul voievod. Pe teritoriul Moldovei, Dragoş a întemeiat o matcă (cetate întărită), motiv suficient pentru ca istoriografia să considere că a întemeiat o ţară. Totuşi, chiar şi pentru o analiză şcolărească pare straniu faptul că numele ţării nu a fost atribuit după numele lui Dragoş, ci după numele unei căţele. Ceea ce este uimitor, chiar şi din punct de vedere istoriografic. Abia pe timpul voievodului Bogdan, o perioadă de timp, Ţara Moldovei a primit denumirea Bogdania.

Rămâne însă întrebarea: de ce râul şi ţara nu au fost botezate după numele lui Dragoş, ci după numele unei căţele care a crăpat la marginea unui râu ? Un răspuns posibil ar fi că este vorba despre un mit corupt sau despre o substituire de personaje în cadrul mitului. Coruperea sau substituirea de personaje în cadrul mitului s-au produs cu bună ştiinţă prin evul mediu pe criterii ideologice, politice şi religioase. Motivul acestei substituiri este destul de străveziu: mitul întemeierii Moldovei de către un personaj provenit din Maramureş se referă doar la linia genealogică a voievodului Dragoş, linie din care cronicarii evului mediu au făcut probabil parte – sau, mai exact spus, din care a făcut parte linia genealogică a conducătorilor politici care au comandat scrierea acestei naraţiuni. Mitul întemeierii Moldovei narează o istorie unilaterală şi fragmentară a familiei domnitoare. Pentru orgoliul propriu, istoria a început odată cu ei.

De altfel, denumirea Moldova este foarte veche – mult mai veche decât epoca în care a trăit Dragoş voievod. După cum afirmă cercetătoarea Aurora Peţan, care a analizat Cronica daco-getă de pe Tăbliţele de la Sinaia, cuvântul Moldova apare în aceste tăbliţe străvechi sub o formă fonetică uşor diferită, ceea ce înseamnă că era folosit într-o formă sau alta pe timpul lui Burebista şi Decebal. În analiza sa, Aurora Peţan face următoartea constatare: “Remarcabilă este – afirmă autoarea citată – şi prezenţa toponimului Moleodabo (…) sediul căpeteniei gete Zurazieo. Asemănarea cu toponimul Moldova este evidentă. Regatul lui Zyraxes pare să fi fost undeva în nordul Dobrogei – sudul Moldovei, lucru probat şi de relaţiile sale cu sciţii. Prezenţa acestui toponim în tăbliţe ar putea părea anacronică (…) totuşi, această atestare nu este singulară: între numele tracice identificate pe peceţile bizantine de plumb din sec. VI, se găseşte şi numele Moldozos. De altfel, Moldava are structura tipică a unui toponim dacic compus cu dava (…) desigur, supravieţuirea unui astfel de toponim, presupunând continuitate în memoria băştinaşilor, pare uimitoare, dar există şi alte toponime care au supravieţuit, chiar dacă cu transformări fonetice – de ex. Carsium – Hârşova”. (30)

Aşadar, într-o formă fontetică uşor diferită, cuvântul Moldava există de mult timp, iar atribuirea acestui nume străvechi unei căţele în mitul întemeierii Moldovei comunicat de cronicarii evului mediu, reprezintă un fals.

Fireşte, nici înaintea aşa-zisei “întemeieri” sau “descălecări” a Ţării Româneşti, nici înaintea aşa-zisei “întemeieri” sau “descălecări” a Moldovei, petrecute în secolul al treisprezecelea, ţinuturile respective nu era nepopulate. Ambele ţinuturi erau populate, dovadă stau descoperirile arheologice ce denotă continuitatea de locuire. În acest caz se poate pune o întrebare retorică: ce a fost de întemeiat şi de ce a fost nevoie de aşa ceva ?

Răspunsul este că descălecătorii Ţărilor Române din Evului mediu nu au întemeiat nimic, pentru că nu aveau ce; pe teritoriul Moldovei (la fel ca şi pe cel al Ţării Romneşti şi al Transilvaniei) existau deja comunităţi, mai mari sau mai mici, cu forme de organizare specifice. Mai exact spus, existau aşezări conduse de moşi, denumite moşii. În momentul în care, la începutul Evului mediu, au descălecat presupuşii întemeietori, moşiile autohtone existau de mii de ani. Începătorii şi descălecătorii menţionaţi de istoriografie doar au instituit în teritoriile respective un nou regim politico-administrativ – adică ceea ce poartă numele în istoriografie de “orânduirea feudală”. Nu trebuie confundată însă întemeierea politico-administrativă a unui stat feudal cu popularea unui teritoriu.

57561076_652646178500155_296736292593467392_n