URIAŞII DIN VECHIME

ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

6a

URIAŞII DIN VECHIMEš73ac3b42d011d90567e7133eca25410e

Înainte de potop, oamenii cerului proveniţi din enclavele centrelor de putere aveau trupuri de mari dimensiuni, adică erau uriaşi. Primii oameni uriaşi care au călcat pe faţa pământului au fost chiar Oamenii Luminii. Trupurile Oamenilor Luminii atingeau şase – şapte metri (unii erau chiar mai înalţi). Oamenii Luminii aveau chipuri foarte frumoase şi trupuri armonioase. Ei se mişcau cu o graţie desăvârşită. Primii lor urmaşi au avut, de asemenea, trupuri de dimensiuni apreciabile, deşi nu au fost la fel de înalţi. Şi după potop, mulţi oameni ai cerului atingeau trei-patru metri; cei mai dotaţi dintre ei, dacă se poate spune astfel, depăşeau cinci metri înălţime.

Cu privire la existenţa uriaşilor există menţiuni numeroase în Vechiul Testament, dar şi în alte scrieri arhaice; de asemenea, există menţiuni în mitologia grecească şi în mitologia românească. Mai mult decât atât, există descoperiri arheologice destul de bine legendate din punct de vedere documentar, care atestă faptul că au fost descoperite morminte ale unor fiinţe omeneşti de staturi impresionante; din păcate, toate descoperirile arheologice ce puteau certifica existenţa în străvechime a uriaşilor au fost ocultate.

Vechiul Testament confirmă de mai multe ori existenţa uriaşilor. Astfel, în Geneza Moise confirmă atât existenţa uriaşilor, cât şi existenţa oamenilor cerului: “Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii.” (Geneza – Cap 6; 4) “Oamenii” menţionaţi de Moise în textul Genezei sunt oameni ai pământului care au avut fiice care s-au făcut frumoase, iar “fiii lui Dumnezeu” sunt oamenii cerului.

Tot ad litteram trebuie interpretat şi textul din Numeri, unde stă scris: “Ţara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am mai văzut în ea pe uriaşi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor: înaintea noastră, şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste.” (Numeri ; Cap. 13 ; 32 – 33)

La rândul ei, Cartea lui Enoch, în capitolul al 6-lea, este la fel de explicită şi trebuie, de asemenea, interpretată ad litteram: “Venise o vreme când copiii oamenilor se înmulţiseră şi în acele zile li se născuseră fiice frumoase şi pline de graţie. Şi îngerii, copiii cerului le-au văzut şi au poftit după ele şi şi-au spus între ei: veniţi, să ne alegem femei dintre oameni şi să avem copii cu ele.” (18) În Cartea lui Enoch, expresia “copiii oamenilor” se referă la “oamenii pământului”, iar expresia “copiii cerului” se referă la oamenii cerului, care însă nu trebuie confundaţi cu îngerii.

Potrivit unor exegeţi ai Vechiului Testament, uriaşii au făcut parte dintre fiii lui Cain, care au dispărut la potopul din vremea lui Noe. Astfel, părintele Ilie Cleopa afirma în una din cărţile sale că “cel dintâi împărat al uriaşilor despre care citim la Facere a fost Azail. În vremea lui s-au descoperit aurul şi argintul în pământ. El este primul împărat din lume care a făcut bani cu chipul său pe ei. În timpul lui s-a găsit fierul şi s-a făcut cămaşă de zale din aramă şi sabia. După Azail, a luat împărăţia uriaşilor împăratul Tevel, că 314 ani a ţinut împărăţia lor înainte de potop si toţi erau din neamul lui Cain. În timpul lui s-a început modelarea fierului şi a aramei. Al treilea împărat al uriaşilor a fost Iova. După ce a murit Iova, a împărăţit sora lui, împărăteasa Noemina, prima împărăteasă din lume care a ţesut pânza şi a închegat brânza !” (19)

Şi în mitologia grecească există mai multe menţiuni cu privire la existenţa, în străvechime, a uriaşilor, care au fost denumiţi fie titani, fie giganţi (titanii nu trebuie confundaţi cu giganţii). Miturile greceşti specifică chiar că titanii erau originari din ţinuturile riverane lui Okeanos Potamos (numele unui Titan era chiar Okeanos). Homer îi numeşte pe titani prin expresia foarte exactă de “protopărinţi ai oamenilor distinşi.” Expresia “protopărinţi ai oamenilor distinşi” se referă la oamenii cerului.

La rândul ei, mitologia populară românească a consemnat într-un mod cât se poate de explicit faptul că în trecutul îndepărtat, au existat uriaşi. Uriaşii au intrat în conştiinţa populară a românilor prin denumiri precum Jidovi, Novaci sau Iorgovani.

După cum afirma scriitorul Pompiliu Sfera într-o carte dedicată acestui subiect, uriaşii au primit uneori denumirea de “tătâni”; această denumire este cea mai apropiată fonetic şi etimologic de sensul iniţial al cuvântului, cel de “tată prim” – echivalentul termenului patriarh. Acelaşi autor mai afirma că denumirea “tătân” are acelaşi sens cu termenul “titan”. Alţi cercetători au identificat, fără o legătură etimologică clară, termenul arhaic “tătân” cu termenul “tătar”, precum şi cu “tartore”, dar această identificare  trebuie acceptat cu rezerve; mai degrabă poate fi identificat cu termenul “tartar”, care a devenit locul subteran unde a fost înlănţuiţi titanii Folosirea termenului de “tătân” este susţinută, aşa cum aprecia scriitorul Pompiliu Sfera, de menţiuni explicite în Codicele Voroneţian, în care există formulări de genul “Dumeneca a şaptea a sfinţilor tătari (a se înţelege a sfinţilor părinţi), legea tătărească (legea părintească), obiceiurile tătăreşti (obiceiuri tătăreşti, părinteşti)”. Al doilea termen desemna, potrivit autorului citat, “sensul bun al termenului tartore, cel de cap, şef sau de părinte.” (21)

De asemenea, aşa cum indică surse destul de bine legendate documentar – unele chiar şi arheologic -, pe teritoriul României au fost descoperite mai multe schelete de uriaşi; unele dintre ele erau de dimensiuni apreciabile. Dintre locaţiile unde s-a afirmat de-a lungul ultimilor ani că s-ar fi descoperit schelete de uriaşi trebuie enumerate malul lacului Cernica, localitatea Ciolăneşti-Teleorman, Cetăţeni, unde se află Cetăţuia lui Negru Vodă, Polovragi-Gorj, Căpâlna-Sălaj, Scăieni şi Bozioru, dar şi alte locuri din Munţii Buzăului (aşa cum menţionează cercetătorul Vasile Rudan) şi, nu în ultimul rând, în vechea necropolă Argedava (aşa cum preciza Ioniţă Florea, un sătean din comuna Popeşti, Jud Giurgiu, care a participat ca muncitor la săpăturile arheologice efectuate în anul 1947).

Existenţa în străvechime a uriaşilor poate fi dovedită de nenumărate inscripţii şi bazoreliefuri provenite din antichitate în care apar personaje cu staturi mult mai mari decât oamenii obişnuiţi. Astfel, multe picturi, frize şi bazoreliefuri egiptene, sumeriene, asiriene, akkadiene sau greceşti prezintă zei de staturi impresionante în raport cu cele ale simplilor muritori care le aduceau ofrande; istoriografia materialistă consideră că cei ce au realizat picturile, frizele şi bazoreliefurile au ţinut cont de rangul zeilor, astfel că, datorită unui canon artistic, i-au reprezentat mult mai înalţi decât pe oamenii obişnuiţi. Ceea ce nu este adevărat; pur şi simplu aşa erau.

Chiar şi în timpurile moderne au existat oameni cu staturi uriaşe; printre aceştia pot fi menţionaţi Mitu Gogea (1914-1936), a cărui înălţime era 2,24 m, sau Edouard Beaupre (1881-1904) ce măsura 2,40 m; statura lor impresionantă pare a confirma existenţa, în stare latentă, a unor structuri genetice ancestrale care, uneori, în condiţii încă neelucidate din punct de vedere ştiinţific, se activează brusc.

Vechile mituri afirmă că unii uriaşi au fost binevoitori, în timp ce alţii au desfăşurat activităţi distructive. Din punct de vedere spiritual, toate informaţiile referitoare la uriaşi trebuie cercetate diferenţiat. Principiul de departajare este cel enunţat anterior: uriaşii, care au fost oameni cu gabarit mare, trebuie diferenţiaţi după pincipiul dualist Lumină/întuneric sau Bine/rău. Din acest punct de vedere se poate afirma că, de-a lungul timpului, pe pământ au existat două categorii de uriaşi: unii au fost buni, iar alţii au fost întunecaţi.

Oamenii Luminii şi primii lor urmaşi, care au fost cu toţii uriaşi, pot fi incluşi în categoria celor buni. Despre Oamenii Luminii se poate afirma că s-au menţinut mereu de partea Luminii. În lumea materială, Oamenii Luminii au avut fii şi fiice – oameni ai cerului. Primele progenituri ale Oamenilor Luminii în planul cuantic material au fost de asemenea uriaşi; totuşi, urmaşii lor nu au avut trupuri atât de înalte şi înfăţişări atât de majestuoase.

Dacă, în marea lor majoritate, urmaşii direcţi ai Oamenilor Luminii s-au comportat în mod pozitiv, nu acelaşi lucru se poate afirma despre urmaşii născuţi în lumea materială ai unor zei, care şi ei au avut trupuri uriaşe. Titanii şi Giganţii descrişi în scrierile mitologice ale Greciei antice, precum şi o parte dintre uriaşii care s-au luptat cu cruzime între ei, menţionaţi în Vechiul Testament, în mod cert au adus daune mari mediului înconjurător şi semenilor lor. Deci nu au cum să fie situaţi de partea Luminii. În aceeaşi categorie trebuie incluşi ciclopii şi alte făpturi umanoide destul de inestetice la înfăţişare, descrişi în vechile scrieri greceşti.

Mai trebuie consemnat faptul că oamenii uriaşi din străvechime au fost constructori îndemânatici; datorită puterii fizice pe care o aveau, ei au construit cetăţi ciclopice cu ziduri groase din piatră. De asemenea, ei au sculptat în piatră – uneori au sculptat direct în stânci – artefacte litice gigantice: dolmene, menhire, coloane ale cerului, statui. Rămăşiţele artefactelor litice sculptate direct în stânci de uriaşi se păstrează şi în ziua de astăzi pe teritoriul României, deşi adesea cercetătorii materialişti afirmă despre ele că sunt rezultatul eroziunii. Unul dintre locurile unde au existat construcţii ciclopice în străvechime este platoul Bucegilor, unde se află câteva mari artefacte litice: Sfinxul şi Babele.

Tot în Masivul Bucegi, chiar pe Vârful Omu, situat la cota 2505 metri, pot fi observate mai multe roci masive din piatră, de dimensiuni apreciabile, ce au servit în străvechime drept temelie unor statui sau construcţii ciclopice (rocile sunt situate chiar în spatele cabanei Vf. Omu). Cât despre denumirea acordată acelui vârf, OMU, aproape că nu mai are nevoie de alte explicaţii. Cuvântul românesc OM este extrem de vechi şi-i desemnează pe oamenii cerului din vechime.

Este evident că oamenii cerului din vechime nu s-au autointitulat niciodată prin expresia de “om al cerului”, ci doar prin termenul OM – singular articulat: OMU (expresia om al cerului este folosită doar în această carte pentru a nuanţa sensul). De altfel, cuvântul neaoş OMU are legătură cu cuvântul AUM din limba sanscrită.

A existat, mai ales în epoca istorică, încă o denumire aplicată oamenilor cerului (oamenilor din categoria OMU), cea de Om-Eu. Se ştie că, uneori, spiritul este denumit “eu”, “ego” sau “sine” (termenul latinesc “ego” a dobândit ulterior o altă accepţiune, din el derivând cuvinte precum egocentrism sau egoism – cu sensul de exacerbări ale ego-ului). În străvechea limbă a românilor, cuvântul Eu a fost pronunţat Io (tot astfel se rosteşte şi astăzi în mediul rural), astfel că nu este eronată folosirea expresiei Om-Io.

De altminteri, acel misterios Io pe care Domnitorii români din veac l-au pus înaintea numelui de domnie (ex: “Io Mircea Voievod” sau “Io Vlad Voievod”) are chiar acest înţeles, de Om al cerului, de Om-Eu sau de Om-Io. Prin particula “Io” pusă înaintea numelui de persoană, domnitorii au dorit să menţioneze într-un mod cât se poate de explicit pentru cei ce aveau urechi de auzit, din ce categorie spirituală fac parte. Unii domnitori au avut particula Io pusă înaintea numelui, semn că erau oameni ai cerului, în timp ce alţi domnitori nu au avut-o, semn că erau oameni ai pământului. Probabil că în timpurile străvechi orice om al cerului, chiar dacă era ţăran sărac, purta înaintea numelui propriu particula Io.

 

57561076_652646178500155_296736292593467392_n