90 – POMENIREA MORŢILOR
O altă lucrare tainică realizată în cadrul bisericii creştine se produce în Sâmbăta morţilor, când are loc o acţiune aurică de mare amploare. Fundamentul acestei lucrări tainice este manifestarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi – Sfântul Duh.
Prin cea de-a treia Persoană, Sfântul Duh, a fost creat tot ce există. Sfântul Duh se manifestă sub două aspecte distincte: primul aspect este cel de Persoană, iar al doilea aspect este sub forma unei energii care se manifestă ca o limbă roşiatică.
Ca Persoană, Sfântul Duh se manifestă foarte rar. Sfântul Duh se manifestă cel mai adesea sub forma de energie. Evenimentul rarisim al manifestării Sfântului Duh ca Persoană, se produce în cadrul slujbelor din Sâmbăta morţilor – atunci când are loc pomenirea tuturor morţilor.
Într-un anumit moment al slujbei din Sâmbăta morţilor, din miile de steluţe strălucitoare ce circulă prin linia divină a unei biserici, se întrupează o făptură desăvârşită – atât ca formă, cât şi ca strălucire. Această făptură este Persoana Sfântului Duh. Modul de formare a Persoanei Sfântului Duh este imposibil de descris în cuvinte. Această manifestare este o minune chiar şi pentru îngeri.
Procesul de manifestare a Persoanei Sfântului Duh se produce în felul următor. Într-un anumit moment al slujbei, energia precum o limbă de foc, a Sfântului Duh pare că se retrage din tot ce există. Retragerea se produce foarte rapid, aproape instantaneu, iar procesele care urmează se derulează cu viteza fulgerului. După ce se retrage, într-o fracţiune de secundă, energia roşiatică a Sfântului Duh pare a se concentra în altarul bisericii. Este ca şi cum tot nisipul din lume s-ar retrage într-un pahar. Atunci când un observator priveşte altarul, are senzaţia vizuală că priveşte adâncimi, distanţe şi lărgimi infinite. Acolo, în interiorul altarului, în profunzimi insondabile, ca aflate la o depărtare de miliarde de ani-lumină, străluceşte ceva ce pare a fi mai mare decât întreaga boltă cerească şi decât toate galaxiile la un loc. Acel ceva, manifestat ca o lumină intensă, pare a veni spre suprafaţă cu o viteză ameţitoare. Dar, pe măsură ce se apropie, această lumină pare a se micşora. După o scurtă perioadă – răstimp în care pe orice observator îl cam lasă picioarele, ameţit de manifestarea imposibil de conceput pentru o minte omenească, a acestei forţe imense -, din mijlocul altarului se insinuează un abur plăcut, luminos, ca un praf de diamant aruncat în sus de un copil. Acest abur se configurează rapid într-o făptură – cea mai dulce, cea mai suavă şi cea mai frumoasă făptură care poate exista pe lume. Aceasta este Persoana Sfântului Duh, a treia Persoană a Treimii. „Nimic nu o întrece în nimic„, spun îngerii despre această manifestare fascinantă a Sfântului Duh, folosind limba lumii eterice, atât de plină de sensuri.
La scurt timp după manifestarea Sfântului Duh ca Persoană, în Sâmbăta morţilor se deschid toate porţile cerului, iar bisericile sunt invadate de fel de fel de fiinţe umane defuncte. În momentul deschiderii cerurilor, toate palierele cosmosului spiritual – de la cel mai de jos la cel mai înalt, de la Iad la lumea astrală – comunică între ele, printr-un fel de Pod, Cale sau Vale. În limba fiinţelor din lumea eterică această Cale este numită Aşiş – în traducere aproximativă Calea Umbrei Morţii sau Valea opusului Îngerului Morţii. Calea Aşiş este formată din energia Sfântului Duh. Chiar în acele momente sublime în care Persoana diafană a Sfântului Duh luminează Calea Aşiş, defuncţii – care au înfăţişarea unor umbre întunecate -, ies din iad şi din nivelurile inferioare şi urcă spre nivelurile luminoase ale lumii astrale. Uneori, defuncţii care ies din iad sunt însoţiţi şi călăuziţi de către Îngerii Veghetori pe care i-au avut în timpul ultimei existenţe terestre. Acestea sunt singurele momente în care defuncţii pot ieşi din iad. Fireşte, este vorba doar de defuncţii pomeniţi în timpul slujbei.
Calea Aşiş are o înfăţişare paradisiacă – sau, oricum, aşa se prezintă celor ce o traversează. Ea are forma unui pod cam de un kilometru lăţime, parfumat şi luminos, care emite acorduri sonore melodioase, nepământene. Pe marginile ei sunt înşirate izvoare minunate, în jurul cărora, în adevărate oaze de verdeaţă cu arbori şi multe flori, se zbenguie păsări cu penaj multicolor. Florile şi fructrele ce cresc în arbori descreţesc frunţile celor ce ies din iad şi urcă spre nivelurile superioare. Din loc în loc, pe un fel de flamuri, sunt înscrise propoziţii scurte în limba akhatakha, limba lumii eterice. Citind aceste înscrisuri, defuncţii care ies din iad încep să se învioreze. Acest fapt se poate remarca din aurele lor. Citind o flamură sau alta, din centrul aurei defuncţilor ce urcă din iad creşte o lumină trandafirie-aurie-argintie, ce emană un miros puternic de trandafiri. Credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos se întăreşte la fiecare pas. Defuncţii părăsesc întunericul, îndreptându-se spre Lumină.
Pot ieşi din iad doar defuncţii al căror nume este pomenit în cadrul slujbei din biserici de către cei care încă stau în lumea materială şi dau de pomană în Sâmbăta morţilor. Ceilalţi nu-şi aud numele rostit şi nu pot regăsi Calea ce-i poate duce la Lumină. Sunt cazuri în care urmaşii din a doua sau din a treia generaţie îşi amintesc de strămoşii lor şi le dau de pomană, ajutându-i astfel să iasă din iad.
Şi iarăşi unul din Îngerii Veghetori oferă o explicaţie care, tradusă din limba lumii eterice, ar suna cam aşa: „Pomenirea omului ajută, deoarece acolo unde nu este iubirea, te copleşeşte uitarea a toate„.
(Notă: trebuie precizat că în această carte epitetul “sfânt” este folosit în două sensuri: în sens literar, oarecum profan, ca epitet ce suportă grade de comparaţie (mai sfânt, mai puţin sfânt, unul mai sfânt decât altul etc) şi în sens mistic. Sensul mistic este însă cel mai important: în cosmos există un singur Sfânt – Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că doar lui Dumnezeu i se poate acorda calificativul “sfânt”).
Fragmente din ciclul „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” APĂRUT LA ED. ALAYA (pentru detalii vezi BIBLIOTECA SPIRITUALĂ / 1- PROLOG)